Mihail Kogălniceanu

Iată poziția de mândră ținută națională pe care înțelegea să se așeze în raport cu problema jidănească și cu presiunile exercitate din afară, ministrul de interne Mihail Kogălniceanu, titular al aceluiași departament, care astăzi a devenit locul de unde pornesc ordinele de tortură împotriva celor care mai luptăm ca să ne apărăm neamul:

„Toți cei ce poartă un interes viu pentru țara lor s-au preocupat a opri exploatarea poporului prin jidovi. 

În România, chestiunea jidovilor nu este o chestiune religioasă; ea este o chestiune națională și totodată o chestiune economică.

În România jidovii nu constituiesc numai o comunitate religioasă deosebită; ei constituiesc în toată putere cuvântului o naționalitate, străină de români prin origine, prin limbă, prin port, prin moravuri și chiar prin sentimente.

Nu este, prin urmare, la mijloc persecuțiune religioasă; căci, de ar fi așa, israeliții ar întâmpina interdicțiunea sau restricțiunea în exercițiul cultului lor, ceea ce nu este. Sinagogile lor nu s-ar ridica libere alăturea cu bisericile creștine. Învățământul lor religios, publicarea lor de cult, asemenea nu ar fi învoite.

Toți acei care au vizitat principatele, și îndeosebi Moldova, s-au înspăimântat de aspectul trist, spre a nu zice mai mult, ce-l înfățișează israeliții polonezi care împoporează orașele noastre. Când ei au cercetate mai în fond comerțul, industria și mediile de conviețuire a acestei mulțimi, acești călători s-au spăimântat și mai mult, căci au văzut că jidovii sunt consumatori fără a fi producători. Și că marea, și pot zice, singura lor industrie, este debitul băuturilor…

Eu nu am scos pe nici un evreu din domiciliul său pe simplul cuvânt că după toate legile țării, israeliții din România nu au drept de domiciliu la sate, precum acesta este cazul și în Serbia.

Eu am mărginit închirierea pe viitor de cârciume și accisuri la israeliți, și mai în special, al cei ce se numesc galițiani și podoliani. Măsura aceasta este întemeiată pe regulamentul organic și pe legea votată de adunarea generală și sancționată de Domnul Mihai Sturza și pe care nici o lege posterioară n-a desființat-o până astăzi, ba chiar toți miniștrii de interne și înainte și în urma conviețuirii, au ordonat și menținut aplicarea ei. Dovadă sunt ordinele predecesorilor mei și anume: din 17 și 28 iunie 1861, din timpul ministrului Costa Foru, din 5 februarie 1866, subscris de generalul Florescu, din 11 martie și 11 aprilie 1866 către Prefectura de Râmnicul-Sărat, subscris de Principele Dimitrie Ghica etc.

În această situațiune nu un ministru, ci zece miniștri, succedându-se la putere, unul după altul, n-ar putea face altfel decât ceea ce am făcut eu și predecesorii mei.

Miniștri ai României, ai unei țări cu un regim constituțional, noi nu putem guverna decât cu voința națiunii.

Suntem datori a ține seamă de trebuințele, de păsurile, și până la un oarecare punct și chiar și de prejudiciile ei…

Aceasta dovedește marea iritațiune din partea populațiunilor române, provenită din grele suferințe și de o legitimă îngrijire, căci este vocea unei națiuni ce se simte amenințată în naționalitatea sa și în interesele sale economice. Această voce străinii o pot înăbuși, dar nu este permis nici unui ministru român, de orice partid ar fi, de a nu o asculta.

De aceea, nu de astăzi, ci de pururea, în tot timpul și sub toate regimele, toți domnii, toți bărbații de stat ai României, toți acei ce poartă un interes viu pentru țara lor, s-au preocupat de necesitatea de a opri exploatarea poporului român printr-un alt popor străin lui, prin jidovi”.

(Din comunicarea Ministrului de Interne, Mihail Kogălniceanu către Ministerul de Externe, în iunie 1869, privitor la chestiunea jidovească. Publicată în „Colecțiunea de legiuirile României vechi și noi câte s-au promulgat până la finele anului 1870”, de Ioan M. Bujoreanu, București, 1873, Noua tipografie a laboratorilor români, partea F. Titlul, dispozițiuni și circulare, capitolul X, paginile 813-816).