Influențe și curente

Secolul XIX este cel mai însemnat pentru viața poporului nostru, fiindcă în cursul acestui veac s-au realizat mari progrese pe toate terenurile, iar pentru literatură este primul în care se produc lucrări care să poarte cu adevărat numele de opere literare. Aceasta nu se întâmplă însă chiar de la început. Aspectele societății românești în diferitele momente ale acestui secol sunt foarte deosebite: alte obiceiuri, alte instituții, altă cultură. Cine ar zice că de la Alecu Beldiman până la Grigore Alexandrescu sunt numai 20 de ani? Căci de la Paris Momuleanu până la Eminescu n-au trecut nici 40 de ani? De aceea e nevoie să facem mai multe despărțiri în literatura noastră modernă. Limitele acestora nu sunt bine stabilite și de aceea diferă mult în această privință cărțile de istoria literaturii. Noi, pentru că am dat literaturii din secolul XIX numele de literatura modernă, avem să-l despărțim în trei perioade: perioada începuturilor (1800-1830), perioada eroică (1830-1870) și perioada critică (1870-1900).

În prima perioadă în principatele române se găsește încă puternic curentul care stăpânise veacul trecut; cel grecesc; dar se introduc și alte curente noi: cel francez și cel latinist transmis de școala ardeleană.

Să cercetăm rolul acestor curente și partea cu care au contribuit la mișcarea noastră literară din perioada de care ne ocupăm.

Grecismul este mult mai vechi în țările române decât în epoca fanariotă; se poate zice că la venirea lui Nicolae Mavrocordat preponderența culturii grecești era asigurată. Chiar în secolul XVII am avut în principate un mare număr de cărți tipărite grecește și scrise de către români.

Fost-a un bine sau un rău această influență?

Părerile sunt împărțite. Dacă asculți pe Gheorghe Lazăr, care spune că grecii au făcut pe români "împotrivitori limbii românești", trebuie să consideri curentul grec ca o mare nenorocire. Dacă din contra, citești introducerea lui C. Erbiceanu la publicația "cronicarilor greci" (Buc. 1890), vezi că lucrurile se prezintă cu totul altfel: "În epoca influenței elenismului limba națională a crescut, s-a dezvoltat, pentru că avea în elenism un model de limbă artistică și perfectă, de unde se puteau inspira scriitorii români".

E o parte de adevăr, în fiecare din aceste păreri extreme. Desigur că în epoca slavonismului dezvoltarea noastră literară e mult mai redusă decât în epoca influenței slavone, dar așa-zisul "elenism" aduce numai indirect cultura clasică elenă: el aduce mai mult spiritul grecesc nou și acesta înfățișează puține elemente, care ar fi slujit la un progres al literaturii noastre. Cu ceea ce a putut da grecismul din epoca fanariotă, nu s-ar fi format literatura secolului XIX, căci spiritul lui nu se potrivea nici cu spiritul maselor populare, nici cu acel al păturilor mai culte. De aceea puține și de puțină valoare lucrări literare s-au produs sub acțiunea influenței grecești. Au trebuit să vie alte împrejurări, alte curente, care să dea elementele literaturii noastre moderne.

Acestea sunt, de o parte, influența franceză și curentul latinist, datorite apusului; pe de alta, o slabă cunoaștere a producțiunilor poporane.

Să cercetăm cum se introduce limba și spiritul francez în principatele române.

Vom observa că avem întâi o influență indirectă în secolul XVIII și până la 1820; apoi o influență directă după această dată și până pe la 1870.

Influența indirectă o datorim grecilor și rușilor.

Este interesant de văzut că chiar în veacul în care stăpânirea grecească ajunge la culmea ei din punct de vedere politic și din punct de vedere cultural, ea poartă în sine germenul propriei ei disoluțiuni: limba franceză.

Cum se întâmplă aceasta?

Se știe că turcii, îndată ce s-au stabilit în Europa și au avut legături diplomatice cu alte state, s-au servit în asemenea împrejurări de oameni străini și în special de greci, care rămăsese în mare număr în Constantinopol, vechiul Bizanț, unde au și până azi un mare cartier în care trăiesc în grupe compacte, având și patriarhatul lor. Acești greci au fost siliți să învețe limba care era mai mult întrebuințată în raporturile diplomatice. Câtă vreme venețienii erau stăpânii mărilor și puternici în Europa, ei vorbiră italienește. Mai târziu, de prin secolul XVII, limba franceză devine predomnitoare; atunci grecii vorbiră franțuzește.

Când turcii încep a trimite domnitori în principate dintre foștii dragomani greci, aceștia, venind în țară, introduc cunoștința limbii franceze, își cresc copiii cu profesori francezi, lucru care curând se imită de către boieri, precum s-a imitat de către acești toate obiceiurile aduse de greci. Unii domnitori își iau și secretari francezi. Astfel Nicolae Caragea are pe Pierre Laroche, care a stat vreo 20 de ani în principate, întrebuințat în această funcțiune de mai mulți domnitori. Alexandru Mavrocordat are pe comitele Hauterive, care a scris un memoriu despre starea de lucruri din Moldova.

Prin acești secretari și învățători și prin înșiși domnitorii și familia lor se introduseră și cunoștința limbii franceze și scrieri în limba franceză.

Tot cultură franțuzească se introduce indirect și prin ruși.

În secolul XVIII rușii au suferit o puternică influență franceză, mai ales în vremea împărătesei Elisabeta (1741-1762). Curtea ei este imitată de pe curtea franțuzească; înalții demnitari ai statului se îmbracă franțuzește, mănâncă franțuzește, își aduc mobile din Franța, vorbesc și scriu franțuzește; se stabilesc legături personale între francezi și ruși. Voltaire e în corespondență cu împărăteasa și scrie Istoria lui Petru cel Mare de pe documentele ce-i dă un ministru rus... O sumă de tineri ruși sunt trimiși să facă studii la Paris. Sub Caterina II (1763-1796) această influență franceză ajunge la culme și se intoduce în toate instituțiunile din Rusia.

Era deci foarte firesc ca această influență să treacă și în principatele române. Operațiunile deselor războaie dintre ruși și turci se desfășoară pe pământul nostru și sunt însoțite de lungi ocupațiuni rusești. Astfel este cu războiul dintre 1768-1774; astfel cu cel dintre 1806 și 1812; astfel este ocupația dintre 1828-1834, cu care se stabilește protectoratul rusesc și regimul Regulamentului Organic. Toată ofițerimea rusă intră în relațiuni cu familiile boierești din principate, are educațiune franțuzească, și obiceiurile ei, vorbirea ei franțuzească, se introduc în clasele înalte din țările române. Rușii pronunță franțuzește mai bine decât grecii, ei deci arătară românilor buna pronunțare franțuzească. Ei introduseră dansurile franțuzești, ei introduseră instrumentele muzicale și muzica franțuzească, introduseră mobilele și costumele occidentale.

Aceste înrâuriri indirecte - prin greci, prin ruși - pregătiră terenul pentru contactul direct al românilor cu civilizațiunea și cu literatura franceză.

Revoluțiunea franceză cea mare și mai târziu restaurațiunea făcură să se răspândească în Europa o sumă de emigrați din Franța. Expansiunea napoleoniană dintre 1804-1812 contribui și ea la împrăștierea ideilor, moravurile și limbii franceze. Toate acestea atinseră și principatele române și francezii începură a se interesa de ele. La 1797 se stabilesc cele dintâi consulate franțuzești în București și în Iași, iar în 1800, când o seamă de boieri se gândesc să scape țările de sub stăpânirea turcească, trimit pe boierul Dudescu la Paris, ca să ceară ajutor de la guvernul primului consul.

Această influență franceză se întărește din ce în ce prin tinerii care merg la studiu în Franța și prin pensionatele franțuzești de băieți și de fete care se stabilesc în capitalele celor două țări.

Printre acești tineri erau negreșit fii de boieri și de oameni bogați, care puteau trăi pe socoteala familiilor, dar erau și fii de familii modeste, trimiști ca bursieri ai statului. Cei dintâi bursieri fură Eufrosin Poteca, Simion Marcovici și Petrache Poenaru.

Dacă ținem seamă că această tinerime instruită în Franța devine conducătorea mișcării politice și literare din țară, dacă adăugăm că și dintre oamenii maturi au început să călătorească prin țările străine, cum a fost Dinicu Golescu, care a scris povestirea călătoriilor sale, atunci înțelegem cum s-au schimbat în vremea dintre 1830 și 1850, spiritul public în amândouă principatele, cum "bonjuriștii" impun ideile lor în toate manifestările vieții, cum o nouă civilizație se introduce în locul celei vechi.

Această civilizație are mai ales caracterul franțuzesc.

Împreună cu ea, și activitatea literară se schimbă. Românii încep a cunoaște scrierile franțuzești și, văzând fecunditatea literaturii franceze, simt dorința de a avea și ei o literatură națională. Se produc un mare număr de traduceri, se produc imitațiuni dar se produc și lucrări originale, inspirate de ideile literaturii franțuzești. Mai ales nevoia de a traduce silește pe scriitori a perfecționa alcătuirea frazei și a-i da o construcțiune mai clară, mai potrivită cu claritatea limbii franceze, iar vocabularul se îmbogățește într-un mod uimitor. Genuri și forme literare necunoscute până atunci încep a ieși la lumină.

Dar în afară de formă, în afară de stil, este ceva mai important pe care influența franceză îl dă literaturii române: este ideea de libertate. Prin limba, prin scrierile franțuzești, românii devin din ce în ce mai stăpâniți de ideile democratice și doresc să schimbe întocmirea politică din țara lor. În Franța află refugiu cei exilați, în Franța găsesc ecou plângerile tineretului liberal și francezii le dau mână de ajutor în momentele grele.

A doua împrejurare care condiționează dezvoltarea literaturii române în secolul XIX este curentul latinist. Acest curent, născut în Ardeal, unde dă naștere școlii ardelene, își întinde influența și în principate, care păreau cu totul cufundate sub înrâurirea greacă.

Propagarea ideilor acestora s-a realizat prin oameni și prin scrieri.

Prin oameni s-a făcut:

a) prin tineri care au mers să studieze școlile de peste munți;

b) prin profesori care au venit de peste munți în principate;

c) prin raporturi personale între oamenii maturi, stabilite cu ocazia tipăririi în Transilvania a unor cărți scrise în principate.

La începutul secolului XIX în principate nu se putea dobândi în școală o cultură mai serioasă decât dacă se făcea în limba grecească; profesorii greci erau peste tot și mai bine plătiți, aveau rol și mai însemnat și erau și oameni mai învățați; au fost unii care au făcut lucrări importante pentru știința limbii grecești, ca Lambru Fotiadi, Vardalah, Comita ș.a. Învățătura românească era redusă la citire și scriere și la lectura cărților bisericești, iar alte limbi și alte studii nu se făceau. De aceea cei care voiau să dea fiilor lor o cultură mai îngrijită și nu-i puteau trimite prea departe în țările apusului, îi trimiteau la școlile din Ardeal, mai ales la Brașov și la Sibiu. Putem cita ca exemplu pe Grigore Pleșoianu, fost profesor la Craiova, traducător vestit în epoca dintre 1830-1840, care și-a făcut studiile la Sibiu.

Se înțelege însă că numărul acestor tineri, trimiși departe de familiile lor, era relativ mic, iar cei mai mulți părinți doreau să aibă chiar în țară școli organizate mai bine. De aceea au început unele familii bogate să aducă profesori din Ardeal, iar cârmuirea să cheme și ea asemenea oameni la școlile publice.

Astfel, la 1813, epitropii școlilor din Valahia așază la Sf. Sava profesor pe ardeleanul Gh. Lazăr, care venise cu doi ani mai înainte în țară. La 1820, când mitropolitul Veniamin Costache vrea să reorganizeze seminarul de la Socola, roagă pe Gh. Asachi să-i găsească profesori noi și acesta aduce din Transilvania pe Vasile Pop, Vasile Fabian (Bob), Ion Cristea și Ion Manfi.

După 1821, numărul acestor profesori se face și mai mare. La 1826 Florian Aaron e chemat de boierul Dinicu Golescu și întemeiază la Golești o școală de băieți.

La începutul secolului XIX erau puține tipografii în principate și rău înzestrate; de aceea mulți autori își tipăreau lucrările lor peste munți, fapt care a dat naștere la călătorii sau la corespondențe personale cerute de asemenea împrejurări. Astfel, Eufrosin Poteca, din București, tipărește la Buda traducerea unei cărți de logică și de etică; Gr. Pleșoianu din Craiova tipărește la Sibiu traducerea lui Telemac de Fenelon și alte scrieri; Stanciu Căpățâneanu din Craiova, de asemenea, tipărește o parte din cărțile sale la Sibiu; același lucru îl face călugărul din Iași Ghermano Vida cu gramatica sa franceză pe care o tipărește la Buda. La Sibiu tipăresc scrieri de-ale lor Gheorghe Ioanid din București, Ion Gherasim Gorjan, traducătorul Halimalei, Gheorghe Săulescu, din Iași, Anton Pann din București; ba și un Almanah al statului Țării Românești (pe 1836) este tipărit la Buda.

În legătură cu tipografia a fost comerțul cărților, care în primele decenii ale secolului XIX era în mâna ardelenilor. Avem date în Istoria școalelor de V.A. Urechia, de unde se vede că până la 1830 cărțile se vindeau la un loc cu mărfurile de brașovenie.

Propagarea ideilor școalei latiniste s-a făcut și prin scrieri.

E adevărat că urmașii celor trei reprezentanți ai școlii ardelene, Micu, Șincai și Maior, nu produc un număr prea însemnat de opere, dar ei au meritul de a fi popularizat unele din ideile marilor scriitori și mai ales de a fi pregătit prin școli legiuni de tineri, care să răspândească aceste idei.

Ideile privitoare la limba română și în genere studiul limbii au format obiectul de căpetenie al preocupărilor lor.

Astfel apărură o serie de gramatici: a lui Ion Morariu (1778), a lui Radu Tempea (1797), a lui Paul Iorgovici (1799), a lui Constantin Diaconovici Loga (1822), a episcopului Alexe din Gherla (1826).

Unele din ele trecură și fură cunoscute și în principate.

Asupra acestei epoci scrie Costache Negruzzi note interesante în articolul său Cum am învățat românește.

În vremea când influența greacă făcuse să amorțească până și conștiința națională, puțini români care nu puteau să se împace cu această stare de lucruri, "se uitau - zice el - cu dor spre Buda sau Brașov, de unde le venea pe tot anul calendare cu povești la sfârșit și din când în când câte o broșură învățătoare meșteșugului de a face zahăr din ciocălăi de cucuruzi sau pâne de cartoafe".

Ziceam, că și oarecare cunoaștere a literaturii poporane apare în această epocă. În adevăr, în Văcărești și mai ales în Ienache sunt reminiscențe din unele doine, fie ca fond, fie ca formă a versului. Iar în Transilvania, afară de Țiganiada lui Deleanu, care se întemeiază în parte pe credințe și povești poporane, sunt operele lui Vasile Aron și ale lui Ion Barac. Cel dintâi este autorul povestirii glume satirice Leonat și Dorofata, iar Barac ne-a dat în 1801 faimoasa povestire care se citește și azi în popor, Istoria prea frumosului Arghir și a prea frumoasei Elene.

Acestea sunt elementele fundamentale ale literaturii române la începutul sec. XIX.