Producțiuni de natură lirică [ modifică ]

DOINELE

Doina este poezia lirică a poporului nostru. Subiectele ei sunt foarte variate; ele exprimă aproape toată gama simțirilor omenești. Poporul însuși are conștiința acestei varietăți de subiecte și deci a însemnătății doinei. Ideea se află exprimată într-o poezie, pe care o luăm din colecția lui Alecsandri: 

Doină, doină, cântec dulce!
Când te-aud nu m-aș mai duce.
Doină, doină, viers cu foc!
Când răsuni, eu stau în loc.
Bate vânt de primăvară,
Eu cânt doina pe afară,
De mă-ngân cu florile
Și privighetorile.
Vine iarna viscoloasă,
Eu cânt doina-nchis în casă,
De-mi mai mângâi zilele,
Zilele și nopțile.
Frunza-n codru când învie
Doina cânt de voinicie;
Cade frunza jos în vale,
Eu cânt doina cea de jale.
Doina zic, doina suspin,
Tot cu doina mă mai țin.
Doina cânt, doina șoptesc,
Tot cu doina viețuiesc. 

Din aceste versuri se vede că doina cântă frumusețile naturii, nevoile și suferințele săteanului, voinicia sub toate formele și în toate înțelesurile, apoitainele sufletești. Cam acestea sunt și grupele principale ce s-au stabilit de diferiți culegători.

Versul doinelor este în genere format din 8 silabe (cu rimă penultimă) sau cu 7 (cu rimă ultimă). Este mai regulat decât în alte producțiuni poetice ale poporului, deși succesiunea accentelor ritmice nu este cea păzită de poezia cultă de azi.

Greșelile ce le aflăm în versurile acestea le găsim și în versurile poeților din prima jumătate a secolului XIX și chiar la Vasile Alecsandri.

Originea cuvântului doină nu e sigură. Hasdeu o credea dacică și-l punea în legătură cu sanscritul dhaina (prin forma transilvăneană daină) și socotea că însuși felul acesta de poezie trebuie să fie moștenit de la daci. Romanii erau un popor cu totul prozaic; ei s-au făcut celebri prin jurisprudență și prin arta militară, iar poezia lor e imitată de la greci. Dacii, din contră, erau un popor poetic, pentru că erau înrudiți cu tracii și cu geții, și despre aceștia sunt dovezi istorice că aveau mari calități poetice. Înlănțuirea raționamentelor lui Hasdeu este foarte atrăgătoare, dar încheierile nu pot fi definitive.

Doinele nu se recită, ci se cântă. Alecsandri reproduce aprecierea unui artist german. "Melodia lor e cu totul originală, câteodată sălbatică și cuprinde uneori acordurile cele mai capricioase, cele mai bizare și alteori foarte simple și monotone. Ele au însă expresia dulce și chiar dureroasă. Sunt pasagii misterioase, care fac să se presimtă dorințe înfocate și ascunse în fundul inimii."

HORELE

Acestea alcătuiesc poezia glumeață și satirică a poporului român. Sub numele de horă se înțeleg și jocul și cântecul scurt, în cadența jocului ce se zice de tineri. Cântecele de la horă poartă și numele de strigături și chiuituri. Ele constau din strofe de câte 4, 6 și 8 versuri, întrerupte de zgomotoase onomatopee sau de chiote, care ațâță agilitatea și exprimă veselia, gluma și spiritul de satiră. Trebuie să recunoaștem, însă, că sarea acestor glume este foarte groasă. Chiar în colecția lui Alecsandri, care a făcut alegere din acest punct de vedere, sunt puține care să nu lovească bunul gust. În colecția - puțin îngrijită - făcută sub direcția lui Gr.G. Tocilescu (Materialuri folcloristice) mare parte sunt triviale și obscene.

Iată, din această colecție, una din cele care se pot reproduce. 

Foaie verde de trifoi
Nu sunt fete ca la noi.
Da mai sunt în alte sate,
Da-s cu gurile căscate.

E pur și simplu ordinară. Putem da însă, din colecția lui Bibicescu, o strigătură, în care înțepătura satirică prezintă oarecare finețe: 

Frunză verde, foaie lată,
Bine-i stă mândrei gătată
Tot cu haine de la șatră,
Da' mai bine i-ar șădea
Dacă și le-ar face ea! 

Poezia e din Transilvania; de aceea avem ardelenismul gătată în loc de gătită și șatră în loc de prăvălie.

COLINDELE

Numele de "colinde" ar trebui să se dea tuturor poeziilor poporane care se cântă ori se recită de către grupe mai mari sau mai mici, de tineri ori de copii, colindând pe la casele locuitorilor din sat. Poporul se servește de acest cuvânt numai pentru urările care se cântă în noaptea dinspre Crăciun.

Aceste urări au subiecte foarte variate. În unele sunt amintiri istorice, în altele întâlnim credințe religioase, în altele se reflectă obiceiuri gospodărești ori vânătorești. Ele sunt dintre cele mai vechi producții populare și tind să dispară. De aceea ele sunt mai numeroase în colecțiile vechi și foarte puține în ultima culegere, întreprinsă sub direcția lui Tocilescu.

Aci versurile sunt mult mai neregulate decât în doine. Ele nu sunt legate de un ritm al jocului ca strigăturile, ci sunt mai mult recitate. Iată un pasaj dintr-un colind: 

Voi patru colindători,
Vă alegeți doi
Din voi,
Doi din voi mai tinerei
Și săriți în cea grădină,
Rupeți fir
De calomfir
Și-o steblă de busuioc;
Treceți
Mergeți
La fântână... 

Nu numai că avem versuri libere, dar rima e aproape nebăgată în seamă.

În privința originii numelui, se pare că ar fi latinul calendae.Theodorescu G. Dem., care a publicat o monografie asupra colindelor, amintește că slavii au și ei o datină la fel cu a noastră, dar slaviștii mărturisesc că obiceiul lor e botezat cu un nume latin. E adevărat, că se poate pune alături de colindarea noastră sărbătoarea vestită la romani festum calendarium, care se făcea la Calendele lui Ianuarie (1 ianuarie) și atunci, în noaptea precedentă, copiii mergeau din casă în casă, fluierând și bătând într-o daera, iar locuitorii le dădeau daruri. O altă dovadă că sărbătoarea Crăciunului este un obicei păgân, îmbrăcat cu haină creștinească, este că la Saturnale se tăiau porci, cum se taie la noi de Crăciun. Apropierile acestea sunt interesante; ele pot avea chiar o mare parte de adevăr, dar etimologia latină a cuvântului nu e pe deplin dovedită.

BOCETELE

Acestea sunt elegiile poporului. Ele se mai numesc și "versuri la morți" și exprimă durerea ce simte familia pentru cel ce se duce. Interesant este însă de notat că bocetele nu sunt spontane, ci circulă variante din sat în sat și din om în om, iar variantele nu se rostesc de cei care în adevăr simt durerea de a fi pierdut o ființă iubită, ci de femei, care au anume rolul de a jeli, de a boci.

Datina de a se cânta la morți e veche. O găsim la evrei, la greci și la romani. Aceștia obișnuiau să plătească anumite femei care să jelească pe mort. E de toată probabilitatea că de la ei s-a moștenit și la noi deprinderea. Lucrul e cu atât mai de crezut, cu cât și alte datine ale noastre la înmormântări se potrivesc cu cele romane.

Chestiunea aceasta a fost cercetată întâi de T. Burada (în scrierea sa despre Datinele la înmormântare) și apoi în studiul lui S.Fl. Marian premiat de Academia Română (Înmormântarea la români).