Producțiuni de natură epică [ modifică ]

PLUGUȘORUL

"Plugușorul" este numele unei poezii ocazionale. Ea se recită în dimineața zilei de 1 ianuarie. Grupuri de tineri cutreieră, colindă satul, conducând un plug tras de 2 sau 4 boi, plesnind din bice și sunând din clopote. Din când în când ei intră în curtea unui gospodar. Aici unul din ei "ură" sau recită povestea care formează poezia plugușorului. Ea se compune din strofe neegale, despărțite între ele prin exclamații ale grupului întreg: 

Plecarăm într-o sfântă joi,
Cu plugul cu doisprezece boi,
Boii dinainte
Cu coarnele poleite,
Boii din mijloc
Cu coarnele de foc,
Boii de la roate
Cu coadele belciugate...
Trosniți, măi!...

și corul:

Hăi! Hăi! 

Versurile sunt neregulate: au diferite măsuri, diferite ritmuri. Variantele nu sunt prea numeroase: în toate se găsesc înșirate ocupațiile agricultorului, de la aratul țarinei până la măcinatul grâului.

În varianta publicată de Alecsandri, aflăm că pe morar îl chema Troian,iar pe morăriță Dochiana.

BALADELE

Aceste producțiuni poporane îndeplinesc cerințele genului epic. Ele sunt poeme epice mai scurte sau mai întinse, care cuprind desfășurarea unuifapt. Poporul le numește cântece bătrânești. Noi le numim balade, pentru că așa li s-a zis de Alecsandri, care a publicat cel dintâi asemenea lucrări, dar unele din ele au întindere destul de mare, încât ar putea să fie numite chiar poeme epice. Câteva din ele, care povestesc originea poetică sau legendară a unei localități, a unei flori etc., sunt legende.

Deși numărul lor trece de 50 în prima colecție a lui Alecsandri, acesta n-a simțit nevoia să le clasifice. Teodorescu G.Dem. însă a făcut patru grupe: solare și superstițioase, istorice, haiducești și domestice. Clasificarea lui a fost adoptată mai de toți culegătorii ulteriori.

Ce sunt baladele solare și cele superstițioase? Teodorescu numește astfel cântecele care au de subiect legendele, moștenite chiar din vremea romană, despre soare și lună, precum și pe cele care poetizează diferite credințe superstițioase. Astfel este balada Soarele și luna, care se găsește în colecția lui Alecsandri sub același titlu. Se spune că pământul era luminat odată numai de soare, că soarele, fecior tânăr, voia să se însoare, dar nu găsea altă fată potrivită pentru sine decât pe sora sa, Ileana, că aceasta nu se învoia și pentru a scăpa, se prefăcea în mreană și apoi Dumnezeu o arunca pe cer și o făcea lună. De atunci: 

De atunci se trase
Și de-atunci rămase
Că ei se gonesc
Și nu se-ntâlnesc;
Luna când lucește,
Soarele sfințește;
Soare când răsare
Luna intră-n mare. 

Aceeași temă a încercării de căsătorie între frate și soră este dezvoltată și în balada Iovan Iorgovan (asemuitoare întrucâtva cu cea intitulată Erculeandin colecția Alecsandri).

Tema metamorfozelor, care se găsește și în aceste două poeme, formează fondul multor balade: astfel sunt Trei lebede (în colecția Teodorescu), unde un fecior de împărat se duce la vânătoare și găsește trei lebede albe, care erau trei fete de împărat, schimbate în păsări; Cucul și turturica (în colecția Alecsandri) sau Mierla și Sturzul (în colecția Teodorescu), în care o pasăre iubește pe cealaltă și nu e iubită. Iubita, ca să scape, se preface în diferite animale sau obiecte și aceeași transformare o suferă și iubitul cuc (sau sturz), schimbându-se în ceva apropiat. Astfel mierla: 

Peste cap se da
În baltă cădea
Și mi se făcea
Trestică
Pitică
Cu foaie înverzită
La vârf înflorită.
Atunci sturzul:
Peste cap se da
De mi se făcea
Mică păsărică
Ușoară și mică,
De stat pe trestică.
Ca să scape, mierla:
Se făcea de-o baltă
Cu papură-naltă
Cu papură groasă,
Naltă și stufoasă.
Dar sturzul:
Peste cap se da
Și mi se făcea
Salcie pletoasă,
Ce pe mal creștea
Pletele-și lăsa
Apa c-ajungea
Doar d-o săruta.
Zadarnic, căci mierla:
Floare se făcea
Pe câmpuri creștea.
Și sturzul:
Rouă că-mi cădea
Doar d-o săruta. 

În felul acesta urmează metamorfozele: mierla turtă, sturzul vătrai; mierlavie, sturzul pândar, mierla pânză, sturzul chirigiu, mierla fântână, sturzulciutură.

Chestiunea transformărilor a fost studiată de Hasdeu, care a pus în legătură baladele noastre cu balade similare din literatura poporană franceză, provensală, retoromană ș.a. și a urmărit izvorul acesta până la literatura persană (Cuvente den bătrâni, vol. II). 

A doua grupă o formează, în mod natural, baladele cu subiecte istorice. Și la noi s-au petrecut evenimente de acelea care au zguduit adânc societatea și care, la alte națiuni, au dat naștere acelor mărețe epopei poporane, fala literaturilor lor; dar nu avem nici vreo epopee, nici măcar nu avem cântece, destul de numeroase asupra unui personaj, ca să se poată lega, măcar în mod artificial, și să se poată forma o epopee. Avem în cântecele noastre amintiri din epoca romană? Nu se pot dovedi. Urmele aflate de At.M. Marienescu în baladele culese de el, ca "fetișoare sabinioase", sunt socotite ca lipsite de seriozitate, cum e considerată și interpretarea expresiei Ler din colinde, care a fost explicată de unii fără temei, ca înfățișând pe Aurelius-Aurelianus. Mai serioasă poate fi pomenirea lui Traian într-o variantă a plugușorului.

În baladele câte s-au publicat până acum, numele istoric cel mai vechi este al lui Negru Vodă, care ia locul lui Neagoe în legenda mănăstirii Argeșului. Pentru această povestire se cunosc trei variante principale: una publicată de Alecsandri, alta de Teodorescu G. Dem., a treia de C. Mateescu.

Dintre domnitori găsim pe Mihnea Vodă (în Dobrișanu, col. Teodorescu), pe Radu Șerban (balada cu același nume, col. Teodorescu), pe Matei Basarab (idem), pe Ion Vodă cel Cumplit (Iancu Mare, col. Teodorescu), Lăpușneanu (Bogdan, col. Alecsandri) Ștefan cel Mare (Movila lui Burcel, col. Alecsandri), Brâncoveanu ș.a.

Mai dese sunt numele de boieri în balade: Calomfirești, Buzești, Bălăceni ș.a. În privința aceasta Gr. Tocilescu publică un mic studiu, cercetând cum s-a oglindit în fantezia populară lupta lui Bălăceanu în contra domnitorului Brâncoveanu. Se știe că Aga Bălăceanu, ginerele lui Șerban Cantacuzino și partizan al unei uniri cu austriecii, a venit chiar în București cu armata austriacă în anul 1689. Poporul vorbește de: 

Doi domni, cu două oști:
O oaste mi-este nemțească,
O oaste mi-este turcească. 

Oștile se iau la luptă. Brâncoveanu vede pe ai săi slăbind și îndeamnă pe oamenii săi să ucidă pe Bălăceanu. La apelul său răspunde numai un căpitan, Costin, fin al lui Bălăceanu. Domnitorul îi făgăduiește: 

Ca să-i dea el domnia
Domnia și moșia.

Costin s-a dus în tabăra nașului său și, cu înșelăciune, l-a ucis: 

Frumos capul i-l tăia
În suliță i-l sprijinea
Și pe cal încăleca
La Brâncoveanu mergea. 

Când se întoarce însă cu trofeul său, domnitorul nu numai că nu-i dă nimic, dar poruncește de-i taie și lui capul: 

Chip gealatului făcea
Și-i dete capu-alăturea. 

Tocilescu notează că și prezența unui Costin în oastea lui Brâncoveanu și tăierea capului lui Bălăceanu sunt fapte atestate de cronicari.

E păcat că forma în care se înfățișează toate variantele câte s-au publicat despre Bălăceanu este în vădită decadență; nu numai că imaginile sunt palide sau banale, nu numai că versurile sunt rău construite, dar întâlnim expresii obscene.

Baladele haiducești sunt cele mai numeroase. Haiducii sunt eroii cei mai apropiați de popor. Ei nu sunt hoți sau tâlhari, în înțelesul de azi, ci sunt înfățișați ca niște luptători pentru drepturile poporului. Poezia poporană îi arată ca niște oameni puternici și generoși și admiră în ei hotărârea de care poporul se simțea incapabil în acele vremuri când tirania îi plecase la pământ și când mulțimea de nenorociri îl făcea să creadă că e ursit să sufere veșnic. Vom observa că miraculosul nu figurează în aceste balade, dar supraomenescul caracterizează mai pe toți eroii aceștia; ei sunt oameni, însă cu însușiri de uriași. Astfel Mihu se întâlnește cu o ceată de unguri și după ce învinge în luptă dreaptă pe căpetenia lor, cere tovarășilor acestuia să-i ridice șaua și armele, dar nici unul nu poate, întocmai ca în episodul cu arcul lui Ulise din Odiseea. Stanislav este și mai minunat. Prins de turci pe când dormea, e legat cu frânghii, ba i se atârnă și o piatră de moară de gât și astfel este prăvălit în Dunăre. El doarme cât doarme și apoi se deșteaptă și izbutește să se ridice la suprafață cu piatră cu tot și astfel să fie vă zut de cineva de pe țărm și ajutat să iasă.

Baladele haiducești se pot deosebi în două grupe: unele, cele mai vechi,arată pe haiduci luptându-se împotriva străinilor, mai ales împotriva turcilor, altele, cele mai noi, îi arată luptându-se împotriva bogaților.

Cuprinsul acestor balade nu prezintă o varietate mare.

Câteva înfățișează lupte ale haiducilor contra ciobanilor, cum sunt baladele Dolca și Șalga din col. Alecsandri, Fulga din col. Teodorescu ș.a.

Uneori se luptă haiducii între ei. Așa se întâmplă cu Toma Alimoș,

Haiduc din țara de jos,
Nalt la stat,
Mare la sfat,
Și viteaz cum n-a mai stat. 

Pe când ședea să se odihnească, vine un alt haiduc, Manea: 

Manea slutul
Și urâtul,
Manea grosul
Și-arțăgosul
Venea, măre, ca vântul,
Ca vântul și ca gândul,
Cu părul lăsat în vânt,
Cu măciuca de pământ. 

Manea, prin înșelăciune, se apropie de Toma, îi taie pântecele și fuge. Toma își adună mațele, își strânge mijlocul cu brâul și aleargă călare după el, îl ajunge și-i taie capul.

În povestea aceasta nu se vede bine cauza urii dintre cei doi antagoniști. În alta însă, Vidra, care figurează în multe colecții, se vede că haiducii 

Stoian șoimanul, popă vechi,
Cu potcapul pe urechi

și 

Păunașul codrilor,
Voinicul voinicilor 

se luptă pentru o femeie, pentru Vidra. Lupta lor este întocmai ca în basme: 

Ei de brâe s-apucară
Și la luptă se luară,
Zi de vară până-n seară.
Când în loc mi se-nvârtea,
Când în vale s-aducea,
Nici unul nu dovedea!
Dar Stoian mereu slăbea
Brâul lui se descingea.
Stoian popa s-aprindea
Și făcea el ce făcea
Pe Păun că-l aducea
Și-n pământ că mi-l izbea
Că pământul despica,
Până-n brâu că mi-l băga,
Băltagu-apoi ridica,
Capul lui Păun zbura. 

Luptele haiducilor contra străinilor sunt încercări de a scăpa din închisoare ori expediții de răzbunare. Cei mai vestiți haiduci sunt Badiul, Golea, Bâcul, Aguș, Vâlcan, Stanislav. E curios numele acesta străin între celelalte, dar colecțiile ne dau multe variante relative la acest erou. Cele mai frumoase sunt în colecția Teodorescu. În toate se vede că a făcut incursiuni prin orașele turcești de peste Dunăre și cum o ceată de turci vine să-l caute, pun mâna pe el prin trădarea unei slugi, un grec, și-l aruncă în Dunăre; el scapă și se duce înot la Dristor (Silistra). Aci, intră prin prăvălii ca să cum pere un paloș, dar nu găsește nici unul bun, pentru că pe toate le frângea: 

La genunche le punea,
În genunche le-ndoia,
Paloșe că se frângea. 

După multă căutare, descoperă la un ovrei un vechi paloș al său pe care i-l furaseră turcii. Supărat, taie pe ovrei, apoi pornește prin oraș să caute pe turci. E plină de plasticitate narațiunea acestei expediții: 

Paloșu în mână lua,
Pe uliță c-apuca,
În cafenele intra. 

Iar turcii: 

Care pe sub pat intra,
Cafele că răsturna,
Ciubuce că-și arunca,
Meșii-n urmă că-și lăsa
Chiselele că-și pierdea,
Iar Stanislav îi căta.
De sub pat că mi-i scotea
Și cu paloș îi tăia,
Nici unul nu rămânea. 

Este interesant de relevat că tipurile de haiduci care se luptă cu boierii și cu funcționarii administrativi sunt cântați în poeme mai puțin reușite. Despre Jianu și Tunsu publică Alecsandri două bucăți, însă acestea sunt mai mult poezii lirice decât epice, pe de o parte printr-o întindere restrânsă, pe de alta prin lipsa elementului narativ. Alte nume ce se întâlnesc mai des sunt:Ghiță Cătănuță, Bolboceanu, Gheorghelaș Bălan, Busuioc... Fondul baladelor îl formează mai puțin faptele haiducești propriu-zise, care sunt amintite sau lăudate în termeni generali: 

Bate ciocoii la scară,
Cerând bani de cheltuială
Și haine de primeneală, 

cât mai ales luptele cu potera, care prezintă pentru imaginația poporului momentele cele mai interesante, întrucât aici se vede iscusința cea mai mare și vitejia fără seamăn a haiducului.

Cea mai izbutită baladă, cel puțin în unele variante (publicate de Teodorescu), este a lui Corbea. Hoț vestit, el a fost prins de vodă Ștefăniță și pus la închisoare unde șade ani de zile: 

Șade-n apă
Până-n sapă
Și-n noroi
Până-n țurloi.
Cu lacăte pe la ușă,
Cu mâini dalbe în cătușe,
Iar la gât pecetluit
Cu cinci litere de argint,
Cum n-am văzut de când sunt. 

B. Delavrancea a studiat într-o conferință a sa acest mic giuvaer, în care se pot întâlni cele mai frumoase exemple de imagini poetice. Vom releva câteva din ele.

Când mama celui închis se apropie de fereastra temniței, îl întreabă: 

- Corbeo, maică, aici ești?
Corbeo, maică, mai trăiești?
Corbea dac-o auzea,
Glasul că-i înțelegea
Și din gură-i răspundea:
- Maică, măiculița mea,
Maică, parcă tot sunt viu... 

Și apoi descrie suferințele din închisoare: 

Aicea când am intrat
Ce-am văzut când m-am uitat?
Bâjbâiau șerpoaicele
Și erau ca acele,
Broaștele ca nucile,
Năpârci ca undrelele.
Acum sunt șerpoaicele,
Maică, sunt ca grinzile,
Broaștele ca ploștile
Și năpârci ca buțile.
Pe toate că le-am răbdat
Și pe toate le-aș răbda
De n-ar fi una mai rea:
C-o drăcoaică
De șerpoaică,
Bat-o Maica Precista,
S-a încuibat în barba mea.
Ea maică, că mi-a ouat,
Ouăle și le-a lăsat
În fundul șalvarului,
Fundul pozunarului,
În sânul meu c-a clocit
Și puii și-a colăcit.
În sânul meu că și-i crește
Și de coaste mă ciupește. 

Ca să scape din închisoare, Corbea imaginează o cursă pentru domn, pe care-l știa mare iubitor de cai. Trimite pe mama sa să aducă un cal de-ai săi și să-l plimbe pe dinaintea palatului domnesc. Domnitorul îl vede și vrea să-l cumpere, dar baba spune că-l dă numai în schimbul liberării lui Corbea. Domnitorul se consultă cu divanul și făgăduiește, cu gândul să nu se țină de vorbă. Ia calul, dar cine să-l încalece? Nici un ostaș nu poate și de aceea domnitorul dă poruncă să-l aducă pe Corbea: 

Corbea în curte când intra,
Cocoane se spăimânta,
Boierii cruce-și făcea
De urât ce mi-l vedea;
Barba-i bate genunchiul,
Chica-i bate călcâiul,
Barba și mustățile
Îi acopăr mâinile:
Genele, sprâncenele
I-nfășoară brațele. 

Corbea obține de la domn să i se dezlege mâna stângă, să i se radă barba, să i se potrivească chica, să fie îmbrăcat în haine frumoase. Ca măsură de prevedere, se închid porțile și se străjuiesc zidurile, dar Corbea se repede cu calul său, sare peste zid și fuge. 

În colecția lui Teodorescu se găsește o categorie specială: a baladelor domestice. Prin acestea el înțelege acele care "poetizează instituțiunile, modul de a trăi și fazele vieții". În ele găsim, "alături cu veselia nunților, adevărate tragedii sângeroase, produse de pasiuni puternice". El publică 24 bucăți de acest fel, care sunt mai puțin interesante decât cele din grupele celelalte. Se poate cita în mod deosebit Chira. Aici e vorba de o fată din Brăila, pe care o răpește un arap și pe care o scapă frații ei înotând în Dunăre până ajung vasul cu care plecase răpitorul. Are și Alecsandri o bucată cu același titlu, dar deznodământul e deosebit: aici vedem că frații ei o ucid, cu toate protestările ei, crezând-o că a fugit de bunăvoie cu arapul.

În lecțiile ținute la "Cursurile de vară din Văleni" (Văleni 1910), d-l Iorga studiază baladele, căutând a fixa câteva cicluri. D-sa se ocupă de cele care se raportează la diferiți domni, stabilind că nici una nu amintește vreun domnitor anterior secolului XVI; apoi, în treacăt, apreciază pe cele haiducești din care cele mai interesante se opresc la epoca lui Tudor Vladimirescu. 

BASMELE

Basmele (basm sau basn, din paleoslavic...) sau poveștile sunt narațiuni ale unor întâmplări închipuite, niște epopei în proză, în care miraculosul are întrebuințare excesivă și care ne înfățișează o lume de superstiții strâns legate cu viața sufletească a țăranului. În ele vedem în toate amănuntele mitologia poporului nostru.

Eroul principal al basmului este omul. Acțiunile lui însă sunt provocate, ajutate sau împiedicate de ființe supranaturale, unele bune, altele rele. Deznodământul basmului este, în general, favorabil celui bun, care, deși suferă la început, dar tot izbutește a-și arăta până la urmă dreptatea. Curiozitatea, neîncrederea în vorbele cuiva, dorința de a izbândi mai cu înlesnire, căutarea unei ființe iubite, încercarea de a distruge pe un vrăjmaș, invidia: cam acestea pricinuiesc acele peripeții complicate ale basmelor.

În marele număr al basmelor românești s-ar putea deosebi câteva categorii sau cicluri, care la rândul lor sunt susceptibile de diviziuni, cuprinzând, se înțelege, fiece diviziune o serie mai mult sau mai puțin întinsă de variante.

O asemenea împărțire a încercat Lazăr Șăineanu, în scrierea sa premiată la concursul publicat de Academia Română în 1894. E o lucrare conștiincioasă, bazată pe un bogat material, atât românesc cât și străin.

Autorul a deosebit trei mari secțiuni: basme pur fantastice, basme eticofantastice și basme religioase.

Basmele pur fantastice sunt acelea în care elementul fundamental este metamorfoza sau descinderea în infern și ridicarea în aer sau dorința de isprăvi a unor indivizi extraordinari. Aici vedem ființe supraumane (un sfânt, o zână) luând forme pământești, de obicei de animale (porc, șarpe, broască), spre a viețui cu o ființă iubită de pe pământ. (Ex. Șarpele moșuluidin colecția Stăncescu). Vedem ființe omenești transformate în plante în urma unui blestem. (Ex. Fata din Dafin din col. I. Fundescu). Vedem eroi care suferă o serie de transformări, ca să scape de persecuția unui dușman sau a unui zmeu. (Ex. Pătru cel frumos din Șezătoarea). Descinderile în infern, idee pe care o întâlnim și la cei vechi, în Odiseea, în Eneida, în isprăvile lui Alexandru cel Mare, se fac de obicei, ca și ridicarea în regiuni aeriene, pentru căutarea unei ființe iubite (ex. Cei trei feciori ai babei dinȘezătoarea). Tot în gruparea descinderilor și ascensiunilor intră și așa-numitele deceuri. Deceul este un basm care cuprinde o sumă de întrebări curioase și răspunsurile potrivite (Ex. Vizor, craiul șerpilor, din colecția Pop Reteganul). Isprăvile eroice se îndeplinesc în genere de voinici, care poartă numele de "Feți-Frumoși", uneori și de femei războinice. Isprăvile acestea sunt felurite: sau se caută o apă miraculoasă care să redea viața sau se caută o fecioară cu părul de aur, ce se numește de regulă "Ileana Cosânzeana" (Ex.: Harap-Alb din Creangă). 

Basmele etico-fantastice cuprind, pe lângă partea minunată, pe lângă isprăvile eroice, ce se află și în celelalte basme, un învățământ etic. Aci vedem doi frați care se iubesc unul pe altul și se sacrifică unul pentru altul (Ex. Omul de piatră din col. Ispirescu) sau dimpotrivă, trei frați, doi dușmani celui mai mic, în care se personifică vitejia, isteția, dragostea, sinceritatea (Ex.: Pasărea măiastră din col. Ispirescu).

Un învățământ teribil se dă omului prin acele povestiri: ni se înfățișează animale recunoscătoare față de oameni ingrați (Ex.: Roș -Împărat și Alb-Împărat din col. N.D. Popescu).

În alte povestiri ni se înfățișează crima incestului sau persecutarea copiilor de către muma vitregă (Ex.: Fata moșului și fata babei din col. Ispirescu). 

Basmele religioase ne înfățișează pe Dumnezeu sau pe sfinți ori pe Diavol cu spiritele infernale, trăind printre oameni. Tema generală este facerea de bine de către ființele divine bune și persecuția de către cele rele: încă pe când puterea celor dintâi ni se prezintă ca nemărginită, a celorlalte e pusă greu la încercare și mai totdeauna virtutea diavolească este învinsă de istețimea omului (Ex. Azima mergătoare din col. Pop Reteganul).

Originea basmelor, ca și a miturilor antice, a fost foarte mult discutată în cursul timpului și s-au format teorii diverse pentru explicarea ei. Basmele au fost considerate de unii ca creațiuni artificiale ale poeților, de alții ca exprimarea unor înalte adevăruri sub formă alegorică.

Teoria veche a simbolismului miturilor a fost combătută de Ottfried Müller, care le consideră ca producții spontane ale imaginației copilărești a oamenilor. Frații Grimm au socotit basmele ca niște ecouri ale miturilor indo-europene și mai târziu Max Müller și apoi Adalbert Kuhn au limitat și mai mult teoria fraților Grimm, cel dintâi susținând că în toate miturile se simbolează acțiunile principiului luminos, deci soarele joacă rolul de căpetenie, celălalt susținând că miturile personifică fenomenele atmosferice, deci furtuna și ploaia au rolul principal. Benfey crede că basmele sunt producții exclusive ale spiritului indian, de unde s-au răspândit în lumea întreagă. B.P. Hasdeu a formulat o nouă teorie, după care originea elementului supranatural din basme se găsește în vis; realitatea visului este transmisă de basm în realitatea vegherii.