b) 1890-1900

Influența Convorbirilor literare nu mai est acum covârșitoare. Mulți din vechii colaboratori se despart de ele; apar scriitori tineri care n-au nici o legătură cu această revistă. Dar se simte continuu necesitatea de a se grupa. Prima manifestație mai im portantă este a lui Hasdeu, care dă la lumină "Revista nouă" 1888-1895. Acum este al doilea moment de mare glorie a lui Hasdeu"; este epoca dicționarului.

Să spunem câteva cuvinte asupra acestei chestiuni:

Se știe că chiar în primii ani după apariția dicționarului Academiei din 1871, s-au ridicat glasuri în această instituție care cerură o refacere a lucrării lui Laurian și Massim. Curentul acesta, susținut mai ales de Odobescu și de Alecsandri, a căpătat oarecare succes; dar Academia ezită, nu atât din pricină că nu se putea decide asupra persoanei, cât din pricina cheltuielilor ce ar fi cerut o asemenea lucrare. Atunci regele, care este protectorul instituției și care s-a interesat de aproape de lucrările ei, a venit de câteva ori în sânul adunării și a făcut comunicări cu privire la limba română.

În cea rostită la 23 martie 1884 propune Academiei publicarea unui Etymologicum Magnum Romaniae și chiar arată principiile de care ar trebui să se călăuzească noua lucrare. În această privință, regele, deși învățase limba românească cu etimo logistul Laurian, a arătat un spirit clar cerând cu stăruință să nu se abuzeze de neolo gisme și chiar a cerut Academiei să ia sub paza sa "această limbă veche".

"Menținem, zice el, aceste frumoase expresiuni întrebuințate de străbuni și nu ne temem de cuvinte care au dobândit de veacuri împământenirea."

Atunci s-a oferit a suporta cheltuielile lucrării care credea că se va termina în 5-6 ani. În 1891 și 1894 regele a stăruit ca lucrarea să meargă mai repede ca să aibă fericirea a vedea în timpul domniei sale sfârșită această operă monumentală. Planul lui Hasdeu, fiind prea vast, nu s-a putut duce la capăt și de aceea Academia, în 1897 a dat însărcinarea d-lui Al. Philippide, dar s-a socotit că planul lucrării d-sale e prea mare și de aceea, în urma unor divergențe de păreri între d-sa și majoritatea colegilor săi, d-l Philippide a părăsit lucrarea. Atunci în 1906, s-a încredințat d-lui Sextil Pușcariu, azi profesor la Universitatea din Cernăuți, misiunea de a termina lucrarea. Până azi au apărut două volume.

Hasdeu însă, primind sarcina aceasta, își puse în gând să facă o lucrare monu mentală și modul cum a început, studiile savante ce a publicat, cu ocazia aceea i-au asigurat, cum am zis, o nouă epocă de glorie literară.

Situația aceasta a lui Hasdeu îndrumă pe mai mulți scriitori să se grupeze în juru-i pentru a forma o mișcare literară nouă. Gruparea cuprinde pe doi dintre scriitorii care își făcuseră o reputație stabilită în câmpul literelor: Delavrancea și Vlahuță. Se alipiră și poeta Veronica Micle și poetul Gh. Kernbach (Gheorghe din Moldova), T. Speranță, cunoscut prin anecdotele sale.

Colabora aci și Ion Nenițescu (1854-1901) și istoricii Ion Bianu, care publică aci mai multe articole de istorie literară și de biografie și G. Ionescu-Gion, care avu în acest timp o serie de succese importante prin conferințele sale, scrise în stil bom bastic, dar critic cu oarecare talent și prin articolele istorice. De la publicarea Istoriei Bucureștilor (1899) reputația sa începu să scadă din pricina atacurilor ce i se deteră de către gruparea de scriitori de istorie de la "Convorbiri literare.

Aci este momentul a vorbi cu oarecare amănunte despre Delavrancea.

Născut în 1858, Barbu Ștefănescu, mai târziu Delavrancea, a învățat la liceul Sf. Sava (Bursierul cuprinde amintiri din viața de școlar), apoi a studiat dreptul la facultatea din București și la Paris.

Întorcându-se în țară, s-a consacrat gazetăriei; mai târziu a fost avocat și om po litic: a fost deputat, primar al capitalei și ministru de lucrări publice.

Ca orator, el a dobândit o mare notorietate. D-l Maiorescu - după ce Dela vrancea s-a alipit la politica conservatoare - l-a declarat "cel mai mare orator al epocii noastre". E drept că în acțiune sunt puțini ca el; are mare putere de a ridica masele; dar discursurile citite nu mai produc același efect.

Ca literat, debutează între anii 1880-84 prin nuvele care înfățișează figuri și scene din lumea țărănească și din lumea mahalalelor bucureștene (Sultănica, 1885).

Treptat el intră cu observațiile și studiile sale în alte cercuri sociale: micii func ționari (Iancu Moroiu), studenții (Trubadurul, 1887) și înalții funcționari (Paraziții, 1893).

A căutat să-și potrivească stilul cu starea socială a persoanelor care se înfățișează în diferite scrieri; dar el nu s-a mărginit să dea această culoare locală în dialoguri, ci a urmat același procedeu și în descripție și propriile sale reflexiuni. Forme neliterare ca "deștile", "fitecine" ș.a. se întâlnesc la tot pasul.

Mai toate aceste nuvele sunt scrise după principiile școlii naturaliste, urmărind o reproducere fidelă, chiar atunci când bunul gust se împotrivește.

A doua serie de nuvele ale lui Delavrancea este cu totul deosebită: sunt bucăți alegorice în care limba poetică a poeziei este dusă la o perfecțiune neatinsă de alți scriitori. Nu s-ar putea compara decât cu Odobescu: acesta însă e mai rece, e mai manierat, nu are căldura lui Delavrancea.

După câțiva ani (1893-1903) de neactivitate literară, Delavrancea apare deodată într-un gen cu totul nou de activitate, teatrul, abordând drama istorică. Putem zice că de la Despot-Vodă și Fântâna Blanduziei nu s-a mai produs atâta mișcare în opinia publică.

Cu acești scriitori întemeie Hasdeu "Revista Nouă".

În Cuvântul premergător el se arată mulțumit că tinerii s-au gândit la el, ca unul ce a avut multe păcate pe care le-a ispășit și a făcut multe greșeli pe care a căutat să le îndrepte.

În privința programului, el nu făgăduiește nimic precis, ci numai arată ceea ce "nu va fi" revista sa: "nu va fi socialistă, nu va fi gongoristă".

Pe lângă scriitorii citați mai înainte, la "Revista Nouă" mai colaborează și câteva importante personalități politice și literare ca Ion Ghica, Dim. A. Sturdza, V. A. Urechia precum și câțiva debutanți sau tineri scriitori puțin cunoscuți, ca Artur Stavri, P. Dulfu, Haralamb Lecca, Rădulescu-Niger, N. Țincu.

Hasdeu dă loc important folclorului. Apar și culegeri de bucăți și studii științifice. Dintre culegătorii care publică aci, doi sunt mai însemnați: Dumitru Stăncescu, de la care avem mai multe colecții de basme și snoave și Petre Ispirescu, care ajunge acum la deplinătatea reputației sale. Este deci necesar a spune câteva cuvinte despre dânsul.

Începuturile literare ale lui Ispirescu (1838-1887) au fost foarte modeste. El însuși nu și-a prețuit niciodată îndeajuns însemnătatea. Basmele publicate ici și colo prin reviste, snoave și ghicitori atraseră atențiunea celor mai de seamă oameni de litere. După ce publică în broșuri (1873 și 1874) Snoavele sau poveștile, el avu cinstea ca trei din volumele sale să fie precedate de prefețe semnate de B.P. Hasdeu (Legende sau basme, Buc., 1872), V. Alecsandri (Legende sau basme, Buc., 1872), Al. Odobescu (Poveștile unchiașului sfătos, 1879).

Ispirescu a încercat să fie și povestitor original și a publicat povești păgânești, adică basme cu subiecte din mitologia greacă și povești istorice din trecutul poporului român. Negreșit, lipsa de cultură clasică îl împiedică să reușească cu adevărat în primele lui încercări. Mai fericite sunt cele din urmă. Ele sunt adevărate modele de povestire "populară" și ar trebui să fie studiate de cei care scriu pentru popor. Ispirescu, cu mai multă învățătură, ar fi fost un admirabil vulgarizator.

Poate pentru a arăta că Iașul nu și-a pierdut prin transferarea "Convorbirilor literare" rolul său de oraș cultural, poate pentru a răspunde mișcării lui Hasdeu, se întemeie în 1889 o societate științifică și literară, având ca organ "Arhiva societății științifice și literare din Iași". Foaia apare și azi sub direcția d-lui Al. Xenopol. În primii trei ani revista era în adevăr "arhiva" societății, căci își propunea să publice memorii și note arătând rezultatele cercetărilor făcute de membri, precum și analize și dări de seamă despre diferite opere apărute în țară și în străinătate. Din 1893 ea se transformă, dând o parte din cuprinsul ei pentru poezii, dar păstrând vechile rubrici. S-au publicat aci multe articole de științe naturale, de drept și de istorie. Au mai publicat articole istorice și d-nii: Al. Philippide, P. Rășcanu, N. Iorga, I. Tanoviceanu, Gr. Buțureanu. Articole de filologie au dat d-nii Al. Philippide și H. Tiktin. Cu pedagogia s-au ocupat d-nii C. Meissner și I. Găvănescu. Documente au publicat d-nii N. Iorga și G. Ghibănescu. D-l Iorga făcea adesea și critica literară. Pentru literatura poetică rolul revistei a fost puțin însemnat. Aflăm puține nume din cele cunoscute până atunci. Între acestea am putut cita pe al d-lui A.C. Cuza și al lui N. Beldiceanu. Încolo sunt scriitori care debutează acum: d-l O. Densusianu, Boniface Hétrat, Ana Conta Kernbach, G. Lazu cu traducerile sale etc.

În vremea aceasta, se publică foarte mult, iar mare parte din publicații sunt legate cu luptele zilnice politice sau literare. Apar și dispar reviste, se întemeiază și se desfac grupări literare. Amicii de ieri devin dușmanii de azi. E o vreme foarte agitată. Vom nota aci câteva din manifestările de acest fel care au avut mai mult răsunet în acest timp.

*

În contra lui Hasdeu pornește lupta Caragiale prin revista sa "Moftul român", care începe la 24 ianuarie 1893, având ca director pe Caragiale și ca prim-redactor pe Anton Bacalbașa. Titlul ales de ei înfățișează "meteahna specifică" a poporului român, precum au francezii l'engouement,ungurii șovinismul, italienii vendetta. Pe lângă campania regulată dusă prin articole și prin ilustrații contra spiritismului lui Hasdeu, contra poeziilor lui și chiar contra dicționarului pe care-l numesc "magnum morfologicum", se publică aci multe din schițele umoristice ale lui Caragiale. Așa sunt articolele contra profesorilor transilvăneni, cei cu "aplicațiunea metoaghii intuikive", articole care, deși nu aduc nimic nou și nu zugrăvesc o stare de lucruri reală și interesantă, au mare succes din pricina talentului particular cu care înfățișează Caragiale lucrurile. Verva satirică a lui Caragiale se mai îndreaptă și în contra poeziilor simboliste pe care le dă atunci la lumină Al. Macedonschi și unii din colaboratorii "Literatorului".

*

Criticul Gherea, în 1893, adună în juru-i pe I. Nădejde, fostul conducător al "Contemporanului" și pe Sofia Nădejde, pe poeții de la aceeași revistă, O. Carp și Artur Stavri, pe N. Beldiceanu, colaborator la "Arhiva" din Iași, pe Anton Bacalbașa, cunoscut prin câteva poezii și prin articole de ziar. Mai toți aceștia sunt atrași prin prietenia politică: sunt socialiști. Pe alții însă îi atrage valoarea criticului literar: Delavrancea și Vlahuță. Apar aci câțiva tineri ca: I.N. Roman, P. Bujor și I. Păun. Noua publicație "Literatură și știință" (1893-94) este importantă prin studiile critice ale d-lui Gherea, care califică epoca aceea de "secetă literară și științifică", prin o serie de nuvele și poezii și prin articole științifice.

Chestiunile politice în curând despart pe colaboratori și publicația încetează. Socialiștii se concentrează la revista săptămânală "Lumea Nouă" (care începe în 1895). Aci atrag și pe un tânăr poet și admirator al lui Macedonschi, Traian Demetrescu (1866-1896), care acum stă departe de fostul său maestru și lucrează la diferite reviste bucureștene, ba întemeiază singur o revistă în Craiova ("Revista Olteană").

De la el avem mai multe volume de poezii (Poezii, 1885, Sensitive, 1894,Acuarele, 1896) și două romane (Cum iubim, 1896, Iubita, 1895) ș.a.

Al. Vlahuță se asociază cu Dr. A. Urechia și scot la 28 noiembrie 1893 revista săptămânală "Vieața". Văzând certurile dintre scriitori și atacurile lor pline de ură și de dușmănie, directorii, nefiind înglobați în nici o mișcare din taberele literare sau politice, își propun să urmărească mersul culturii, al științei și al artei și ținând în curent pe cititori, să le arate partea de seriozitate și partea de ridicol din toate luptele literare și politice.

Ca folos pentru literatură, revista aceasta a adat la lumină câteva din poeziile lui Vlahuță, a încurajat debuturile lui Șt.O. Iosif și ale altor tineri scriitori. Tot ea a îndemnat pe bătrânul V.A. Urechia să scrie mici nuvele și schițe Viața în tre cut bazate pe documente.

Genul criticei umoristice, cam vulgare, a d-rului Urechia, a avut succes prin noutatea lui; dar obiectivitatea de critică pe care o făgăduiește direcția în articolul-program n-au putut s-o mențină totdeauna. Revista a devenit un organ de luptă. Lupta aceasta s-a purtat mai ales în contra socialiștilor, contra revistei lor "Lumea Nouă" și "Munca" și în special contra lui Anton Bacalbașa.

Acesta, după ce se depărtase de Caragiale de la redacția revistei "Moftul român", redacta o revistă pe care o intitulase "Moș Teacă" pentru a da oarecare continuitate succesului ce avusese cu volumul său prin care ridiculiza viața militară. Volumul cuprinde însă - precum s-a și arătat - multe motive luate din cartea umoristului francez Leroy, care crease tipul colonelului Ramollot.

Aci, pe lângă articolele de critică satirică vulgară, persiflează uneori pe Caragiale și atacă direct cu multă vehemență pe Hasdeu. Împotriva articolelor despre spiritism sunt îndreptate cele mai multe atacuri.

*

În 1894, I. Slavici, I.L. Caragiale și G. Coșbuc se întovărășesc și scot în editura librarului Sfetea o revistă bilunară "Vatra", frumos tipărită și frumos ilustrată, însă cu reproduceri după reviste străine, mai ales germane.

Constatând cu bucurie că s-a format încet-încet în Țara Românească un public de cititori destul de numeros care iubește literatura națională, articolul program Vorba de acasă accentuează o idee nouă care avea să devină mai târziu un îndemn urmat de fecunde rezultate: dorința de a face literatură națională.

Deși arta nu are naționalitate, totuși fiecare națiune prezintă în producțiunile sale o sinteză a dezvoltării sale particulare. Dacă aceste producții se pot ridica la o valoare deosebită, ele se impun și altor popoare și acea literatură devine literatură universală. Românii n-au ajuns încă la acest punct. De aceea directorii publicației declară că vor fi mulțumiți să scrie "pentru contemporanii lor români".

Dintre conducători, Coșbuc s-a ocupat mai de aproape cu revista și aci a publicat o bună parte din poeziile cele mai de seamă ale lui. Mai puțin a scris Slavici și Caragiale.

În vremea aceasta, Coșbuc se impune atențiunei publicului cititor. E momentul deci de a-i cerceta activitatea.

George Coșbuc (născut 1866) este dintr-un sat de lângă Năsăud. Nu se cunosc multe amănunte din viața sa înainte de a trece în regat. A învățat la Năsăud și la Cluj, dar mare parte din cultură și-a făcut-o singur.

După ce a lucrat câțiva ani la ziarele de peste munți, îndeosebi la "Tribuna" din Sibiu, a trecut în 1890 în România. A fost câtva timp profesor și ziarist în București, colaborând la cele mai importante ziare și reviste, întemeind apoi el însuși câteva reviste ("Vatra", 1894).

Primul volum care i-a stabilit reputația este Balade și idile (Buc. 1893), dar el avea până atunci o activitate literară de aproape 10 ani. Publicase prin reviste diferite poezii, iar în 1885 dăduse la lumină un mic volum înBiblioteca Tribunei din Sibiu: Pe pământul Turcului, după care urmă: Blestem de mamă (1885), Fata craiului din cetini (1886), Draga mamei, baladă (1866), Fulger, poveste în versuri (1877).

Aparițiunea volumului din 1893 s-a făcut tocmai în vremea când poezia româ nească se afla în stare de criză. Eminescu stăpânea toate spiritele și produsese un mare număr de imitatori. Ideile pesimiste ce se desfăceau din operele lui, critica în contra organizației sociale răspândită de socialiști, precum și ideile lor cosmopolite care apelau la "muncitorii din toate țările", negațiunea sau batjocorirea ideii de patrie, toate aceste lăsau o stare de adâncă deprimare în suflete.

Nici un scriitor din Regat nu putea să reacționeze împotriva acestei situațiuni. Vlahuță o constata, se întreba dacă trebuie s-o atribuie "melancoliei secolului care moare" și îndemna pe tineri să se inspire din alte izvoare, să adâncească viața poporului, să înalțe pe eroii lipsiți de slavă, să facă a se naște o lume "nouă". Coșbuc răspundea acestei necesități. Lumea lui era cu adevărat nouă. Toți marii noștri poeți fuseseră sau oameni dintr-o clasă socială înaltă sau orășeni mulțumiți cu starea lor ori nemulțumiți și revoltați de nedreptatea și de disprețul ce sufereau de la cei bogați și sus puși sau filozofi care cugetaseră asupra problemelor care frământau pe oameni în toate țările. Coșbuc e poetul sătean, care și-a început cariera, dacă am putea zice astfel, ca poet în sat, luând parte la viața țărănească chiar după ce se dusese la învățătură. Ne spune cu mare since ritate într-un articol că, dacă n-ar fi învățat carte și ar fi rămas în locul său de naștere, el ar fi fost rapsodul satului. De aceea d-l Dobrogeanu Gherea, în studiul critic ce a publica asupră-i (1897), l-a numit poetul țărănimii.

Deși publicate în volum de abia în 1899, poeziile din colecția a doua Fire de tort sunt compuse în cea mai mare parte cam în aceeași epocă cu cele precedente. De aceea putem vorbi deodată despre amândouă .

Subiectele poeziilor acestora sunt foarte variate. Cele mai multe sunt narative, sunt cu adevărat balade. Acestea se pot împărți în patru grupări:

a) Cu subiecte erotice, cum este Crăiasa zânelor, care arată triumful amorului pământesc față de un ideal care ar trece de hotarele acestei lumi. Se poate alătura cu Luceafărul lui Eminescu, lăsând, bineînțeles, la o parte faptul că aceasta se poate inter preta ca o poezie simbolică. În opera lui Eminescu avem o fată de împărat care e iubită de un Luceafăr, dar acesta, când e aproape să-și piardă nemurirea, vede că mai puternică este iubirea pământească. La Coșbuc zânele au fugit într-un palat departe de lume ca să scape de mrejele dragostei, dar un tânăr travestit ajunge la ele și însăși căriasa cade în ispită și trece în lumea muritoare;

b) Cu subiecte din viața sufletească a țăranului. Aci vedem obiceiurile țărănești și concepția țărănească despre probleme sociale sau sufletești. Poetul spune că avea de gând să scrie un ciclu întreg de poeme de acest fel, dar în volumele de care vorbim avem numai nunta (Nunta Zamfirei) și moartea (Moartea lui Fulger). Pentru a înălța importanța narațiunilor, poetul ne înfățișează nu simpli săteni, ci împărați: Zamfira e fata unui împărat pe care o pețesc crai din toate părțile lumii. Fulger este fecior de împărat și moare în luptă. Obiceiurile acestei lumi împărătești sunt primitive ca și ale simplilor țărani, dar mărite în raport cu puterea și cu rolul împăraților. În acest cadru se găsește închisă discuția problemei vieții și morții. Aflăm concepția țăranului: viața trebuie s-o trăiești și s-o primești cum ți se dă; să nu disperăm în fața morții, căci este dincolo o altă viață mai fericită. Mai departe nu trebuie să mergi: 

Nu cerceta aceste legi
Căci ești nebun când le înțelegi. 

c) Cu subiecte din istoria românească, cum este Voichița lui Ștefan,Ștefăniță Vodă și Pașa Hasan. Cea mai importantă este cea din urmă, care povestește un episod din lupta de la Călugăreni. Având ca izvor pe Bălcescu, ne arată cum, după înfrângerea lui Sinan, comandanții fugeau să se pună la adăpost și cum Mihai urmă rește pe unul din ei: Hasan Pașa. Vitejia lui Mihai, spaima turcului, în a cărui imaginație eroul român luă proporții uriașe, toate acestea sunt zugrăvite în mod admirabil. Și ca formă de vers și ca imagini, poezia aceasta e una din cele mai bune alui lui;

d) Cu subiecte exotice, ca Regina Ostrogoților și El Zorab.

În aceste două volume sunt și câteva poezii lirice: Doina, Noi vrem pământși Cântec barbar. Cele două din urmă sunt cântece de revoltă, cu accente sălbatice, în care energia expresiunii este poate fără pereche în literatura noastră. Cea dintâi este o apostrofă către Doină, în care arată, ca și poezia poporană, rostul acestui cântec în viața sufletească a neamului românesc, care vede într-însa expresia sentimentului dragostei, ca și durerea despărțirii și a înstrăinării, ca și revolta în contra nedreptății și a asupririi.

O parte din poeziile din aceste volume sunt descriptive. Mai numeroase sunt însă acestea în al treilea volum intitulat foarte ciudat Ziarul unui pierde vară (1902). Sunt pasteluri, dar deosebite de ale lui Alecsandri; în ale lui Coșbuc e mai multă mișcare, e priveliștea diferitelor aspecte ale naturii, vară, iarnă, noapte, seară, dimineață, cu amestecul omului care trăiește, se bucură, muncește, suferă în mijlocul naturii. Gherea socotește că în descrierea frumuseților naturii întrece pe Alecsandri.

Coșbuc a scris, în 1899, două cărți asupra războiului de independență: Povestea unei coroane de oțel și Războiul pentru neatârnare. Studiile ce-a făcut ca să le scrie, i-au inspirat o sumă de poezii cu subiecte relative la faptele vitejești din această epocă. După Alecsandri el este al doilea cântăreț mare al acestor lupte; dar lucrarea lui e mai complexă: sunt mai multe la număr poeziile, sunt mai complicate povestirile, sunt mai variate înfățișările faptelor. El are darul de a reînvia trecutul și, prin aceasta, poeziile sale din acest ciclu vor forma un material bogat de cultură patriotică.

O parte din cele vechi și câteva poezii noi a adunat în 1904 în broșura Cântece de vitejie.

Dar activitatea lui Coșbuc este neobosită. El a întreprins să traducă operele marilor scriitori străini, a tradus în versuri exametre (ideie nu tocmai fericită) Eneida lui Virgiliu, apoi Georgicele aceluiași poet, a tradus din Terentiu (Parmeno) și din Schiller. Piesa acestuia Don Carlos s-a reprezentat pe scena teatrului Național în 1910 cu mare succes.

Pe lângă conducătorii revistei se adaugă și câțiva scriitori, care își mai încercase puterile, ca Vasile Păun, care publicase puține poezii pe la 1870 și care dă acum studii literare și poezii corecte, dar fără un puternic suflu poetic; ca Petre Dulfu, care publică aci Povestea lui Păcală. Aci debutează și tânărul poet G. Murnu, traducătorul de mai târziu al Iliadei lui Omer și profesor de arheologie. Asemenea, Traian Demetrescu publică aci mai multe poezii.

*

"Convorbirile" încearcă, în acest domeniu, transformări importante în or ganizarea și mersul lor. În 1895 se retrage I. Negruzzi și conducerea o ia un comitet compus din tineri, cei mai mulți foști elevi ai profesorului Titu Maiorescu. E noua generație care-și propune a continua opera înaintașilor lor.

Teohari Antonescu a debutat ca elev al lui Gr. Tocilescu prin lucrarea despre Cultul cabirilor în Dacia și a publicat articole de arheologie, devenind primul titular al catedrei de arheologie la Universitatea din Iași.

Ion Al. Brătescu-Voinești, fost magistrat, avocat și deputat, începe cu poezii, dar se impune atenției publicului prin nuvelele sale.

Mihail Dragomirescu, azi profesor la Universitatea din București, începe ase menea prin poezii și continuă prin critice literare, în care caută a da o nouă formulare vechilor teorii ale lui T. Maiorescu. Mai târziu se desparte de tovarășii săi și devine chiar adversarul "Convorbirilor literare", acuzând pe conducătorii lor că nu mai repre zintă tradiția fundatorilor.

D. Evolceanu publică recesiuni asupra cărților ce apar, dar apoi părăsește această îndeletnicire și devine profesor de limbă latină la Universitatea din București și mai târziu colaborator la dicționarul Academiei.

Ion S. Floru publică articole de istorie.

Petre P. Negulescu publică articole de filozofie și azi este titularul catedrei ocu pate odinioară de Titu Maiorescu.

C. Rădulescu-Motru, care azi e profesor de psihologie la Universitatea din București, părăsește "Convorbirile" și întemeiează "Noua revistă română".

I.A. Rădulescu scrie articole de critică socială și literară și azi colaborează la dicționarul Academiei.

Fr. Robin scrie studii de stilistică.

Comitetul acesta conduce revista până în 1900. În acest interval se publicară lucrări diferite de ale tinerilor conducători, precum și de ale altor scriitori mai vârstnici. Apărură aci și multe nume noi.

D. Titu Maiorescu, fără să fi scris articole anume pentru "Convorbiri literare", a ținut să publice întâi aci studiile și notele introductive pentru diferite cărți, cum au fost acelea care au servit ca prefață colecțiilor de discursuri parlamentare. Tot așa a fost notița asupra lui I. Popovici Bănățeanu. Acest tânăr bănățean, de la care au rămas câteva poezii și nuvele din viața meseriașilor (În lume, Buc., 1895) promitea să scrie lucruri de valoare, dar a fost prea curând răpit de moarte, ca și un alt bănățean, Victor Vlad, cel ce scria poezii în dialectul provinciei sale.

Dintre vechii colaboratori publică acum în "Convorbiri literare" poeziiAnton Naum (Povestea vulpei), Ascanio Olănescu, N. Volenti și Duiliu Zamfirescu. Pe lângă ei apar tineri ca Brătescu-Voinești, Mihail Dragomirescu, Dim. Nanu, G. Murnu și Haralamb Lecca, iar mai târziu G. Tutoveanu și Al. Antemireanu.

Traducerile ocupă un loc însemnat, ca și în primii ani ai revistei. Vom nota poe ziile lui Catul (trad. de N. Basilescu) și piese de teatru ca Femeia îndărătnică a lui Shakespeare (trad. H. Lecca), Antigona lui Sophocle (trad. de M. Dragomirescu) ș.a.

Romanul este înfățișat prin seria pe care o începe d. Duiliu Zamfirescu (Viața la țară, 1895; Tănase Scatiu, 1896, În război, 1897), iar nuvele scriu mulți colabo ratori, între care vom nota pe d-nii: Duiliu Zamfirescu, pe Marin Stroescu, I.Basarabescu, Brătescu-Voinești.

Tinerii conducători se ocupă mai ales de filozofie (P.P. Negulescu, C. Rădu lescu-Motru) și de critică și polemici literare. Recensiuni și notițe critice semnate de d-nii D. Evolceanu, S. Mehedinți, C. Litzica, Mih. Dragomirescu, St. Orășeanu cercetează diferite scrieri apărute și își dau părerea asupra valorii lor; iar d-l Mihail Dragomirescu întreprinde studii critice mai întinse, cum sunt cele îndreptate contra d-lui Dobrogeanu-Gherea, discutând teoria criticei, opunând "criticei științifice" a aces tuia "critica estetică" (Critica științifică și Eminescu, 1895).

Comitetul acesta conducător fusese recomandat publicului de d-l Iacob Negruzzi (nr. de la 1 ian. 1895) cu vorbe încurajatoare. D-sa, după o împreună lucrare de doi ani, declară că "a dobândit încredințarea că acei tineri vor ști să ducă înainte cu succes" opera generației d-sale și a d-sale personal. Cu toate acestea, după mici schimbări, vom vedea că în 1900 compunerea comitetului se schimbă și revista ia un caracter mai mult științific decât literar.

La 25 noiembrie 1896, Olănescu, care era acum o persoană însemnată în mișcarea noastră politică și literară, chemă pe scriitori la o publicație nouă: "Revista pentru literatură și artă română".

Dumitru C. Olănescu (1849-1908), după studii juridice făcute în Paris, a fost magistrat și apoi diplomat. În 1900 ajunsese ministru plenipotențiar. Comisar general al guvernului la Expoziția universală din Paris (1900), el a publicat un voluminos raport despre activitatea țării sale și despre modul cum s-a înfățișat ea la acel concurs internațional.

S-a făcut cunoscut prin poeziile sale originale și traduse, publicate în "Con vorbiri literare" sub pseudonimul Ascanio. Mai târziu a tradus diferite piese din franțuzește (Ruy-Blas a lui V. Hugo) și a compus și originale (Doctorul satului, Pribeagul, Primul bal, comedii). Curând după războiul din 1877 a scris Pe malul gârlei, o comedie în care vedem cum un țăran scapă de la moarte pe o beizadea și e plătit cu o grozavă ingratitudine; e deci o satiră adresată rușilor după răpirea Basarabiei având ca încheiere: pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. Mai publică nuvele, poezii, satire, piese de teatru.

Lucrarea cea mai importantă este traducerea poeziilor lui Horațiu: Ode epode, Carmen saeculare (Buc., 1891), operă premiată de Academie în 1892.

În 1893 i se deschiseseră porțile Academiei dându-i-se fotoliul lui Alecsandri. Mare admirator al acestui scriitor, pe care-l celebrase printr-o apologie în versuri La mormântul poetului (1893), el alege ca subiect al discursului său de recepție viața și operele predecesorului său.

"Literatura și arta română", pe care o întemeiază Olănescu cu d-l N. Pătrașcu, se înfățișează cu un program cam vag: constatarea că literatura noastră nu urmează o dezvoltare firească, pentru că lipsește o "educație națională".

Pentru acoperirea lipsei trebuie un nou "regim intelectual" care să dezvolte patriotismul și în vederea acestui scop își propune a lucra revista aceasta.

Colaboratorii cei mai stăruitori ai revistei, care a apărut până în 1904, afară de directorul D. Olănescu, care publică poezii și studii diferite și de secretarul redacției, d-l N. Pătrașcu, care debutase în "Convorbiri literare" și care publică acum critici și recenzii literare, sunt d-l G. Coșbuc, cu poezii, d-l Duiliu Zamfirescu, cu poezii și cu un roman (Îndreptări, 1901-1902). Numeroase bucăți a publicat și d-l Hara lamb Lecca. Încurajat de Hasdeu, care i-a adresat o scrisoare plină de laude, a început apoi să publice o serie de volume pe care le-a numerotat: Prima, Secunda, Quarta etc. Unele sunt colecții de poezii lirice sau narative, altele sunt piese de teatru, mai ales drame moderne ca Jucătorii de cărți (1899) și Câinii(1900). Sub titlul I.N.R.I. a publicat în 1905 o poemă lirică în care se înfățișează patimile și moartea lui Hristos.

Au mai publicat poezii d-nii: D. Nanu, Ștefan Petică, Th. Șerbănescu, G. Tutoveanu, D. Anghel, I. Bârseanul, Iuliu Dragomirescu, Ștefan Iosif, Andreiu Naum, L. Dauș, Radu Rosetti ș.a.

Nuvele au publicat d-nii C.I. Nottara, H. Coșoiu, E. Grigoroviță ș.a.

Anghel Demetriescu a publicat articole de critică literară; G.Dem. Teodorescu, articole de folclor; iar Ionescu-Gion articole de istorie.

Câteodată însuși Hasdeu a dat lucrări de ale sale.

D-l N. Iorga a publicat aci note de călătorie și articole de istorie. Este epoca în care scrierile sale încep a atrage atenția publicului.