IV. Literatura care se formează (1900-1910)

Primul deceniu al secolului XX-lea însemnează desigur o fază nouă în literatura noastră. Cred însă că nu a venit momentul de a se face caracterizarea generală a acestui timp, pentru că nu putem ști mersul și succesul curentelor ce se observă, pentru că s-au ivit scriitori despre a căror dezvoltare nu se poate spune cu siguranță nimic. Trebuie să notăm totuși câteva principii care s-au formulat, câteva talente noi care s-au impus precum și o serie de fapte care vor rămâne, oricare va fi valoarea ce li se va acorda.

*

La 1 ianuarie 1900, d-l C. Rădulescu-Motru, dă la lumină o publicație intitulată "Noua revistă română pentru politică, literatură, știință și artă". Ea a avut un succes destul de important la început, mai ales prin anchetele politice și sociale ce a întreprins, dar acțiunea ei a slăbit, și la finele anului 1901 a încetat. A reapărut în 1908, dar acum are alt caracter: e o publicație săptămânală în care partea politică și de polemică curentă este cea mai importantă; apoi activitatea ei în mare parte trece peste marginile crono logice ale acestei cărticele.

Noua revistă a publicat articole științifice și politice, articole de pedagogie și de istorie; a ținut în curent pe cititori cu publicațiile românești. Direcțiunea a făcut apel la toți scriitorii bătrâni și tineri și a obținut concursul unui număr însemnat dintre ei. D-nii N. Iorga, I. Tanoviceanu și I. Nădejde au dat articole de istorie; d-nii O.Densusianu, H. Sanielevici și P. Haneș, articole de istorie literară; d-l Coșbuc dă câteva poezii și articole de folclor. Dar poezii aflăm și de alți mulți poeți ca d-nii: D.Karr, Radu Rosetti, Artur Stavri, H. Lecca ș.a. Folclorul e cercetat mai ales de d-l Șăineanu și T. Speranță.

*

O altă manifestare literară pe care trebuie s-o cotăm este apariția revistei "Semănătorul" (1901), condusă de d-nii Al. Vlahuță și G. Coșbuc. Ei observă că „inimile tânjesc”, că e nevoie de "un stindard de înseninare și de înfrățire intelec tuală" și că trebuie să se redeștepte "avântul de odinioară în sufletele românești". Ei cred că luptele literare din anii precedenți au fost dăunătoare mișcării literare și că forțele s-au risipit prea mult. Ei mai cred că însăși literatura se află pe o cale greșită. Ei declară că simt chiar „o mustrare de cuget” pentru că s-au înstrăinat de marea viață a poporului, de marile lui suferințe și aspirații”. Ei văd cu durere că în educația ce s-a făcut tinerimii, și de către școală și de către scriitori, s-au introdus nepăsarea față de neam și în străinarea în simțire; că mulți se sfiesc de rostirea cuvintelor patrie, iubire de țară și de popor.

De aceea ei cer „adâncă evlavie pentru trecutul glorios” și „iubire entuziastă pentru țară”. Aceste sentimente ei vor să le vadă realizate, nu numai în educarea tine rimii, dar și în manifestările literare și cred că au datoria să facă așa.

În anul al doilea, fondatorii se retrag și revista rămâne sub direcția unui comitet. Acum se introduc câțiva colaboratori noi, între care d-l N. Iorga și d-l Ovid Densusianu. Programul fondatorilor se realizează: se publică poezii patriotice, nuvele cu subiecte din viața țărănească.

Curând însă d-l Ovid Densusianu se retrage, rămânând director d-l N. Iorga cu un comitet compus din d-nii: St.O. Iosif, M. Sadoveanu și I. Scurtu. Cu anul următor se retrage și d-l N. Iorga, rămânând d-nii Sadoveanu, Anghel și cu d-l Iosif, iar în 1908 intră în comitet pentru partea politică, d-l Aurel Popovici, care scrie o serie de articole violente împotriva ideilor democratice și apoi revista încetează. Retragerea d-lui Ovid Densusianu, se vede a fi provocată de felul literaturii ce se publică în "Semănătorul", căci în 1905 scoate însuși o revistă "Viața nouă", în care califică de "rătăciri populare" povețele ce se dau scriitorilor de a se întoarce la popor și aduce ca exemple de "copilării și necuviințe" versuri publicate în revista în care scrisese în ajun.

La "Semănătorul" poezia e reprezentată în primul rând prin cei doi condu cători: G. Coșbuc, care dă câteva poezii originale și traduceri din Odisea și din Infernul lui Dante; Al. Vlahuță care dă asemenea poezii originale și traduceri din poeta italiană Ada Negri.

Dintre poeții cunoscuți din publicații anterioare, scriu aci: Ștefan O. Iosif,care în această epocă își stabilește reputațiunea prin volumele: Patriarhale(1901), Ro manțe din Heine (1901), Poezii (1902), Din zile mari (1905), Cred ințe (1905); d-l Dimitrie Nanu, care debutase în 1893 în "Familia" din Oradea Mare și care dă, pe lângă poezii originale și traduceri foarte reușite din Racine - și d-l Artur Stavri, care va publica în acest timp două volume de poezii (Pe același drum și Luminișuri).

Dar multe nume noi apar în coloanele revistei de care vorbim: G. Orleanu, d-na Natalia Iosif, d-nii: P. Cerna, Z. Bârsan, H. Frollo, G. Vâlsan, Corneliu Moldovan, A.A.Naum ș.a.

Dintre tinerii de peste munți scriu aci: d-ra Ecaterina Pitiș din Brașov, d-l I. Broșu, I.U. Soricu, azi profesor în București și G. Rotică din Bucovina.

Nuvela e reprezentată prin scrierile d-lor Vlahuță, Ion Gorun (Al. Hodoș), Constanța Hodoș, dr. Basarabeanu, cunoscut prin publicații anterioare, I.A.Basarabescu, D. Anghel, I. Agârbiceanu, Vasile Pop, M. Sadoveanu, I. Ciocârlan, C. Sandu-Aldea, Emil Gârleanu (cu psed. Emilgar), N. Dunăreanu, N.N.Beldiceanu, I. Boteni, V.Caraivan, Ion Adam.

Critica o reprezintă d-nii: N. Iorga, O. Densusianu, Ilarie Chendi, I. Scurtu și Izabela Sadoveanu.

*

"Viața nouă" începe (1 februarie 1905) prin a combate literatura timpului, care are ca izvor de inspirație viața poporului de la țară: "Nu e literatură aceasta; nu e lite ratură care să ne facă cinste".

Pe lângă articolele de istorie literară și recensiunile scurte asupra cărților apărute, se publică aci poezii de d-nii: I.B. Hétrat, Al. Stamatiade, Al. Gherghel, M. Cruceanu, D. Teleor, N. Davidescu, Eugeniu Speranță etc. Directorul revistei, d-l O. Densusianu publică și d-sa (sub pseudonimul Ervin) un număr însemnat de poezii și în diferite articole susține principiile poeziei simboliste, versul liber ș.a.

*

D-l N. Iorga, socotind că misiunea sa în "fericita prefacere" a literaturii românești este în parte împlinită prin sprijinul dat tinerilor scriitori grupați în jurul "Semănătorului", scoate în 1906, "Floarea Darurilor", o revistă destinată a da pe de o parte traduceri din marii autori străini, pe de alta pagini uitate din epoca începuturilor literare și în special dintre 1830-1840.

Această publicație ține numai doi ani fiindcă de la ianuarie 1908 se contopește cu foaia politică "Neamul Românesc"; iar de la 25 decembrie 1908 apare deosebit revista lunară "Neamul românesc literar". "Cuvântul" introductiv anunță că nu re pre zintă un "partid literar", că va publica "pentru plăcerea și învățătura publicului" diferite articole având ca normă: "exprimarea sinceră a sufletului românesc în formă de adevăr".

La partea literară a acestei reviste au colaborat unii scriitori cunoscuți din coloanele "Semănătorului" ca d-l I.U. Soricu, H. Frollo, Agârbiceanu ș.a. precum și câțiva debutanți, ca d-nii Oreste, G. Rotică, Topârceanu ș.a.

Publicațiile acestea au pus în evidență și mai mult activitatea multilaterală și neobosită a d-lui Iorga.

Începând cu poezii, încă din vremea când era student, trecând la impresii de călătorie și apoi la studii literare și istorice, d-l N. Iorga a colaborat la toate principalele reviste din țară, până când a întreprins însuși asemenea publicațiuni.

Numărul cărților date la lumină de d-sa este foarte mare. Adună și publică documente și cronici și în colecția Academiei (Hurmuzachi) și într-o colecție proprie (tipărită sub auspiciile Ministerului de Culte), precum și în volume separate (Cronica lui Constantin Căpitanul). În același timp, pe lângă broșurile felurite și articolele de polemică din reviste, întreprinde și câteva serii de lucrări istorice: a) istoria patriei, fie sub formă de manuale, fie sub formă de studii speciale, ca cercetarea negoțului și meșteșugurilor, a obiceiurilor, a costumelor etc.); b) istoria literaturii și a culturii românești, tratând deosebit: literatura religioasă, literatura secolului XVIII și trei volume din literatura sec. XIX (ajunge până la 1866); c) istoria diferitelor instituții importante, ca armata (numai primul volum), biserica (tot asemenea); d) studii asupra istoriei universale, fie manuale, cuprinzând "istoria lumii", fie volume dezvoltate; în care studiază istoria imperiului otoman (în limba germană), istoria imperiului bizantin (în limba engleză). La acestea se adaugă o serie de volume cu descrieri de călătorie; dru muri și orașe, sate și mănăstări și cele care vorbesc de Basarabia, Bucovina, Ardeal.

Activitatea aceasta îi dă un loc în Academie în 1910, unde citește ca discurs de recepțiune un studiu asupra activității istorice române (Două concepții istorice).

*

Coșbuc, la rândul său, în 1906, dă la lumină cu Ion Gorun (d-l Al. Hodoș) revista "Viața literară", care însă n-are viață lungă, fiindcă în 1907 directorii o părăsesc și ea se preface în "Viața literară și artistică" pentru a dispare după scurtă vreme. Cola boratorii sunt cam aceiași ca și la celelalte reviste; mișcarea provocată de ea nu are mare putere; dar ea dă ocazie de a se distinge un critic: d-l Ilarie Chendi. Polemicile sale violente, nedrepte de multe ori, sunt scrise cu vervă și denotă o deosebită agerime de spirit. (Adunate în volume: Preludii, Foiletoane, Fragmente). Aci a publicat multe din nuvelele sale d-l Al. Cazaban, care le va reuni apoi în volumul Chipuri și suflete ș.a.

*

Mai importante decât toate aceste reviste este fără îndoială, aceea care iese la Iași la 1 martie 1906 "Viața românească".

Iată câteva rânduri din programul ei:

"Poporul român a rămas în urma civilizației europene, fapt explicat prin viața acestui popor. Cam de o sută de ani ne-am apropiat de această civilizație. Putem însă noi aduce nota mai particulară a neamului nostru în cultura generală a omenirii? Răspunsul e negativ, pentru că la noi e mare depărtare între clasele de sus și între popor, sunt ca două nații. Clasele de sus se ating de cultura apuseană, dar n-o asimilează, cele de jos nu se ating de această cultură și sufletul poporului rămâne străin de viața civilizată și nu poate da naștere unei culturi naționale.

Aceasta nu se va întâmpla decât atunci când țărănimea va căpăta în stat valoare socială, proporțională cu valoarea sa numerică, economică, morală națională, când vom fi un popor, când toate clasele sociale vor fi ale aceluiași popor".

În acest scop își propune să lucreze revista ieșeană. Autorii programului nu-și propun să susțină o anumită școală literară, dar întrebuințează numele de "poporanism" pentru a-și caracteriza tendința. Acest cuvânt fusese - pe cât știm - folosit de C. Stere în o serie de articole publicate mai de mult în "Evenimentul literar". El a dat naștere la multe critici, mai adesea nedrepte (d-l S. Pușcariu zice "îngrozitorul cuvânt de po poranism") care au avut ecou chiar în sânul Academiei, prin discursul d-lui Duiliu Zamirescu.

Revista întemeiată de d-nii C. Stere și P. Bujor, profesori la Universitatea din Iași (mai târziu se retrage d-l Bujor și se asociază d-l dr. I. Cantacuzino), este o publi cație enciclopedică, în care se găsesc expuse în articole serioase chestiunile importante ce se înfățișează la ordinea zilei; ea însă acordă o bună parte și literaturii poetice.

Poezia nu se înfățișează printr-un grup de scriitori, care să fie colaboratorii parti culari ai revistei, ci se găsesc poeți de toate vârstele și din toate curentele. Vlahuță și Coșbuc dau câteodată din operele lor. Dintre foștii colaboratori ai "Convorbirilor lite rare", aflăm pe d-na Matilda Poni, dintre cei de la "Contemporanul" pe d-l Artur Stavri și O. Carp; iar răposatul Kernbach Gh. (din Moldova) publică aci mare parte din scrierile sale. Aflăm pe tovarășii de lucru d-nii St.O. Iosif și D. Anghel (care deteră: Legenda funigeilor, Carmen saeculare etc.). Dintre colaboratorii revistelor bucu reștene publică aci d-nii H. Lecca și D.A. Nanu, precum și umoristul G. Ranetti și simbolistul I. Minulescu. Dintre poeții de peste munți, găsim pe d-na Maria Cunțan și pe d-l O. Goga.

De asemenea, mulți tineri găsesc aici încurajare și îndemn, precum sunt d-nii: M. Codreanu, A. Toma, Victor Eftimiu și Oreste.

În privința nuvelei e o mică deosebire. Alături cu puținele bucăți semnate de Caragiale și Delavrancea, aflăm opere ale multora din scriitorii care publică și în alte reviste: N. Gane, Matilda Poni, Vlahuță, D. Anghel, N.N. Beldiceanu, Sofia Nădejde, Sandu Aldea, I. Ciocârlan. Aflăm asemenea scriitori de peste munți, ca I. Agârbiceanu ș.a. Genul acesta însă are prilej să se bucure de producția deosebit de bogată a doi scriitori, care își stabilesc acum în mod definitiv reputația lor: I.A. Brătescu-Voinești și M. Sadoveanu.

I. Brătescu-Voinești pe de o parte prin numărul restrâns de publicații, pe de alta prin modestia sa care l-a oprit de a aduna multă vreme în volum scrierile sale, a fost relativ târziu prețuit după dreapta sa valoare.

De abia în 1903 apare primul său volum: Nuvele și schițe. În 1908 retipărește vechile sale lucrări împreună cu câteva noi, dând volumului titlul primei nuvele: În lumea dreptății. În 1909 a tradus comedia lui Emile Augier: Guèrin Notarul.

Brătescu-Voinești are în nuvele și nota și lumea sa particulară. Eroii săi sunt oameni cu situațiuni modeste, mai adesea locuitori din provincie, în ale căror suflete se zbat suferințe adânci, dar fără izbucniri violente. Ei trăiesc într-un mediu liniștit, în care vedem cu plăcere descrise bucuriile vieții de familie și tradițiile unor familii cinstite și tihnite. Viața și actele acestor eroi sunt înfățișate cu mare talent de observație, analizând sufletul omenesc până în cele mai mici detalii și sunt scrise într-un stil sobru, totdeauna îngrijit, fără să alunece în vulgarisme, dar fără a fi rece și pedant.

Mihail Sadoveanu are curajul, curând după debutul său, să apară cu un roman: Șoimii (1904), care desigur e o operă de tinerețe, dar are multe însușiri serioase. Urmează apoi o serie de volume culegeri de nuvele: Dureri înnăbușite, 1904, Povestiri din război, 1905, Crâșma lui Moș Precu, 1905, Povestiri de sărbători, 1906, Amin tirile căprarului Gheorghiță, 1906, Mormântul unui copil, 1906, La noi în Viișoară, 1907, O istorie de demult, 1908, Cântecul amintirii, 1909, Povestiri de seară, 1910. Pe lângă acestea, dă două romane: Vremuri de bejenie, 1907, Duduia Margareta, 1908, apoi două serii de povestiri de călătorie prin țară și descripțiuni și tipuri pe care le intitu lează Oameni și locuri (1908).

Eroii lui Sadoveanu sunt locuitori din mici orășele de provincie sau țărani. Stilul îi este exuberant și cu mare putere în descripțiunea naturii.

Amândoi acești scriitori au dat naștere, prin operele lor, la multe discuții și apre cieri. S-ar putea zice că aflăm câteodată oarecare rezerve, dar în genere aprecierile sunt favorabile, unii critici au afirmat că sunt cei mai mari prozatori ai timpului nostru.

Un fapt mai interesant pentru activitatea revistei de care ne ocupăm, este ivirea a câtorva nume aproape noi: d-l Sp. Popescu, un scriitor cu dar deosebit de a înfățișa sufletul țăranului (Moș Gheorghe la expoziție ș.a.) și d-nii C. Hogaș, cu ale sale minunate povestiri de călătorie (Părintele Iovinadie, ș.a.) și D.D. Pătrășcanu care pe cât știm - nu mai publicase până acum nimic. Schițele sale cu un umor particular, în genul lui Pierre Mille, cronicarul ziarului "Le Temps", se impuseră într-un timp foarte scurt. (Rețeta unui discurs parlamentar, Ce cere publicul de la un deputat ș.a.).

Critica literară e condusă de d-nii G. Ibrăileanu, acum profesor la Universitatea din Iași și d-nii G.B. Duică și C. Șercăleanu (poate un pseudonim?) și de d-na Izabela Sadoveanu, iar recenziile sunt semnate cu inițiale, așa că nu se cunosc totdeauna autorii.

*

În 1907 apar "Convorbirile critice" sub direcția d-lui Mihail Dragomirescu, care își propun a susține pentru aprecierea scriitorilor un criteriu mai obiectiv:

"Dacă e o greșeală, scuzabilă prin scop, înălțarea nemeritată a unor poeți pentru că sunt naționaliști; apoi e greșeală și mai mare, fiindcă nu e scuzabilă prin nimic în josirea unor scriitori pentru că sunt naționaliști. Atitudinea criticului să nu se influen țeze câtuși de puțin de conținutul operei de artă".

Revista "Convorbiri critice" publică un mare număr de poezii, semnate de câțiva poeți cunoscuți, ca d-nii D. Nanu, Cincinat Pavelescu (care debutează pe la 1890 în revista lui Al. Macedonschi), Gh. Orleanu, Ciru Oeconomu (din generația veche a polemicilor literare), Radu Rosetti, ce publicase câteva volume de poezii primite bine de unii, dar viu criticate de alții, Corn. Moldoveanu; dar mai mult dă loc la tineri, unii care mai publicaseră în alte reviste, ca d-nii P. Cerna, I. Minulescu, H. Frollo, A.A.Naum, alții care dacă nu debutează aci, dar sunt la primele lor încercări, ca d-nii M. Săulescu, A. Mândru, N. Davidescu, M. Codreanu, Al. Stamatiade, Donar Munteanu, Oreste, Victor Eftimiu ș.a.

Nuvele publică d-l Emil Gârleanu, despre care se poate zice că în acești ani își stabilește reputațiunea sa literară. D-sa și-a adunat nuvelele într-o serie de volume: Bătrânii 1905, Cea dintâi durere 1907, Nucul lui Odobac, a publicat traduceri: Neves tele artiștilor de Alph. Daudet (1908) ș.a. și o ediție a poeziilor lui Gr. Alexandrescu (1902). Apoi d-nii: N.N. Beldiceanu, L. Rebreanu, Chiru Nanov, M. Lungeanu, Eug. Lovinescu ș.a.

Un gen special de povestire populară scrie d-l Ion Dragoslav.

Critica o fac d-nii Mihail Dragomirescu, Eug. Lovinescu, N.E. Teohari ș.a.

Se publică aci și câteva piese de teatru, între care unele semnate de d-l A. Herz și de Mihail Sorbul.

În genere, directorul încurajează pe colaboratorii săi prin notițe elogioase, uneori a publicat asupra scrierilor lor și articole mai lungi, căutând a le stabili valoarea literară în contra părerilor altora, precum pentru P. Cerna, E. Gârleanu, I. Dragoslav, Mihail Sorbul.

*

Negreșit și vechea revistă "Convorbiri literare", care își serbează în 1907 împlinirea a 40 de ani de viață, fiind cea mai bătrână publicație periodică după "Gazeta Transilvaniei", are și ea un rol în mișcarea literară din acest timp, dar nu așa de important ca altădată. În 1900 se alcătuiește un comitet nou de redacție, compus și din tinerii pe care îi lăsase urmași Iacob Negruzzi și din alte persoane, mai ales oameni de știință, d-nii: Gr. Antipa, Dr. Babeș, D. Bungețeanu, P. Missir, L. Mrazec, D. Onciul, E.Pangratti, A. Philippide, M. Săulescu, D. Voinov. În faza aceasta și sub direcția d-lui I. Bogdan (1902-1906), revista are mai mult caracter științific dând mare însemnătate articolelor de geografie, zoologie, matematică și celor de istorie.

Sub direcția d-lui S. Mehedinți (1907) se pare că preocupațiunea politică a do bândit o importanță precumpănitoare.

Cu toate acestea literatura n-a fost cu totul părăsită. Dintre scriitorii ce au co la borat mai mult la "Convorbiri literare" în acest timp, și-au asigurat o poziție în lumea literelor mai ales d-nii Duiliu Zamfirescu și I.A. Basarabescu.

Duiliu Zamfirescu după o tăcere de câțiva ani în urma criticilor severe ce i s-au adresat când a publicat romanul său În fața vieții (Buc., 1884), de către Gherea (Pesi mistul de la Soleni) și după primirea nefavorabilă ce a făcut Academia aceleași cărți, a revenit la vechile-i ocupațiuni încet-încet... Întâi a dat poezii lirice și epice (Alte orizonturi, Buc., 1896, Imnuri păgâne, Buc., 1897, Poezii noi, Buc., 1899), nuvele (Nuvele, 1888, Nuvele romane); apoi a început seria de romane, în care eroii au legătură între ei ca în faimoasa colecție a lui Zola Les Rougon-Macquart și anume: Viața la țară,În război (1902); Tănase Scatiu (1907), Îndreptări (1908).

Intrând în Academie a socotit că trebuie să abordeze critica literară. Discursul său de recepție, care a făcut pe d-l Maiorescu să-i spună că ar fi bine să se ocupe numai de a scrie literatură, nu de a o judeca, a făcut zgomot prin noutatea felului de tratare. Când însă a dat o poemă istorică Miriță, ea n-a produs efectul pe care-l aștepta. Mai slab desigur este ultimul roman Anna, ceea ce nu se poate.

Ioan A. Basarabescu e singurul care, scriind în genul lui Caragiale, deși neavând notă proprie, a reușit totuși să scape de o imitație servilă și să-și asigure un succes, care într-un moment (1909, mai 25) a fost așa de important încât i-a asigurat alegerea de membru corespondent al Academiei (după propunerea d-lui D. Zamfirescu), pe când maestrul său nu fusese primit, ba nici izbutise să i se premieze vreo carte, deși încercase, aceasta în 1891 (cu Teatru) și 1901 (cu Momente).

Afară de aceștia, ca nume de scriitori găsim mai pe toți care publică în toate revistele. D-nii G. Coșbuc, Șt. Iosif, D. Nanu, D. Anghel, Cerna, Vâlsan ș.a. dau poezii. Nuvele dau d-nii: I. Adam, M.I. Chrițescu, d-l Duiliu Zamfirescu dă romanul Lydda, iar un fost odinioară colaborator al revistelor bucureștene în vremea polemicilor dintre 1870-80, răposatul Ciru Oeconomu publică romanul Din Rucăr.

Importante sunt articolele de știință și mai ales cele de istorie. Acum se stabilește reputația și se întemeiază forța unei pleiade de istorici, care se țin strânși uniți în multe împrejurări: d-nii D. Onciul, I. Bogdan, N. Iorga care luptă contra scriitorilor mai bătrâni ca Hasdeu, Urechia, Tocilescu și chiar contra d-lui Al. Xenopol.

*

Lucru important de notat în aceste decenii este mișcare literară din ce în ce mai intensă în ținuturile fraților supuși altor stăpâniri politice. Faptul ni se pare important și socotesc că trebuie să spunem un cuvânt asupră-i.

După ce curentul latinist din Ardeal și-a întins influența și în principate, produ cerile literare au rămas, în ținuturile de peste munți, într-o stare de vădită inferiori tate față de cele culturale și scriitorii moldoveni și munteni au găsit adesea sprijin și îndemn în gazetele și în asociațiile din Brașov, din Sibiu ori din Cernăuți. Cu vremea și aceste legături s-au mai slăbit și lupta "Convorbirilor literare" împotriva școalei latiniste a produs oarecare răceală. În vremea aceea genurile poetice, care și în prin cipate nu se aflau în stare prea înfloritoare, aveau în Ardeal reprezentanți din ce în ce mai slabi și în revistele ardelene găsea T. Maiorescu materialul exemplelor sale glu mețe. Mai târziu, în epoca pe care am numit-o a lui Eminescu, poate și prin oarecare acți une indirectă chiar a acestuia, apropierea se face mai strânsă între frații de pe cele două coline ale Carpaților și silințele de a modifica limba după cea din regat devin din ce în ce mai serioase și mai încununate de succes. Revistele lor se îmbunătățesc și, pe lângă partea istorică și filologică, încep a da și producțiuni poetice de valoare. Coșbuc e primul poet al Ardealului, dar el nu e consacrat până nu trece în regat și nu-și publică aci scrierile, căci mișcarea literară din provincia sa nu e destul de puternică pentru a-i sublinia meritele și a-l impune atenției generale. Cea mai bună revistă literară de pe vremurile acelea era "Familia" lui Iosif Vulcan (Oradea Mare) și aceea se ali menta sau cu reproduceri de scrieri ale autorilor din regat sau cu poeziile debutan ților care nu erau lesne primite în revistele de aci.

În deceniul de care ne ocupăm, lucrurile se schimbă. Acum, nu numai că se înmulțesc scriitorii ardeleni, care trec în regat și își stabilesc aci o situație literară de frunte, ca Șt. Iosif ș.a., dar avem chiar un poet care se impune prin mișcarea literară din provincia sa și care, numai când reputația-i e stabilită începe a-și vedea volumele tipărite și în București: e vorba de d-l O. Goga.

Octavian Goga debutează în revistele ardelene semnându-și poeziile Ion Otavă. În 1905 el își reunește poeziile în volum și are mulțumirea să se vadă încoronat de Academie (1919) în urma unui raport semnat tocmai de Titu Maiorescu. Al doilea volum (Ne cheamă pământul) apare în 1909.

În Ardeal apar acum mai multe reviste literare, dintre care cea mai însemnată este "Luceafărul" care începe în 1902 (Pesta) sub conducerea d-lor Goga și Agâr biceanu și apare încă, transferându-și redacția în Sibiu. Despre ea zice d-l S. Pușcariu "că a regenerat literatura cu totul decăzută în Ardeal și a întărit legăturile culturale cu România".

Numărul revistelor ce apar în acest interval este natural mai mare, dar pentru unele succesul a fost neînsemnat, pentru altele, traiul a fost scurt, astfel că n-au putut avea rol în mișcarea literară. Afară de cele de care am vorbit până aci este și "Arhiva" din Iași, care dă mare parte din coloanele sale articolelor istorice și filologice. Vom mai nota: "Revista idealistă" care apare în București în 1903: "Făt-Frumos" care apare în Bârlad în 1904; "Ramuri" care apare în Craiova în 1906. Acestea două din urmă sunt scrise de colaboratori ai "Semănătorului" și au legături cu ei. G. Panu a redactat în curs de mai mulți ani (1903-1910) "Săptămâna", publicație mai mult politică, dar în care a dat și critici literare și a dat la lumină amintirile despre activitatea "Junimei".

*

Arătând activitatea revistelor, am arătat faptele principale ale mișcării literare. Este însă o altă ramură de activitate pe care trebuie s-o notăm deosebit: teatrul. Nu e vorba numai de faptul că publicul iubitor de teatru devine din ce în ce mai numeros, dar și producțiunile originale se înmulțesc și valoarea lor crește în mod simțitor. Drame istorice în versuri (Vlaicu Vodă de Alexandru Davila), drame sociale (Sanda de Alex. Florescu, Câinii de H. Lecca) comedii felurite inaugurează această eră nouă. Seria pieselor d-lui Delavrancea formează un moment important. Trilogia istoriei Mol dovei (Apus de soare, 1909, Viforul, 1910 și Luceafărul, 1910) naște speranțe mari față de îndrumarea nouă a talentului acestui scriitor, dar, din nefericire el părăsește teatrul istoric pentru cel social, dar aci producțiile sale sunt cu mult mai slabe, mai ales din punct de vedere al cerințelor proprii ale teatrului.

Un alt fapt important în acest deceniu și cu care trebuie să încheiem cărticica noastră, este încercarea de a se înfrăți scriitorii, adunându-se într-o societate. Această societate a reușit să adune într-un mănunchi pe un mare număr din scriitorii noștri și, după ce au proclamat prezident de onoare pe ministrul instrucției, au avut cinstea să vadă pe însuși M.S. Regina, patronând societatea și făcând chiar șezători în palatul regal.