Autori și scrieri

Ce producțiuni apar în această epocă?

Fiind o epocă de tranzițiune, vom afla manifestările ultime ale felului vechi de a se scrie și manifestările timide ale vremii celei noi.

Așa este literatura religioasă, compusă din traduceri și de cărți de ritual și de cărți religioase de citit acasă. Reprezentanții cei mai însemnați ai acestei literaturi sunt: mitropolitul Veniamin Costache și mitropolitul Grigorie.

Veniamin Costache (1768-1846) se cobora dintr-o veche familie boierească din Moldova. Din informațiile ce se găsesc în testamentul său și în notița autobiografică tipărită la finele unei scrieri (Funie întreită, Iași, 1831) se vede că a învățat întâi în Academia Vasiliană din Iași și apoi la mănăstirea Neamțului, că s-a călugărit la 15 ani, după dorința tatălui său, care se afla bolnav.

Protectorul său fu Iacob Stamate, episcopul Hușilor, care-l recomandă mitropolitului Leon (1786-1788) și astfel ajunse Veniamin la vârsta de 21 de ani egumen la mănăstirea Sf. Spiridon din Iași.

Ajungând peste câțiva ani protectorul său Iacob mitropolit, Veniamin, deși în etate numai de 24 ani, fu ales episcop de Huși.

Aci el se ocupă de îmbunătățirea școalelor și bisericilor și cu alte fapte generoase, care îi atraseră iubire tuturor celor ce-l cunoșteau și-l făcură cunoscut și simpatic în toată Moldova. Astfel se explică cum, în 1803, la moartea lui Iacob Stamati, reuși să se ridice pe scaunul Mitropoliei Iașilor.

În această înaltă demnitate, Veniamin dezvoltă o activitate neobișnuită și se arătă însuflețit totdeauna de cea mai mare iubire de patrie.

În primul rând se ocupă de școli și izbuti să convingă pe domnitorul Alexandru Moruzi să dea faimosul hrisov de la 24 mai 1803, care cuprindea următoarele dispozițiuni:

a) Se instituie, pentru conducerea școalelor o eforie compusă din mitropolit și doi boieri mari;

b) Se înființează șase școli românești județene în principalele orașe ale Moldovei;

c) școalele sunt deschise deopotrivă și pământenilor și străinilor, și bogaților și săracilor, iar pentru copiii lipsiți de mijloace se instituie și un număr de burse.

d) Pe lângă taxa de patru lei, percepută de la preoți, pentru întreținerea școalelor, se va lua și din visteria țării o sumă însemnată.

Astfel lucră el supraveghind școalele, ajutând pe tinerii silitori, cum au fost de exemplu Asachi și Săulescu, pe care i-a trimis în străinătate să-și continue studiile, în fine traducând și tipărind cărți necesare bisericii și învățământului; dar împrejurările prin care treceau țările noastre, la începutul secolului, intrarea rușilor în Moldova, îl siliră să demisioneze și să stea retras până la 1812, când fu chemat de Adunare iarăși în scaun.

Încă din primul an al funcționării sale ca mitropolit, se gândi la organizarea învățământului preoțesc și întemeie seminarul de la Socola, care mai târziu luă numele de "Seminarul Veniamin" și înființă o școală de muzică bisericească.

Curând însă veniră împrejurări nenorocite și pentru țară și pentru dânsul. Eteria grecească de la 1821 produce o teribilă anarhie și răspândește peste tot jaful și focul. Guvernul legal al țării se desființează și conducerea statului rămâne în mâna mitropolitului, care apără drepturile Moldovei, voiește să împiedice excesele eteriștilor, ascunde în localul mitropoliei pe cei mai prigoniți; dar în cele din urmă este nevoit să fugă.

Întorcându-se, după stabilirea liniștii, își reluă cu mai multă ardoare nobilele sale îndeletniciri, dar amestecul politicii în afacerile bisericești îl sili să se retragă în 1842, sub Mihail Sturdza, la mănăstirea Slatina, unde muri peste patru ani, plâns de țara întreagă, care-i apreciase meritele.

De la Veniamin Costache avem o sumă de traduceri de cărți, unele tipărite, altele manuscrise. Ele sunt sau cărți dogmatice sau cărți necesare serviciului bisericesc sau lucrări de istorie bisericească. Vom cita dintr-însele:

Tâlcuirea celor șapte taine (Iași, 1807); Istoria vechiului și a noului testament(Iași, 1824); Funie sau frânghie întreită (Iași, 1831); tradusă din grecește, un tratat despre valoarea religiei și a moralei creștine: Piatra scandelei (Iași, 1844), o cercetare asupra despărțirii celor două biserici creștine, a răsăritului și a apusului; Îndeletnicire despre buna murire (Iași 1845).

Mitropolitul Grigorie al IV-lea Miculescu (1765-1834) a învățat grecește în școala de la Sfântu Sava, apoi a urmat limba latină și teologia la vestita școală de la mănăstirea Neamțu din Moldova, unde a studiat și Veniamin Costachi.

Chemat în Țara Românească de către mitropolitul Dosofteiu Filitis (1793), a fost însărcinat, împreună cu părintele Gherontie, să traducă diferite cărți bisericești; apoi au plecat amândoi să viziteze mănăstirile din Orient, mai ales pe cele din Sfântu-Munte. Pe acolo au aflat diferite opere pe care le-au utilizat pentru lucrările lor. În timpul călătoriei a murit Gherontie și astfel Grigorie s-a întors singur și s-a așezat călugăr la mănăstirea Căldărușani.

Reputațiunea lui creștea în fiecare zi: toată lumea cunoștea înaltele-i calități, întinsa sa cultură într-ale bisericii, de aceea, când, în 1823, rămase vacant scaunul de mitropolit, domnitorul Grigore Ghica propuse boierilor și episcopilor alegerea modestului lucrător care abia avea rangul de diacon.

Făcându-se sfat de obște, l-au înălțat prin toate treptele până la episcop și i s-a încredințat conducerea mitropoliei Țării Românești.

Era atunci tocmai epoca începutului influenței rusești. Amestecul rușilor devenea din zi în zi mai puternic și orice manifestare de independență națională era rău privită, ba uneori chiar aspru lovită de ei. Se vede că nu le plăcea caracterul noului mitropolit; de aceea au intrigat în toate chipurile până ce l-au depărtat din scaun (1829). Nu e vorbă, mitropolitul Grigorie și-a căpătat satisfacțiune, fiind instalat din nou în 1833, dar de astă dată Dumnezeu nu voi să-i lase multă vreme petrecerea în mijlocul oamenilor și-l chemă la sine în anul următor. El se află îngropat în curtea Mitropoliei din București.

De la Grigorie ne-au rămas mai multe traduceri de cărți bisericești, unele tipărite chiar de dânsul, altele lăsate ca manuscris și tipărite de mitropoliții următori. Așa avem: Carte folositoare de suflet (Buc. 1799), cuprinde canoane și sfaturi folositoare creștinilor; Chiriacodromion (Buc. 1801), adunarea evangheliilor de peste an și tâlcuirea lor; Despre preoție de Sf. Gheorghe din Nazians; Pentru eresul armenilor; Exaimeron al Sf. Vasile cel Mare (1827); Viețile Sfinților.

 

Istoriografia cronicarilor continuă și se sfârșește în acest timp. Cele mai numeroase scrieri se găsesc la munteni, unde se află numele lui Dionisie Eclesiarhul, Naum Râmniceanul și Zilot Românul. Tot acum apar și două cronici rimate: una în Muntenia, a pitarului Hristache, alta în Moldova, a vornicului Alecu Beldiman.

Dionisie Eclesiarhul a trăit la episcopia Râmnicului. El a povestit cu oarecare talent, în culori foarte vii, întâmplările din Muntenia, de la 1764 până la 1815, dând importante detalii asupra unor chestiuni pe care scriitorii anteriori nici nu le atinsese. Astfel este povestirea pe care ne-o face el, cu inima sfâșiată de durere, despre modul cum se percepeau dările și despre chinurile îndurate cu această ocaziune de nenorociții locuitori ai satelor.

"Deci presfirându-se slajbașii prin plășile județelor și mergând prin sate ca niște lupi flămânzi și ca niște holtei de câini leșinați, să fi văzut cineva nemilostivirea lor, și ce făcea cu creștinii.

Oamenii nu prea avea bani fiind în mijlocul iernii, târguri iarna nu era, să vândă oamenii vite; vremea de coasă și de sapă nu era, să lucreze să câștige bani să se plătească; bucate încă nu prea era, să vândă; ci numai o seamă de oameni care mai avea putere să plătească. Iar slujbașii închidea oameni și muieri prin coșare și-i înneca cu fumuri de gunoi și cu ardei îi afuma și-i ținea închiși ziua și noaptea flămânzi, să dea bani; pre alții îi lega cu mâinile îndărăt și cu spatele de garduri și îi bătea cu bicele; pre alții legați îi băga cu picioarele goale în zăpada geroasă, așa chinuia pe creștini. O amar de bieții creștini că plângea și se văita și săracele văduve țipa de ger, dar nu era milostivire la varvarii de slujbași, că avea urechile astupate cu aspidele, și ca vrăjmașii ucideau oamenii. Încă preste Olt au și omorât mumbașirii turci pre mulți, din care pre unul rudele l-au dus la București și l-au băgat cu carul în curtea domnească să-l arate lui Vodă și înștiințându-se Vodă a zis să dea bani că nu-l va omorî nimenea".

Cunoștințe istorice însă nu prea avea acest cronicar. Aceasta se vede mai ales în pasagiile în care vorbește de evenimentele din țări străine. Așa este acela consacrat lui Napoleon cel Mare, pe care-l socotește că a fost ofițer "la împărăteasa nemților", și, supărându-se că n-a fost înaintat s-a dus la francezi unde a ajuns "polcovnic mare".

Cronica aceasta s-a publicat de Papiu Ilarian în Tezaur de monumente istorice (vol. II, 1863).

Pitarul Hristache, un boiernaș, care a trăit pe la finele secolului al XVIII-lea și în primele decenii ale celui de al XIX-lea, a scris o cronică în versuri: Istoria faptelor lui Mavroghene-Vodă și a răzmeriței din timpul lui pe la 1790. Scrisă la 1817, a fost publicată de Cesar Boliac în "Buciumul".

Autorul, văzând că toate faptele importante află povestitori, zice: 

Drept acela dar și eu
Cu mila lui Dumnezeu
Încep după-a mea ideie
Cu vreo câteva condeie
Povestea mavroghenească
Dela Țara Românească. 

Ne înfățișează pe Mavrogheni ca un om foarte ciudat, socotit de unii ca nebun, de alții ca om isteț; îi laudă vitejia și admiră armata alcătuită de el să meargă în ajutorul turcilor în contra austriecilor. Versurile sunt slabe, dar în schimb sunt pasagii scrise cu oarecare haz. Lucrarea este importantă prin amănuntele curioase ce ne dă un om care a trăit în mijlocul evenimentelor povestite. Putem citi portretul lui Turnavitu, locțiitorul domnului, când acesta s-a dus cu oștirea contra nemților: 

Avea în cap o căciulă
Țuguiată ca o sulă
Și o ghebă în spinare
De nu făcea cinci parale,
De aba roșie ruptă
Cu ață albă cusută. 

Trebuie însă să notăm că, vorbind despre un corp de armată organizat de Mavrogheni cu soldați români, cronicarul are câteva accente patriotice; îi crede: 

... născuți a fi pușcași

și adaugă:

Se mira cine-i vedea
Și gura la ei căsca

pentru că:

... În oaste de-i punea
Mai multă fală făcea. 

Naum Râmniceanu Protosinghelul (1764-1839), a cărui viață și activitate a fost studiată de C. Erbiceanu în discursul său de recepție în Academie (Buc. 1900), a dobândit de mic învățătură grecească și a servit pe lângă episcopii Filaret al Râmnicului, apoi pe lângă Dositeiu Filitis și Nectarie din aceeași episcopie, iar mai târziu deveni devotatul lui Constandie al Buzăului.

El a scris foarte multe opere istorice, dar aproape toate sunt scrise grecește. Aceasta nu-l împiedică de a-și arăta iubirea sa pentru țara și neamul său și de a fi uneori foarte aspru cu grecii.

Zilot Românul este un pseudonim și însemnează "român zelos". Sub acest nume s-au publicat întâi de Hasdeu (în "Columna lui Traian" 1882 și 1883) două lucrări:

1. Domnia lui Constantin Hangeriul în care aflăm de la început declarația că voiește a vorbi cu nepărtinire: 

Istoric sunt, n-am frate,
N-am rudă, n-am vecin;
Stăpân am p-adevărul,
Lui singur mă închin. 

Se arată foarte înflăcărat patriot, atacă cu multă vehemență pe greci, care exploatează poporul, cât și pe românii care se fac instrumentele lor.

2. O cronică alcătuită din o serie de capitole separate, parte în proză, parte în versuri. Astfel e povestirea domniilor lui Șuțu, Moruz, Ipsilante și o poemă istorică în care atacă pe greci.

Gr. Tocilescu a mai descoperit și alte lucrări ale lui Zilot pe care le-a publicat în "Revista pentru ist., arch., și filolog." (an. III, vol. IV și V) și anume:

3. Domnia a treia a lui Alexandru Vodă Șuțu ce i se zice și Dracache.

4. Revoluțiunea lui Tudor, pe care o amestecă cu mișcarea eteriștilor: "o adunare de străini cei mai mulți greci", au atras la ei "pe un anume Tudor sluger, român mehedințean, ce-i zice și Vladimirescu".

5. Adunare de stihuri, unele scrise în 1829 și închinate diferitelor persoane istorice (Radu Negru, Mircea) sau oamenilor zilei de atunci; altele în 1850, relative la anul 1848, în care, cu toată declarațiunea făcută de a fi imparțial, nu poate să uite prejudiciile clasei boierești, și vorbește cu multă ură despre revoluțiune. După ce încarcă pe revoluționari cu diferite epitete, pune revoluția alături de holera din acel an zicând că acestea au fost cele două mari "primejdii" ale țării; iar când povestește căderea mișcării, se bucură foarte mult că s-a întors ordinea veche de lucruri și vorbește cu mult entuziasm de urcarea pe tron a lui Știrbei.

El credea că mișcarea a fost făcută de "mojici", "țigani" și "hoțomani", la care s-au mai adaus și câteva fețe mai simandicoase: 

Din boierime, din negoțime.
I preoțime, călugărime
I dăscălime, profesorime
I ciocoime și calicime
I școlărime și ucenicime
Și toată ceata de slugărime
Strigau pe uliți: "Jos ristocrații!" 

Zilot Cronicarul este un scriitor foarte dibaci, care nu se mulțumește cu povestirea întâmplărilor, ci voiește a da o înfățișare cât mai plăcută și mai meșteșugită narațiunii sale. Dacă ar fi scris numai în primele decenii ale secolului nostru, ar fi fost printre cronicarii "din epoca fanarioților", un lucrător de mare merit - cum l-a judecat Hasdeu: însă ca scriitor pe la 1850, când avem pe un Alecsandri, Alexandrescu, pierde mai toată însemnătatea și devine, întrucât privește ultimele sale opere, un om al vremii vechi care trăiește într-o epocă nouă și cu totul străină de sine.

Cine este acest Zilot? Gh. Tocilescu l-a identificat întâi cu Ștefan Moru, apoi cu Ștefan Fănuță, dar se pare că motivele sale n-au convins pe cei mai mulți scriitori, așa că rămâne să-l socotim ca anonim.

Alecu Beldiman (1760-1826), născut și crescut în clasa boierească și hrănit cu prejudiciile timpului său, învață carte grecească și frațuzească, pe cât se putea atunci învăța, și-și petrece viața citind, traducând și versificând de plăcere, când afacerile publice nu-l cheamă.

El a lăsat un număr însemnat de traduceri ca Moartea lui Avel, Numa Pompilie - ș.a., dar lucrarea lui de căpetenie este poemul istoric intitulat Tragodia sau mai bine a zice jalnica Moldovei întâmplare după răzvrătirea grecilor 1821.

Precum arată titlul, acesta descrie evenimentele din 1821, nenorocirile ce căzură atunci asupra Moldovei din pricina exceselor zavergiilor sau, cum se exprimă el "stricarea țării". Se poate lesne înțelege prețul ce deteră contemporanii săi acestei opere, fiind o lucrare de actualitate. Pentru cei ce văzuse și simțise relele acelor întâmplări, tot ce spunea poetul era viu. Fiecare înlocuia în închipuire versurile lui Beldiman cu propria sa suferință. Pe noi însă povestirea vornicului ne lasă reci, fiindcă ceea ce citim acolo ne e străin și poetul nu poate să învieze trecutul. Compunerea lui e foarte prozaică, o adevărată cronică rimată, care poate da cercetătorului istoric oarecare detalii interesante, dar e lipsită de orice valoare poetică. Foarte rar întâmpinăm expresiuni colorate, mai ales când își descarcă ura contra grecilor, sau când, în mijlocul tânguirilor, știe să arunce și o notă glumeață.

*

Manifestările curentelor noi se găsesc întâi la românii de peste munți, pe de o parte ca efect al contactului cu apusul, pe de alta ca urmare a cunoașterii producțiunilor poporane. Țichindel și Lazăr, Vasile Aron și Ion Barac sunt numele care se pot cita în această privință.

Dimitrie Țichindel este un scriitor care s-a bucurat într-o vreme de oarecare însemnătate, dar aceasta s-a datorit mai mult activității sale ca preot și profesor decât valorii scrierilor sale.

Nu se cunoaște cu siguranță nici anul, nici locul nașterii lui Țichindel. Aceasta este, cel puțin, opinia lui Iosif Vulcan, care, în discursul său de recepție la Academie (Buc. 1893), face biografia acestui scriitor.

Studiile le-a făcut în Timișoara, unde a învățat teologia; apoi s-a cultivat singur. În 1794 era învățător în satul Belinț, în Banat. De aci încolo a avut aceeași însărcinare în diferite comune ale Banatului. Dar a fost și preot. În 1805 îl întâlnim paroh în Becicherecul mic, comună cu populație mixtă: români și sârbi. Prin stăruința românilor, se înființă în 1811 în Arad o școală normală (preparandie, ziceau ei) și Țichindel fu numit catihet, iar profesor de gramatică Constantin Diaconovici Loga, autorul cunoscutei gramatice din 1822, pe lângă profesorul de științe pedagogice și cel de partea științifică.

Activitatea profesorală a lui Țichindel n-a plăcut sârbilor și autorității bisericești superioare, care era mitropolitul sârb și de aceea a fost scos din funcțiunea de catihet al școalei normale în 1814 și în același an i s-au confiscat fabulele pe care le publicase atunci. De aceea îl găsim în 1815 funcționând iar ca paroh în Becicherec. Aci rămâne până la 19 august 1817, când, bolnav, e nevoit să se ducă într-un spital din Timișoara, unde moare la 19 ianuarie 1818.

Prima sa lucrare este intitulată Sfaturile înțelegerii cei sănătoase (Buda 1802), traducere de pe lucrarea sârbească, a lui Dositeiu Obradovici, o colecție de învățături morale.

În 1808 tipărește tot în Buda traducerea altei opere a aceluiași autor:Adunare de lucruri moralicești, sfaturi morale și istorioare instructive.

El mai are și o scriere bisericească Epitomul sau scurte arătări pentru sfânta biserică (Buda, 1808). Vorbește despre vestmentele bisericești, despre sfânta leturghie, carte necesară preoților și diaconilor.

Dar lucrarea de căpetenie este colecția de Fabule tipărită în Buda (1814). Heliade a dat o a doua ediție în 1838, iar Ion Rusu a tipărit a 3-a în 1885. E cea dintâi publicație de acest fel în românește. Fabulele sunt în proză, iar "morala" are o dezvoltare foarte mare, încât în realitate fabula este numai un pretext pentru "învățătură". Aceste învățături sunt adevărate discursuri morale și patriotice, în care găsim pasagii interesante.

"Mintea! Mărită nație dacoromânească în Banat, în Țara Românească, în Moldova, în Ardeal, în Țara Ungurească mintea! când te vei lumina cu învățătura, cu lumi natele fapte te vei uni, mai alesă nație nu va fi pre pământ înaintea ta". Așa zice într-una din învățăturile sale.

Valoarea cărții însă trebuie să fie redusă mult pentru că ea nu este originală; e o traducere de pe același Dositeiu Obradovici și, ce e mai rău, că nu numai fabulele, dar și cea mai mare parte din învățături sunt traduse.

Gheorghe Lazăr (1779-1823), născut în satul Avrig, lângă Olt, în Transilvania, din părinți țărani, atrase, ca copil, băgarea de seamă a baronului Bruckental, care îl trimise la Cluj și apoi la Viena, unde urmă științele fizico-matematice și teologia. Obținând titlul de doctor, se întoarse în țară și fu hirotonisit arhidiacon și numit profesor la seminarul candidaților de preoți din Sibiu. Devenind vacant un scaun de episcop ortodox, Lazăr cu titlurile sale se înfățișă la mitropolitul din Cârlovici - de care depin deau pe atunci episcopiile române ortodoxe din Transilvania și Ungaria - dar, venind la auzul mitropolitului știrea că Lazăr are idei liberale și nu e destul de credincios, fu respins pe motivul că este prea învățat pentru a fi episcop.

În urma acestei căderi, veni înapoi la Sibiu, unde își continuă cariera de profesor și predicator. Predicile sale erau foarte ascultate de poporeni și prin ele își stabili reputațiunea de orator; dar, permițându-și întruna să spuie că românii au aceleași drepturi ca și celelalte națiuni ale Transilvaniei - ungurii și sașii - drepturi pe care împăratul nu voiește să le recunoască, fu aspru certat de episcopul Moga și atunci, în 1816, se hotărî să părăsească Transilvania și să vie în București.

Școli existau pe atunci în Țara Românească, dar limba română era lăsată pe al doilea plan. Ele se conduceau de o Eforie compusă din mitropolit și trei boieri din divanul domnesc, între care era și Constantin Bălăceanu. La acesta se adresă Lazăr, cerându-i să-i dea însărcinarea predării științelor filozofice și matematice în limba română. Boierul nu credea nici că limba română este aptă pentru învățături înalte, nici că propunătorul are destulă pricepere. Ca să-l încerce, îl roagă să-i măsoare un loc pe care i-l măsurase un inginer german. Deși n-avea toate instrumentele necesare, Lazăr reuși să mulțumească pe boierul neîncrezător și curând fu numit dascăl la Sfântu-Sava, unde i se dete o mică încăpere spre a-și începe cursul.

Lecțiunile lui nu putură fi ceva sistematic, pentru că școlarii veniți să-l asculte aveau cunoștințe neegale și nesuficiente; erau mai mult niște conferințe în care se cuprindeau idei foarte felurite. Trebuia să-i învețe gramatică, geografie, aritmetică, desen, apoi filozofia și matematicile aplicate, mai ales topografia.

La 1818, Lazăr face un fel de manifest-program adresat tinerimii, pe care o îndeamnă să vie la școală ca să se instruiască. El stabilește patru categorii de studii la școala lui: 1) Învățământul elementar, cuprinzând silabisirea și citirea, cunoașterea numerelor și operațiunile, scrierea cu ortografie, catehism, gramatică; 2) Învățământul mediu: gramatica cu sintaxă, poetica, mitologia, geografia, retorica, istoria; 3) Învățământul special de inginerie: aritmetica, geografia, geometria, trigonometria, algebra, geodezia, arhitectura; 4) Învățământul superior, cuprinzând "celelalte mai înalte tagme filozoficești" și "tagmele juridicești". Pe lângă aceasta se destinau cursuri deosebite pentru candidații de preoți.

Trei ani Lazăr lucră în tihnă cu școlarii săi răspândind, pe lângă cunoștințele generale și iubire de patrie, care dete curând roade, căci, îndată ce Tudor Vladimirescu ridică steagul luptei, toți școlarii săi se făcură partizani ai acestuia și propagatori ai ideii de emancipare de sub domnia fanariotă.

Evenimentele nenorocite ce urmară pentru români după această mișcare, aduseră și închiderea școlii lui Lazăr, care - bolnav - fu nevoit să plece la familia sa. Murind după puțină vreme fu îngropat în Avrig și pe piatra mormântală un școlar al său, Comitele Scarlat Rosetti, care vizită acele locuri, puse să se sape următoarele versuri: 

Precum Hristos pe Lazăr din morți a înviat,
Așa tu România din somn ai deșteptat. 

De la Gheorghe Lazăr ne-au rămas puține cărți, pentru că activitatea sa de profesor nu-i lăsă timp să lucreze scrieri mai întinse. Mai toate manuscrisele ce știm că au rămas de la el s-au pierdut. Cunoaștem un abecedar, o trigonometrie (tip. 1919) și o aritmetică, precum și două discursuri: unul la urcarea pe tron al lui Grigore Ghica și altul la ridicarea ca mitropolit a lui Dionisie Lupu. Acesta din urmă a fost scris numai de el și rostit de părintele David, economul mitropoliei, cu ocaziunea solemnității.

Viața și activitatea lui Lazăr au povestit-o doi școlari ai săi: Heliade Rădulescu într-un articol din "Curierul românesc" (1839) no. 64, p. 255 și Petrache Poenaru în discursul de recepțiune în Academie (1872).

Vasile Aaron (1770-1822), avocat în Sibiu, a publicat o poemă în zece cânturi: Patima lui Hristos (1805), Piram și Tisbe (1807) și alte poeme, care au avut oarecare succes, pe vremea lor, deoarece vedem că apar în mai multe edițiuni; dar cea mai cunoscută lucrare este poema comică: Vorbirea în versuri de glumă a lui Leonat bețivul, om de Longobarda, și soției sale Dorofata (1820), o satiră contra bețivilor.

Aron Densușianu zice că a rămas de la el o traducere a Eneidei și a bucolicelor lui Virgil, dar nu se știe nimic despre manuscrisele acestea.

Ion Barac (1772-1848) a fost învățător în Brașov. A redactat Foaia Duminicii (1837). A tradus și prelucrat cărți de literatură poporană, ca O mie și una de nopți (1836-1838) și altele; dar a tratat și altfel de subiecte, ca Risipirea Ierusalimului, (1821), care nu e nici ea originală. Cea mai cunoscută operă a sa însă este prima lucrare: Arghir și Elena (1881), în care vrea să simbolizeze cucerirea Ardealului de către Traian.

*

Manifestări ale influenței spiritului poporan și ale spiritului apusean apar și în principate. Iordache Golescu adună pilde din popor și le completează cu altele din citirile și reflecțiile sale; Dinicu Golescu e dintre cei dintâi care cunoaște de aproape, prin călătoriile sale, civilizația europeană și găsește necesar să-și publice impresiile.

Iordache Golescu (1768-1848), este unul din cei mai de frunte reprezentanți ai acestei familii, a cărei istorie se poate urmări până prin sec. XV. Însemnări asupra vieții lui și a fratelui său Dinicu se găsesc în prefața lui N. Hodoș la edițiunea Călătoriei lui Dinicu Golescu (Buc. 1910).

Și-a făcut studiile cu dascălii ce se găseau în țară pe acele vremuri și, prin situația materială și politică a familiei, el ocupă funcțiuni însemnate, ca vel logofăt și mare vornic. Dar el a știut să fie vrednic de aceste slujbe și a arătat pentru școală dragoste deosebită, așa încât îl vedem în 1818 membru în eforia școalelor și ajutând, în această calitate, pe Gheorghe Lazăr.

Iordache a fost și scriitor. Multă vreme s-a cunoscut numai gramatica sa:Băgări de seamă asupra canoanelor gramaticești, (Buc., 1840). În 1874 însă, Lambrior a publicat în "Convorbiri literare" (an. VIII) un articol în care a arătat că Iordache a făcut și o culegere de Pilde, povățuiri, cuvinte adevărate și povești și a stăruit asupra însemnătății ei. Culegerea, care formează un volum de peste 850 de pagini, s-a păstrat în manuscris (Academie no. 213) și s-a publicat în parte de I. Zanne (vol. III al colecției sale de proverbe).

Tot în manuscris s-au păstrat și două dicționare: unul românesc Condica limbii românești scris în urma gramaticei, pe care o citează în prefață; altul grecesc-românesc.

Aceste lucrări sunt în mare parte ulterioare anului 1830. Înainte de această dată el a lucrat scrieri istorice: Starea Țării Românești în vremea lui Caragea(1818), Turburarea Țării Românești la leat 1821 ș.a. Acestea sunt scrise în formă de dialoguri.

Dinicu Golescu (1777-1830), are aceeași pregătire științifică cum avea și fratele său, dar desfășoară o activitate culturală mult mai puternică. El întemeiază cu mai mulți boieri patrioți, la Brașov, cu ocazia unei emigrări, pe la 1821-22, o societate secretă, care se desfăcu. Mai târziu, el arătă planurile lor lui Heliade și cu acesta constituie a doua societate în 1827, așa-numita societate literară, din care avea să iasă vestita societate filarmonică. El ajută pe Heliade ca să dobândească autorizația de a scoate "Curierul românesc" în 1829. Tot el face în satul Golești o școală de băieți în care se predă "limba românească, nemțească, grecească, latinească și italienească" (1826). Cursurile urmară aci până la moartea lui.

Pentru trebuințele școlarilor de aci - crede N. Hodoș - publică el: Elementuri de filozofie morală (Buc. 1827) și Adunare de pilde bisericești și filozoficești, (Buda, 1826).

Dar cea mai importantă lucrare a sa este "Însemnarea călătoriei" sale (Buda, 1826). În anii 1824, 1825 și 1826 el are ocazie să călătorească în Europa, parte pentru a duce la învățături pe fiii săi, parte pentru alte interese. Astfel vede Transilvania, Ungaria, Austria, vizitează câteva orașe din nordul Italiei, o parte din Elveția și Bavaria. Această călătorie îl silește "să apuce condeiul".

Cartea lui Golescu se poate citi și azi cu interes deosebit. Ea ne arată cum un spirit deschis la toate ideile noi poate să pătrundă în viața și obiceiurile altor popoare, pe care le vede în drumul său; dar ne arată cum iubirea de țară îndeamnă pe oamenii de seamă din acel timp să se adreseze la "Evropa cea lumintă" pentru ca să imiteze ce se va putea spre folosul patriei. În cartea aceasta poate să vază cineva un fel de sinteză a transformărilor sufletești ce au încercat românii la începutul veacului XIX, când au intrat în contact direct cu civilizația apuseană. Pompiliu Eliad, care a numit pe Golescu "le premier roumain moderne" a dat în cartea sa Histoire de l'esprit public, Paris, 1905, pentru prima dată o analiză judicioasă a scrierii de care ne ocupăm.

Dinicu Golescu însă n-a avut nici timpul și n-avea nici pregătirea necesară pentru a transmite în patria sa ceva din civilizația pe care o cunoscuse.

Acela care reprezintă în această vreme, într-un mod complet, influența apuseană asupra culturii noastre, este George Asachi.

George Asachi (1788-1869) era de neam din Ardeal, dar familia se stabilise de mult în Moldova. Tatăl său era preot cu multă învățătură și de aceea a ținut să dea fiului său o cultură aleasă. Studiile ce a făcut, ca și o mare parte din viață sunt cunoscute bine din notița autobiografică pe care o publică el în fruntea unei ediții din Nuvelele istorice (1867). Amănuntele s-au completat și uneori s-au îndreptat prin publicații ulterioare. După acestea, se poate spune că între anii 1796-1804 a învățat la Lemberg, unde tatăl său era preot al unui spital. Cursurile le-a făcut în limba germană, polonă și latină și a obținut titlul de doctor în filozofie și diploma de inginer.

Venind în țară, deși foarte tânăr începu să practice ingineria și arhitectura; dar, din cauza unei boli, fu nevoit să părăsească țara în 1805 și se duse la Viena, unde - după ce se făcu sănătos - învăță astronomia. De aci se duse în 1808 la Roma, unde se ocupă cu studii literare, cu pictura și cu arheologia, publicând în același timp prin ziarele italiene diferite sonete, astfel că societatea literară din Roma îl numi membru extraordinar.

Întorcându-se în 1812 în țară cu gândul că Napoleon I avea să restatornicească statul Daciei - cugetare pe care o părăsi după nenorocirile armatei franceze în Rusia -, Asachi fu numit în 1813 profesor de matematică la Academia grecească de la Mitropolie, curs creat anume pentrtu a da ingineri hotarnici. După cinci ani, putu să-și arate roadele muncii, organizând cu cei treizeci de elevi ai săi la examen o expozițiune de planuri diferite, care provocară admirațiunea tuturor vizitatorilor. Tot pentru trebuința acestor lecțiuni, compuse tractate de algebră, geometrie, topografie, tipărite mai târziu.

În același timp, el îndemna orice mișcare în folosul culturii naționale. Astfel, încurajă pe Flechtenmacher să deschidă la Iași primul curs de drept, pe Andronachi Donici să dea la lumină cartea lui de legi; stărui să se trimită în străinătate stipendiști, între care fu și G. Săulescu; organiză la 1817, cu cheltuiala sa, un teatru de societate, pe a cărui scenă apărură tineri boieri din familia Ghiculeștilor și Sturdzeștilor.

Atunci compuse el o mică poezie, pe care o termină cu versurile:

Picătura, deși mică, ea pe o stâncă picurează,
Face râului o cale care după ea urmează. 

La 1820, Asachi deveni tovarășul mitropolitului Veniamin pentru organizarea seminarului și spre acest scop se duse în Transilvania, de unde aduse câțiva profesori, ca Vasile Pop, Ioan Costea, Vasile Fabian Bob etc.

Venind tristele întâmplări de la 1821, Asachi fugi în Basarabia dar reveni îndată ce se sui pe tron Ioniță Sandu Sturdza și la întronarea lui compuse o odă, în care îndeamnă la veselie pe concetățenii săi: 

Viers înalt de bucurie să răsară împregiur...

pentru că: 

După un curs de ani o sută ziua ceea a venit,
Întru care fiul Patriei fi-va Domn și-al ei părinte.

Noul domnitor, chiar în anul suirii sale pe tron, îl trimite ca agent diplomatic la Viena, unde stete cinci ani. Se vede însă că și-a îndeplinit datoria cu sârguință, fiindcă, la întoarcere în țară, îl vedem înălțat la rangul de mare agă, titlu pe care l-a purtat totdeauna cu multă mândrie. Se pare că în tot timpul acesta a aflat despre existența în Galiția a mai multor hrisoave, duse acolo de mitropolitul Dosofteiu care dovedeau că Vasile Lupu dăruise școalei Trei Ierarhi trei moșii pe care pusese mâna călugării greci.

Probabil după stăruințele lui Asachi și ale lui Veniamin, se dete în 1828 o organizație nouă școalelor din Iași, punându-se ca limbă de predare și în gimnaziu limba română. Primul examen ce s-a făcut în gimnaziu a fost o adevărată sărbătoare națională, pentru că "au încredințat publicului de înlesnirea ce simte tinerimea învățând științele în limba maicii lor" (zice corespondența din Iași a "Curierului românesc" din București). Atunci citi și Asachi, în cinstea acestei întâmplări, o poezie, care poate fi sonetul cunoscut, unde zice că limba română era uitată de înalta societate: 

"Și păstorii numai singuri cu-ntristată armonie
Românesc răsunau cântec pe cimpoi și alăute". 

Cu detronarea lui Sturdza se începe lunga ocupație rusească. În acest timp Asachi dobândi de la Minciaki învoirea de a scoate un ziar românesc. Astfel apăru la 1 Iunie 1829 "Albina românească".

În fruntea acestui ziar pune o alegorie, adresându-se către albină: 

Spune, spune mică albină,
Încotro mergi acum trează
Când a soarelui lumină
Pe câmpii nu scânteiază? 

Era în timpul războiului ruso-turc; de aceea prin lumina soarelui înțelege lumina culturală, care într-adevăr nu scânteia pe câmpia românească. În acel moment când, din cauza epidemiei de holeră și din cauza războiului, școalele se închiseseră, el [, fiind] convins de importanța ce are propaganda prin presă, fundează ziarul său și, cu toate că unele articole se ciunteau adesea de foarfecele foarte lungi și foarte pretențioase ale cenzurii, izbuti să răspândească multe idei folositore și să ție deștept în cititori interesul pentru cultura și înaintarea patriei.

Ziarul lui Asachi apăru până în anul 1849; dar în acest timp cum și mai pe urmă, el dete la lumină și alte ziare și reviste literare; ca: "Alăuta românească" (1837-38), "Foaia sătească" (1839-40), "Icoana lumii" (1840-41), "Gazeta de Moldavia" (1850).

Asachi făcu parte din comisiunea pentru redactarea Regulamentului Organic și se duse la București și mai târziu la Petersburg, încât pentru un moment, lăsă puțin la o parte interesele școalei. Îndată însă ce se puse în aplicare Regulamentul, Asaschi își dete toate silințele ca să organizeze cât mai bine instrucțiunea după noua lege. Stărui să se deschidă școli primare în fiecare județ și înființă o școală pentru pregătirea institutorilor. Apoi, eludând textul Regulamentului, izbuti să introducă și câțiva copii de oameni săraci în internatul Academiei, unde nu se puteau primi decât copii de boieri.

Suirea pe tron a lui Mihail Sturdza fu cu bucurie primită de Asachi, căci sub domnia acestuia reuși să aducă în discuțiune procesul cu călugării greci. Deși rosti el la judecată un discurs strălucit în apărarea drepturilor școalelor, boierii din divan - pentru care glasul grecilor interesați avea mai mult răsunet decât glasul dreptății și al iubirii de patrie - deteră un vot contra lui Asachi. Acesta nu pierdu curajul, tipări un memoriu, pe care-l împărți în public, stărui pe lângă domn și în fine, în 1846, cauza fu judecată de un consiliu extraordinar, prezidat de domn și dreptatea triumfă.

Din nenorocire, după această bucurie, veni pentru Asachi o groaznică lovitură, la 1847 Sturdza scoase limba română din școli, pe motiv că nu sunt cărți românești și o înlocui cu cea franceză. Asachi se opuse, dar fără succes, pentru că avea să lupte cu doi adversari puternici: Rusia și aristocrația. Dacă se teme a spune pe față fapta străinului atunci atât de puternic, zice însă că la noi sunt "persoane înrâuritoare" care cred că numai clasa privilegiată are drept să învețe și are drept să stăpânească țara.

Ca să poată păstra limba română în gimnaziu, Asachi aprobă introducerea limbii franceze în școala superioară. Această greșeală îi înstrăină multe simpatii și fu și el atacat de opozițiunea contra lui Sturdza.

De altfel, Asachi a fost pe față împotriva mișcării din 1848 și de aceea nu se putea împăca pe loc cu spiritul cel nou ce se forma sub un domnitor cu idei patriotice și până la un punct liberale ca Grigore Ghica. Desființându-se atuncea și eforia școalelor, Asachi se retrase din postul de referendar al școalelor (august 1849) și apoi din cel de arhivist al statului. De atunci el trăi izolat, ocupându-se cu literatura, până la moarte.

Izolarea lui se explică și mai bine dacă ne gândim la atitudinea ce a avut-o față cu întâmplările politice ulterioare.

Adversar al unirii principatelor, el nu numai că primește de la Tudoriță Balș postul de director al departamentului cultului, nu numai că face parte din divanul potrivnic unirii, care se și dizolvă, dar se amestecă în mișcarea separatistă din 1866 și este chiar dat în judecată pentru rebeliune, cu mitropolitul Calinic Miclescu și alții.

Precum se vede activitatea literară a lui Asachi se prelungește mult peste hotarele epocii de care ne ocupăm. În această epocă el e, cum l-a numit V. A. Urechia: "marele restaurator al școalelor și conducător al culturii naționale". Ca publicații, el are articole și poezii, cum și discursuri la diferite ocazii; adunarea în volume și tipărire de cărți deosebite o vedem după 1830 și această activitate o vom cerceta la locul ei.