6. PRIMATUL DIMENSIUNII SOCIALE.

Breşele determinist-cauzale, foarte largi în definitiv, pe care Adler însuşi le face în teoria sa declarat finalistă, îşi găsesc explicaţia în abordarea fenomenelor prin prisma realităţilor sociale, a existenţei sociale a omului, în societate indivizii nu se pot mişca numai pe baza „motoarelor” lor interioare, fără carburantul relaţiilor interpersonale şi, deci, fără intervenţia unor cauze exogene, care infirmă precara construcţie teoretică a determinismului intrapsihic. Examinând în mod pertinent esenţa socială a vieţii psihice („soziale Beschaffenheit des Seelenlebens”), Adler pare să uite toate aserţiunile sale finaliste.

„Viaţa psihică a omului – scrie el de data aceasta – nu este în stare să se guverneze în mod liber, ci se găseşte în permanenţă înaintea unor sarcini stabilite de undeva din afară. Toate aceste sarcini sunt inseparabil legate de logica vieţii în comun a oamenilor, condiţia esenţială care acţionează neîntrerupt asupra individului şi care nu se lasă influenţată de el decât într-o anumită măsură”78. Suntem, aşadar, la antipodul finalismului exclusivist, Adler neezitând acum să recunoască faptul că viaţa psihică a omului este determinată de existenţa socială. Iar ceva mai încolo Adler arată că „cerinţele colectivităţii au reglat în aşa fel relaţiile dintre oameni, încât ele au apărut de la bun început ca un «adevăr absolut» 79, de la sine înţeles, axiomatic. Deoarece societatea a preexistat vieţii individuale a oamenilor. Nu există în istoria culturii umane nici o formă de viaţă fără caracter social. Nicăieri oamenii nu au apărut altfel decât în societate”80. În DerSinn des Lebens, sinteză a întregii sale opere, el chiar susţine că este necesar să se aibă în vedere „natura factorului exogen care a declanşat simptomele morbide”81, deschizând prin aceasta câmp de acţiune determinismului social în practica psihoterapeutică. Extrem de semnificativ în acest sens este faptul că, în Psihologia şcolarului greu educabil, Adler mărturiseşte că, oricând i se prezintă un caz dificil (un nevrotic, un criminal), el se străduieşte să descopere „cauzele adevărate” ale acţiunilor greşite, anti-sociale82. Din cazurile descrise şi discutate în această carte reiese că aşa-numitul „stil de viaţă” nu este nicidecum o construcţie arbitrară a individului (o „liberă determinare”, cum se exprimă J. Rattner, sau mai curând o „autodeterminare”), ci o structură subiectivă rezultată din interacţiunea cauzală cu un mediu de viaţă dat. Ca să nu mai vorbim de faptul că atunci când prescrie acţiuni pedagogice de reprofilate a „stilului de viaţă” Adler are în vedere factorii genera-tori ai unui alt comportament, deci cauze eficiente, bineînţeles refractate prin „stilul de viaţă” a cărui remediere se are în vedere, ceea ce, fără îndoială, este întru totul rezonabil. „Educatoarele – scrie el – iau în primire copii pe care nu-i putem compara cu o pagină nescrisă. La o anumită vârstă copiii posedă deja o individualitate’.

Din felul în care lucrează în această direcţie Adler şi colaboratorii săi, determinând la copil „prize de conştiinţă” şi lăsându-i iniţiativa corijării conduitei, precum şi din structura dialogului psihoterapeut-pacient, înţelegem că „psihologia individuală” este în realitate o psihologie centrată pe problematica socială a omului, pe necesitatea integrării sociale a individului, pe linia de forţă a unui sănătos „sentiment de comuniune socială”. „Adler simţea – remarcă pe bună dreptate Harold H. Mosak – că omul nu poate fi înţeles decât ca fiinţă socială. În consecinţă, de-a lungul întregii sale cariere a privit problemele omului în legătură cu sarcinile vieţii”.

Putem spune, în concluzie, că punctele de maximă rezistenţă ale operei lui Alfred Adler sunt de fapt situate în afara psihologiei propriu-zise, în etica sa socializantă şi în pedagogia sa. Dacă „descoperirile” şi „inovaţiile” sale în psihologie nu sunt adesea decât simple reformulări sau travestiri terminologice ale unor idei ale lui Freud, ambiţia originalităţii şi a surclasării adversarilor ducându-1 la unele incongruenţe şi inconsecvenţe flagrante, în schimb el a avut vocaţie de educator, soluţionând cu succes numeroase cazuri dificile (a se vedea, între altele, cele două volume Heilen und Bilden, scrise în colaborare cu Cari Furtmiiller şi E.

Wexberg sau Individualpsychologie în der Schule), pe linia integrării sociale, pe care o prescrie încă din prima copilărie.

Centrele de consultaţii psihopedagogice înfiinţate de el la Viena şi acele „Childhouses” organizate mai târziu în S. U. A. urmăreau să imprime copiilor un solid comportament social, punând accentul nu pe instruire, nu pe informaţie („tete bien pleine”), ci pe formaţie (, tete bien faite’”), întocmai ca Montaigne, Rousseau, Pestalozzi sau Froebel.

Marile probleme ale vieţii sunt, după Adler, trei: viaţa în societate, munca şi iubirea, deoarece – ne explică el – „fiinţa umană privită ca produs al acestei planete nu şi-a putut menţine şi dezvolta relaţiile cu restul lumii decât prin încorporarea în comunitate, prin aportul material şi spiritual pe care i-1 furnizează acesteia, prin diviziunea muncii, prin efort susţinut şi printr-o propagare suficientă a speciei”86. Ca şi pentru Pestalozzi, pentru Adler mama este aceea care are datoria sacră de a-şi educa copiii în acest spirit.

Este de remarcat că, mai evident decât în cazul freudismului, Adler pune problema probabilităţii statistice a comportamentului uman, cu toate că şi aici el opune în mod tranşant probabilitatea şi cauzalitatea, găsindu-le incompatibile. „Aşa cum am arătat – scrie el —, există şi alte handicapuri care, ca şi faptul de a răsfăţa un copil, împiedică dezvoltarea sentimentului de comuniune socială. Luând în considerare aceste obstacole, trebuie, o dată mai mult, să respingem orice principiu fundamental, direcţional sau cauzal, văzând în manifestarea lor numai un element înşelător care poate fi exprimat în termenii unei probabilităţi statistice. Diversitatea şi singularitatea fiecărei manifestări individuale nu trebuie să ne scape. O manifestare de felul acesta este expresia puterii creatoare, aproape arbitrare, a copilului în formarea legii sale dinamice”87. Cu toate acestea, cauzalitatea este manifest implicată, şi încă din exterior (răsfăţarea copilului de către părinţi). Deşi se impune să nu confundăm noţiunea de probabilitate cu aceea de posibilitate, cu toată marea asemănare dintre ele88, gradul de probabilitate fiind în funcţie de realitate, nu riscăm atunci când admitem corelaţia cauzalităţii cu statisticitatea, pentru că există realmente raporturi cauzale statistice, cu caracter probabilist. „Coeficientul mai mare sau mai mic de certitudine în cadrul probabilităţii – observă Ion Tudosescu – variază direct proporţional cu funcţia de distribuire a parametrilor cauzali şi condiţionali, necesari şi întâmplători, caracteristică stării iniţiale. Nu putem prevedea cu certitudine absolută starea viitoare a sistemului, dar, o dată desfăşurată (realizată) una din posibilităţile sale, această stare (finală) constituie efectul stării iniţiale cu care se găseşte într-un raport cauzal (genetic) obiectiv. În acest raport cauzal, efectul nu a depins numai de cauza iniţială care I-a produs, deşi aceasta arc un rol primordial în producerea sa. Într-o mai mare sau mai mică măsură (aici apare probabilitatea, necoincidenţa relativă a cauzei şi efectului), efectul este generat deopotrivă atât de cercul iniţial de condiţii şi cauze, cât şi de complexele ulterioare de interacţiune şi factorii aleatori care însoţesc procesul respectiv”.

Oricum, Adler are meritul major de a fi luat în considerare problema legilor probabiliste ale comportamentului uman, depăşind din acest punct de vedere determinismul de fapt nestatistic al psihanalizei lui Sigmund Freud, în care totuşi Norbert Wiener vedea un reprezentant al probabilismului modern90, având pesemne în vedere impondera-bilele pe care le-a introdus în analiza determinării multiple („supra-determinare”) a comportamentului.

Unii exegeţi I-au comparat pe Alfred Adler cu Socrate, în favoarea „socratismului” său fiind invocate, pe lângă adoptarea imperativului cunoaşterii de sine, unele similitudini superficiale (pasiunea cu care Adler dialoga în agora, lipsa sa de entuziasm pentru exprimarea în scris etc). În realitate, „socratismul” său este unul mai de adâncime, la Adler cunoscutul precept Gnothi seauton (Cunoaşte-te pe tine însuţi f) căpătând pe parcurs dimensiuni de profundă şi amplă rezonanţă socială: Cunoaşteţi-vă unii pe alţii!

Acesta este, la urma urmei, mesajul major al întregii sale opere.

„Oamenii – scrie Adler – ar duce o viaţă în comun mult mai bună dacă cunoaşterea omului ar fi mai profundă, deoarece anumite forme perturbatoare ale vieţii în comun ar fi suprimate, forme care sunt astăzi posibile pentru că nu ne cunoaştem unii pe alţii”.

Preceptul adlerian înseamnă, desigur, mult mai mult decât acela al lui Socrate în orizontul existenţei reale şi al conduitei realiste, din moment ce până şi simpla cunoaştere de sine este, după cum o demonstrează studiile moderne92, esenţialmente condiţionată de descifrarea propriilor relaţii sociale definitorii, ceea ce echivalează, în definitiv, cu cunoaşterea semenilor cu care avem de-a face şi care au de-a face cu noi.

Dincolo de teorie şi de „sistem”, cititorul găseşte în cărţile lui Alfred Adler extrem de penetrante şi exacte observaţii caracte-rologicele o mare utilitate în orientarea practică pe planul relaţiilor sociale concrete în care fiecare om se află necesarmente angajat, ca fiinţă prin excelenţă socială, după cum va găsi şi o sănătoasă pedagogie a integrării şi a colaborării, bazată pe etica datoriei, de perpetuă actualitate.

Dr.

NOTE

1 J. P. Chaplin, T. S. Krawiec, Systems und Theories of Psychology, Holt, Rinehart & Winston, New York, 1968, p.

2 Sigmund Freud, Zur Geschichte derpsychoalalitischen Bewegung, Werner Fritsch, Miinchen, 1966, p.

3 Alfred Adler a văzut lumina zilei Ia7 februarie 1870, într-o familie mic-burgheză, care locuia la periferia Vienei. Tatăl său se ocupa cu comerţul de cereale, având de crescut patru băieţi şi două fete. Între aceştia, Alfred era al doilea născut, un copil foarte plăpând, rahitic. De mic I-au impresionat puternic boala şi moartea. Nu avea decât 4 ani când unul din fraţii săi a murit lângă dânsul, în patul în care dormeau împreună. Acest fapt, ca şi sănătatea mereu şubredă a mamei sale, pe care el dorea din toată fiinţa s-o poată însănătoşi, i-au trezit de timpuriu interesul pentru medici şi medicină. Chiar el afirmă că încă de pe atunci a luat hotărârea de a deveni medic, orientare care a rămas definitivă. În anul 1895 absolvea cu succes facultatea de medicină din Viena, specializându-se în oftalmologie. În 1898, ca urmare a preocupărilor sale de larg orizont social, publică o broşură de sfaturi medicale pentru croitori (Gesundheisbuch fur c/as Schneidergcwebe), în care semnificative sunt relaţia pe care o stabileşte între starea de sănătate şi „starea economici” a populaţiei, precum şi concepţia sa despre om ca „produs social” („als Gcselschaftsprodukt”). Un rol aparte în evoluţia pe plan profesional a tânărului oftalmolog vienez I-a avut însă Freud, căruia, între anii 1902-1908, i-a fost un discipol mai mult sau mai puţin credincios şi de care, în 1911, s-a separat cu mare vâlvă, împreună cu adepţii săi, respingând viziunea exagerat sexuali stă a freudienilor „ortodocşi”şi trasând treptat coordonatele aşa-numitei „psihologii individuale”, pe care Adler a propagat-o cu o rară râvnă până la sfârşitul vieţii. Din amul 1912 începe să organizeze în zeci de şcoli vieneze centre de consultaţii psihopedagogice, bazate pe propria sa concepţie asupra naturii umane şi a educabilităţii copiilor. După ce, ca reacţie imediată la rupturai cu psihanaliza freudiană, constituise de urgenţă mai întâi o „Asociaţie pentru psihanaliza liberă” (, Verein fiir freie Psychoanalyse”), ulterior creează „Societatea de psihologie individuală”

(1912), iar doi ani mai târziu (1914) Internationale Zeitschrift fiir Individualpsychologie, puiblicaţie care a contribuit asiduu la cristalizarea orientării noii şcoli, adleriene. Punând apoi în practică planul „cuceririi Americii”, unde Freud căilcase victorios încă în anul 1909, începând din 1925 Adler întreprinde to>t mai frecvente călătorii peste Atlantic, ţinând conferinţe în mai multe orraşe din Statele Unite ale Americii, unde în cele din urmă se şi stabileşte. Din 1927 (anul apariţiei cărţii Cunoaşterea omului) i se oferă posibililtatea de a line un curs de psihologie medicală la Columbia University şi la New York Medical Center, pentru ca în anul 1932 să ocupe un post de „visiting professor” la Long Island College for Medicine. Trei ani mai târziu, când devine cetăţean american cu drepturi depline, fondează Journal of Individual Psychology. Moare la 28 mai 1937, la Aberdeen, în Scoţia, unde venise să conferenţieze pe teme de psihologie individuală. A decedat în plină stradă, nu departe de hotelul la care trăsese, răpus de un fulgerător atac de apoplexie. Principalele sale scrieri sunt: Studiu asupra inferiorităţii organelor (1907), Cu privire la caracterul nevroticilor (1912), A vindeca şi a educa (1914, în colaborare cu Cari FurtmiiHer), Practica şi teoria psihologiei indi viduale (1920), Cunoaşterea omului (1927), Psihologia individuală în şcoală (1929), Psihologia şcolarului greu educabil (1930) şi Sensul vieţii (1933).

4 J. L. Moreno, Fondements de la sociometrie, P. U. F., Paris, 1970, p.

5 Cf. Paul Plottke, Avant-propos la Alfred Adler, Le temperament nerveux, Payot, Paris, 1970, p. 7; vezi şi Oliver Brachfeld, Einleitung, în Alfred Adler, Menschenkenntnis, Fischer Biicherei, Frankfurt am Main, Hamburg, 1966, p.

6/fc>idem, p.

7 Manes Sperber crede că „ruptura” cu Freud a fost determinată de un „important element caracterologic”: „Adler, cu 14 ani mai tânăr decât Freud, nu-i putea recunoaşte pe acesta drept autoritate paternă. El era mai degrabă înclinat. să vadă în el un frate mai mare” (Manes Sperber, Alfred Adler oder das Elend der Psychologie, Fischer Taschenbuch Verlag, Frankfurt am Main, 1971, p. 40).

8 Herbert Schaffer, Avertisment du traducteur, în Alfred Adler, Le sens de la vie, Payot, Paris, 1968, p.

9 Clifford Allen, Les decouvertes modernes de la psychiatric Payot, Paris, 195 l, p.

10 M. Laignel-Lavastine, Preface a 1 ‘edition francaise, în A. Adler, Le sens de la vie, p.

1! Alfred Adler, Le sens de la vie, p.

12 Alfred, Adler, Ober den Nervosen Character. Grundzuge einer vergleichenden Individualpsychologie und Psychotherapie, Verlag von J. F. Bergmann, Wiesbaden, 1919, p.

U Ibidem, p.

14 Sigmund Freud, op. Cit., p.

15 Clifford Allen, op. Cit., p.

16 Ibidem, p.

17 Oliver Brachfeld, op. Cit., p.

18 Alfred Adler, Menschenkenntnis, Verlag von S. Hirzel, Leipzig, 1927, pp.77-

19/6/dem, pp.79-

20 Alfred Adler, Uberden Nervosen Character, p.

21 Idem, The Practice and Theory of Individual Prychology, Harcourt, Brace and Company, New York, Kegan Paul, Trench, Trubner & Co Ltd.

London, 1932, p. V.

22 Idem, Praxis und Theorie der Individualpsychologie, Verlag von J. F. Bergman, Miinchen, 1924, p.

23 Apud Paul Plottke, op. Cit., p.

24 Madelain e Ganz, La psychologie d’Alfred Adler et le develop-pement del’enfant, Delachaux et Niestle, Neuchâtel, 1936, p.

25 Alfred Adler, Praxis und Theorie der Individualpsychologie, Vorwort zur ersten Auflage, p.

26 Idem, Menschenkenninis, p.

27 Sigmund Freud, op. Cit., p.

28 Alfred Adler, Le sens de la vie, p.

2 9 Idem, Menschenkenntnis, p.

3 0 fcidem, pp.32-33. P> 3 1 Sigmund Freud, op. Cit., p.

32 Alfred Adler, Le sens de la vie, p.

3 3 ibidem, p.

34 Genu valgutn, diformitate constând din devierea axei gambei în afară faţă de axa femurului, în aşa fel încât ele formează un unghi obtuz deschis în afară; în cazul că diformitatea este bilaterală, bolnavul are picioarele în X, cu genunchii lipiţi. Genu varum, diformitate în care devierea este inversă faţă de genu valgum, bolnavul având picioarele în O, cu genunchii la distanţă unul de altul. Pes valgus, diformitate a piciorului constând din deviaţia sa în afară faţă de axa gambei, pe când pes varus constă într-o deviaţie înăuntru a piciorului faţă de axa gambei.

35 „eine verstărkte visuellePsyche”, în textul original.

3 6 Alfred Adler, Uberden Ncrvosen Character,?

37 Idem, Praxis und Theorie der Individualpsychologie, ^.

38 Idem, Le sens de la vie, p.

39 Idem, Die Technik der Individualpsychologie, Zweiter Teil. Die Seele des schwehrerziehbaren Schulkindes, Fischer Taschenbuch Verlag, Frankfurt am Main, 1974, p.

4 0 Idem, Le sens de la vie, p.

4 1 Idem, Menschenkenntnis, p.

42 Idem, Die Seelc des schwerczichbaren Schulkindes, p.

4 3 în mod greşit vorbeşte dr. Constantin Gorgos despre „neurologul şi psihiatrul austriac” Alfred Adler {Dicţionar enciclopedic de psihiatric, voi. I, Editura Medicală, Bucureşti, 1987, p. 79). Gratuită este şi afirmaţia că Adler este „un autor prolific”, candel nu a publicat mai mult de 17 cărţi, din care trei în colaborare, multe din ele de dimensiuni reduse. Adler este mai degrabă prolix decât prolific. El nu se apuca cu plăcere de scris şi nu-i preocupa ţinuta stilistică a textului pe care îl semna. Unele din cărţile sale au apărut numai datorită faptului că s-au găsit auditori care să-i stenografieze conferinţele, cum este şi cazul lucrării de faţă, Cunoaşterea omului, „salvată” pentru posteritate de un anume Broser.

4 4 Alfred Adler, Menschenkcnntsis, ţy. 128-

4 5 Cf. Pau l Plottke, op. Cir., p.

4 6 Alfred Adler, op. Cir., pp. 145-

4 7 Josef Rattner, Individualpsychologie, Rinehardt, Miinchen/Basel,.

4 8 „Cauz a micilo r variaţii car e s e găsesc într e vârstele apropiat e ale aceluiaşi sex cu privire la temperament – scrie şi Dimitrie Todoranu – trebuie căutată în faptul că structura temperamentului este strâns conexată de chimismul organismului şi de structura lui somatică considerată în totalitatea sa. Acest chimism rămâne, în condiţii normale de viaţă, aproape acelaşi în decursul vieţii individuale. N u m a i bolile, fie psihice, fie fiziologice, pot aduce o transformare radicală a chimismului interior şi prin aceasta a configuraţiei temperamentului” (Psihologia temperamentului.

Cluj, 1921, p. 118).

4 9 Alfred Adler, Menschenkenntnis, p.

5 0 Ibidem, pp. 147-

51/bide/n, p.

52 Alfred Adler, Social Merest, Faber B Faber, 1938, p.

53 Alfred Farau, Herber t Schaffer, La psychologie des profondeurs des origines a nosjours, Payot, Paris, 1960, p.

54 Alfred Adler, Le sens de la vie, pp. 22-

5 5 Idem, Menschenkenntnis, pp. 2 1 -

5 6 Ibidem, p.

57 Alfred Adler, Ober den Nervoscn Character,?

5 8 Ibidem, p.

5 9 Ibidem, p.

6 0 Ibidem.

6 1 7b/dem, p.

6 2 Ibidem, p.

63/5jdem, p.

64 Ernes t Acppli, Psychologie du conscient el del’inconscient, Payot, Paris, 1953, p.

65 Alfred Adler, Le sens dc la vie, p.

6h Idem, Die Seek des schwererziehbaren Schulkindes, p.

6 7 Ion Tudosescu, Determinismul şi ştiinţa, Editur a Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p.

6 8 Madelein e Ganz, op. Cit., p.

6 9 Alfred Adler, Menschenkenntnis, p.

70 Idem, Praxis und Theorie der Individualpsychologie, p.

7 1 Ibidem, p.

12Ibidem, p.

7 3 Alfred Adler, Menschenkenntnis, p.

74 Sigmund Freud, Zur Geschichtc der Psychoanalytischen Benegung, p.

7 5 Madelein e Ganz, op. Cit., p.

76 Alfred Adler, Die Seele des schwererziehbaren Schulkindes, p.

77JosefRattner, op. Cit., p.

7 8 Alfred Adler, Menschenkenntnis, pp. 18-

79 „Es gibt heine absolute Wahrheit, was aber einer solchen noch am năchsten kommt, ist die Gemeinschaft” este, după Oliver Brachfeld (op. Cit., p. 7), una din tezele adleriene cardinale, tipică pentru ansamblul concepţiei sale.

80 Alfred Adler, Der Sinn des Lebens, Wien, 1933, p.

81 Idem, Le sens de la vie, p.

82 Idem, Die Seek des schwerernehbaren Schulkindes, p.

83 Ibidem, p.

84 Harold H. Mosak (ed.), Alfred Adler: His Influence on Psychology Today, Noyes Press, Park Ridgs, New Jersey, 1973, p. V.

85 Leonard Gavriliu, Alfred Adler şi problema integrării precoce a copilului, comunicare la Sesiunea de comunicări ştiinţifice a Institutului Pedagogic din Constanţa, 22-23 octombrie.

86 Alfred Adler, Le sens de la vie, p.

87 Ibidem, p.

88 Anton Dumitriu, Logica polivalentă. Editura Enciclopedică

Română, Bucureşti, 1971, p.

8 9 IonTudosescu, op. Cr’t., p.

90 Norbert Wiener, Cybernetique et societe. L’usage humain des autreshumaines, Union Generale d’editions, Paris, 1962, pp. 10-

91 Alfred Adler, Menschenkenntnis, p.

9 asile Pavelcu, Invitaţie la cunoaşterea de sine, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, a se vedea paragraful „Paradoxul cunoaşterii de sine”, pp.60-

CUVÂNT ÎNAINTE.

Cartea de faţă încearcă să prezinte celor mai largi cercuri de cititori bazele de nezdruncinat ale psihologiei individuale şi valoarea acestora pentru cunoaşterea omului, ca şi însemnătatea pe care o au pe planul relaţiilor interumane şi al organizării propriei noastre vieţi. Am adunat aici prelegeri pe care le-am ţinut în faţa unui public de mai multe sute de persoane, într-un cămin cultural popular din Viena. Principala sarcină a acestei cărţi constă în a ne face să înţelegem neajunsurile activităţii şi creaţiei noastre pe plan social, arătând cum decurg acestea din conduita eronată a individului; problema care se pune este ca acesta să-şi recunoască erorile şi să obţină o mai bună integrare a sa în mediul social.

Fără îndoială, erorile sunt regretabile şi dăunătoare în profesie şi în domeniul cercetării ştiinţifice. În domeniul cunoaşterii omului, ele sunt însă de-a dreptul periculoase. Sper că acei conştiincioşi colaboratori care contribuie la progresul ştiinţei noastre vor ţine seama câtuşi de puţin de constatările şi experienţa prezentate aici, cum au făcut-o şi în cazul lucrărilor mele anterioare.

Mă simt dator să aduc mulţumirile mele cele mai profunde domnului doctor în ştiinţe juridice Broser. Nu exagerez afirmând că, fără ajutorul său, cartea aceasta numai cu greu ar fi putut vedea lumina tiparului.

Îi mulţumesc, de asemenea, fiicei mele, dr. Alexandra Adler, pentru revizuirea corecturilor şi pentru finisarea, în acelaşi timp, a textului.

Editorul S. Hirzel a favorizat într-un mod exemplar apariţia cărţii şi i-a pregătit o discretă publicitate, psihologia individuală fiindu-i deosebit de recunoscătoare pentru aceasta.

Prelegerile noastre urmăresc să aprindă o lumină pe drumul pe care înaintează umanitatea.

Londra, 24 noiembrie 1926 dr.

PARTEA GENERALĂ.

INTRODUCERE

„Caracterul omului este destinul său.”

HERODOT.

Principiile cunoaşterii omului sunt de aşa natură încât să nu permită generarea unei prea mari infatuări şi trufii. Dimpotrivă, adevărata cunoaştere a omului nu poate să inspire decât o anumită modestie, prin aceea că ne demonstrează că avem de-a face cu o sarcină de o excepţională însemnătate, la a cărei îndeplinire umanitatea lucrează chiar de la începuturile civilizaţiei, fără a o fi abordat în mod sistematic, cu o clară conştiinţă a scopului, în aşa fel încât vedem mereu ieşind în faţă numai câţiva oameni mari, ici-colo, care au dispus de o mai bună cunoaştere a omului în comparaţie cu media. Atingem aici un punct sensibil: dacă verificăm pe neaşteptate gradul de cunoaştere a omului într-un eşantion oarecare, constatăm că majoritatea subiecţilor îşi declină competenţa în această materie.

Nimeni nu se poate lăuda cu o profundă cunoaştere a omului. Această situaţie ţine de existenţa noastră individualistă. Se poate afirma că niciodată oamenii nu au trăit mai izolaţi decât azi. Încă din copilărie avem prea puţine raporturi între noi, o slabă coeziune. Familia ne izolează. Întregul nostru mod de viaţă ne refuză contactul mai intim cu semenii noştri, care este de o absolută necesitate în elaborarea unei arte cum este cunoaşterea omului. Cele două elemente se află în interdependenţă: nu putem restabili contactul cu ceilalţi oameni pentru că, în lipsa unei mai bune comprehensiuni mutuale, ei ne dau impresia a ceva cât se poate de străin.

Consecinţa cea mai gravă a acestui neajuns este renunţarea care survine aproape întotdeauna atunci când se impune să ne comportăm într-un anumit fel cu semenii noştri şi să ducem cu ei o viaţă în comun. Este un fapt adesea dovedit şi subliniat că oamenii trec unii pe lângă alţii şi îşi vorbesc fără a putea găsi un punct de contact, coeziunea necesară, ei tratându-se ca nişte străini, nu numai în vaste-le cadre ale societăţii, ci chiar şi în sânul grupului celui mai restrâns care este familia. Foarte frecvent suntem confruntaţi cu plângerile părinţilor care nu-şi înţeleg copiii şi cu acelea ale copiilor care se consideră neînţeleşi de către părinţii lor. Cu toate acestea, în condiţiile fundamentale ale vieţii umane colective se face simţită o vie înclinaţie spre comprehensiunea reciprocă, pentru că întreaga noastră comportare faţă de aproapele depinde de aceasta. Oamenii ar duce o viaţă în comun mult mai bună dacă cunoaşterea semenului ar fi mai profundă, deoarece anumite forme perturbatoare ale vieţii în comun ar fi suprimate, forme care sunt astăzi posibile pentru că nu ne cunoaştem unii pe alţii, expunându-ne pericolului de a ne lăsa amăgiţi de aparenţe şi de a cădea pradă ipocriziei celorlalţi.

Este necesar acum să vedem de ce tocmai din partea medicinei are loc încercarea de a constitui în acest vast domeniu o disciplină aparte denumită cunoaşterea omului şi care sunt premisele acestei ştiinţe, sarcinile care îi incumbă, rezultatele pe care le putem aştepta de la ca.

Medicina neurologică1 este de-acum o disciplină care, înainte de toate, pretinde o extrem de operativă cunoaştere a omului. Pentru medicul neurolog este necesar ca, în cel mai scurt timp posibil, să-şi facă o idee despre viaţa psihică a bolnavului de nervi. În acest domeniu al medicinei, putem emite o judecată utilă şi putem institui sau propune intervenţii curative numai în cazul în care ne este clar ce se petrece în sufletul pacientului. Superficialitatea este aici absolut contraindicată, eroarea fiind urmată de o sancţionare imediată, după cum, pe de altă parte, aprecierea corectă este, cel mai adesea, urmată de succes. Se impune, aşadar, un examen riguros şi neîntârziat în acest sens. În viaţa socială ne putem foarte lesne înşela în ceea ce priveşte aprecierea unui om. Desigur, de fiecare dată greşeala se plăteşte; se poate totuşi ca reacţia să se producă atât de târziu încât, în majoritatea cazurilor, să nu mai fim în măsură să sesizăm conexi-unile şi să ne tulbure constatarea că o inexactitate în judecarea unui om a dus, fie şi după un deceniu, la grele eşecuri şi vicisitudini. Asemenea împrejurări nu încetează de a ne reaminti necesitatea şi obligaţia de a dobândi şi de a aprofunda cunoaşterea omului.

În cercetările noastre am ajuns repede la concluzia că aceste anomalii, conflicte şi eşecuri pe plan psihic, atât de frecvent inerente cazurilor patologice, de fapt nu au în structura lor nimic străin vieţii psihice a omului aşa-zis normal. Sunt aceleaşi elemente, aceleaşi condiţii, numai că mai reliefate, mai desluşit manifestate şi mai uşor de identificat. Vom putea profita de aceste cunoştinţe şi, prin comparaţie cu viaţa psihică normală, să acumulăm o experienţă care în cele din urmă să ne permită să aruncăm o privire mai pătrunzătoare asupra raporturilor normale. În continuare, avem nevoie de exerciţiu, asociat cu acea dăruire şi cu acea stăruinţă pe care le cere orice vocaţie.

Prima constatare care ni se impune este aceea că stimulenţii cei mai puternici pentru edificarea vieţii psihice a omului provin din cea mai fragedă copilărie. Nu este vorba de o descoperire formidabilă, dat fiind că asemenea constatări au fost făcute de cercetători în toate timpurile. Elementul nou constă în strădania de a corela în mod organic trăirile, impresiile şi luările de atitudine din copilărie, în măsura în care ele se lasă identificate cu fenomenele ulterioare ale vieţii psihice, efectuând o comparaţie între anumite trăiri din prima copilărie şi anumite situaţii şi atitudini de mai târziu.

Deosebit de important este faptul că fenomenele izolate ale vieţii psihice nu pot fi niciodată considerate ca un întreg închis în sine; acestea nu pot fi înţelese decât ca părţi componente ale unui ansamblu indivizibil şi numai dacă încercăm să descoperim linia de orientare a individului, tiparul, stilul său de viaţă, convingându-ne clar că scopul secret al conduitei infantile este identic cu acela al comportării omului în viaţa sa de mai târziu. Pe scurt, se vede cu o surprinzătoare claritate că nu a intervenit nici o modificare din punctul de vedere al activităţii psihice, că, fără îndoială, forma exterioară, concretizarea, traducerea pe plan verbal a aparenţelor din viaţa psihică, cu alte cuvinte, fenomenalul este susceptibil de schimbare, invariabile rămânând însă bazele înseşi, scopul şi dinamica acestuia, tot ceea ce orientează viaţa psihică în direcţia scopului. Când, de exemplu, un pacient face dovada unui caracter anxios, fiind marcat mereu de suspiciune şi înclinând să se ţină de-o parte, nu este greu de stabilit că aceleaşi tendinţe îl caracterizau de pe când avea doar trei sau patru ani, numai că trăsăturile sale de caracter aveau pe atunci simplitatea proprie acelei fragede vârste şi erau lesne de sesizat. În consecinţă, ne-am dat silinţa să ne concentrăm sistematic atenţia în primul rând asupra copilăriei pacientului. Ba chiar am reuşit să presupunem multe lucruri cu privire la copilăria unui om fără ca cineva să ne fi vorbit despre aceasta. Consideram ceea ce vedeam la el ca pe o expresie a primelor sale trăiri din copilărie, trăiri care îl influenţau până şi în plină maturitate. Iar dacă, pe de o parte, aflăm de la cineva ce evenimente din copilărie i s-au păstrat în memorie, acestea ne dau, când sunt corect interpretate, o imagine a tipului de om cu care avem de-a face. Utilizăm, de asemenea, şi o altă constatare, anume aceea că oamenii se detaşează extrem de greu de tiparul2 în care au crescut în primii ani de viaţă. Puţini sunt cei care izbutesc să se abată de la acesta, chiar şi atunci când, la vârsta adultă, viaţa lor psihică se manifestă în alte situaţii de viaţă şi, drept urmare, înregistrează impresii diferite. Aceasta nu echivalează cu o schimbare a tiparului de viaţă; viaţa psihică are întotdeauna acelaşi fundament, omul ne dezvăluie aceeaşi linie de mişcare {Bcwcgungslinie) şi ne permite să ghicim acelaşi ţel în cele două perioade de vârstă, în copilărie ca şi la maturitate, lată de ce se impune să situăm copilăria în centrul atenţiei noastre, iar dacă proiectăm o modificare, nu este necesar să luăm în seamă toate nenumăratele trăiri şi impresii ale unui om, ci mai întâi să-i descoperim tiparul de viaţă şi, pornind de aici, să-i înţelegem modul personal de a fi3 şi, în acelaşi timp, bizarele fenomene patologice care ne interesează.

În felul acesta, examinarea vieţii psihice infantile devine cheia de boltă a ştiinţei noastre, de unde ea îşi trage forţa instructivă.

Există o mulţime de lucrări consacrate studierii primilor ani de viaţă.

Materialele se acumulează, fără a fi supuse unor investigaţii mulţu mitoare; dispunem deci de rezerve pentru o cercetare îndelungată şi oricine poate găsi aici fapte inedite, importante şi demne de interes.

Ştiinţa aceasta constituie pentru noi, totodată, un mijloc de a preveni greşelile; dacă am cultiva o ştiinţă care să nu aibă raţiunea sa de a fi decât în ea însăşi, nu am ajunge la cunoaşterea omului. Pe baza cunoştinţelor noastre înaintăm într-un chip absolut natural pe terenul muncii de educaţie, pe care o slujim de ani şi ani. Educaţia este o mină de aur pentru oricine concepe cunoaşterea omului ca pe o ştiinţă importantă şi doreşte să şi-o însuşească, să o trăiască, să i se consacre; de fapt aceasta nu este nicidecum o ştiinţă livrescă, ci una care nu poate fi învăţată decât în sfera practicii. Trebuie, ca să spunem aşa, să participi la dinamica fiecărui fenomen al vieţii psihice, să-i retrăieşti în forul intim, să-i însoţeşti pe om în bucuriile şi temerile sale, cam la fel cum un bun pictor nu poate întruchipa în trăsăturile celui căruia îi face portretul decât ceea ce a filtrat prin propria sa fiinţa. Este cazul, prin urmare, să concepem cunoaşterea omului ca pe o artă care dispune de multiple instrumente, dar şi ca pe o artă care se juxtapune tuturor celorlalte arte de acelaşi rang şi de care o anumită clasă de oameni, poeţii, s-au folosit din plin.

Aceasta trebuie să ne servească în primul rând la îmbogăţirea cunoştinţelor, dându-ne tuturor posibilitatea unei mai bune şi mai mature dezvoltări pe plan psihic.

O dificultate intervine foarte adesea în acest domeniu, prin faptul că noi, oamenii, suntem extraordinar de sensibili când vine vorba de competenţa noastră în materie de cunoaştere a omului.

Puţini sunt cei care, cu toate că nu au făcut studii în acest sens, să nu se considere buni cunoscători de oameni, şi încă şi mai puţini sunt cei care să nu se declare ofensaţi dacă vrem să-i îndemnăm să facă progrese în cunoaşterea omului. Consimt la aceasta doar cei care, într-un fel sau altul, au ajuns să recunoască valoarea cunoaşterii omului fie prin experienţa propriilor amărăciuni, fie datorită capacităţii lor de a se transpune în trăirile celorlalţi. Rezultă de aici, pentru a ne atinge scopul, necesitatea adoptării unei tactici bine determinate. Căci nimic nu este mai supărător şi nu este privit cu mai multă aversiune decât faptul de a proiecta pe neaşteptate sub ochii cuiva informaţiile dobândite cu privire la viaţa sa psihică. Pe toţi cei care nu doresc să devină antipatici îi vom consilia să se arate prudenţi în această privinţă. Cel mai bun mijloc de a căpăta o proastă reputaţie constă în a te comporta neprevăzător, utilizând în mod abuziv ştiinţa cunoaşterii omului, dându-le, de pildă, de înţeles oamenilor că le ghiceşti gândurile şi sentimentele. La fel de periculos este să-i prezinţi unui profan drept adevăruri definitive4 concepţiile de bază ale acestei învăţături. Chiar şi cei care mai cunosc câte ceva în această materie se simt atunci, pe drept cuvânt, lezaţi. Repetăm, aşadar, ceea ce am spus la început, anume că această ştiinţă cere modestie, excluzând cunoştinţele superficiale sau de prisos, acele atitudini care amintesc de vanitatea copilului care crede că totul îi stă în putinţă. Mult mai îngrijorătoare este o atare atitudine în cazul adultului. De aceea respingem pripeala şi recomandăm autocontrolul, abţinerea de a se lăuda în faţa cuiva cu cunoştinţele dobândite pe planul cunoaşterii omului. Altfel nu am face decât să ridicăm noi dificultăţi în faţa acestei ştiinţe pe calc de constituire, dăunând scopului ei, căci ar trebui să ne împovărăm inevitabil cu greşelile generate de imprudenţa unor novici, oricât de entuziaşti ar fi ei. Să fim mai degrabă circumspecţi şi să nu uităm niciodată că.

Mai presus de toate, ca să putem emite o judecată, trebuie să avem în faţa noastră un tot împlinit şi că o asemenea judecată nu trebuie emisă decât dacă suntem siguri că aducem prin ca un beneficiu cuiva. Căci a formula o judecată, oricât de exactă, într-o formă supărătoare şi la loc nepotrivit, înseamnă a aduce mari prejudicii.

Înainte de a continua aceste consideraţii, se impune să preîn-tâmpinăm o obiecţie care, cu siguranţă, se poate naşte în mintea multora. Când facem afirmaţia că linia vieţii (d/e Lcbenslinie) unui om rămâne neschimbată, lucrul acesta trebuie să pară de neînţeles pentru mulţi, pentru că, în definitiv, fiecare trăieşte în viaţa sa o multitudine de experienţe, care determină modificări ale comportamentului său. Să remarcăm, totuşi, că un fapt de viaţă nu are doar o singură semnificaţie. Este greu de găsit doi oameni care, din una şi aceeaşi experienţă de viaţă, să tragă aceeaşi concluzie practică. Nu orice păţanie ne face mai înţelepţi. Dacă învăţăm să evităm cu succes anumite neplăceri, le opunem cutare sau cutare atitudine. Dar linia după care ne orientăm rămâne neschimbată. Vorn vedea, de-a lungul expunerilor noastre, că, din masa experienţelor sale, omul nu extrage decât o morală strict limitată şi că, privită mai îndeaproape, această morală se adaptează într-un fel sau altul la linia vieţii sale, întărind-o în tiparele sale. Limba a „sesizat” bine situaţia, căci se spune că noi înşine suntem cei care ne facem experienţa, ceea ce arată că fiecare este stăpân pe aprecierea pe care i-o aplică. Zilnic putem constata că oamenii trag de fapt din experienţele pe care le trăiesc concluziile cele mai diverse. Să presupunem, de exemplu, un om care face în mod obişnuit o greşeală oarecare. Chiar dacă reuşim să-i convingem că greşeşte, rezultatele vor diferi de la individ la individ. Se poate ca unul să tragă concluzia că ar fi timpul să se dezbare de obişnuinţa sa. Un altul va riposta că, dat fiind faptul că de atâta amar de vreme acţionează astfel, îi este imposibil să facă altfel. Un al treilea va imputa părinţilor săi greşeala educaţiei primite: va susţine că nimeni nu s-a îngrijit niciodată de dânsul, sau că a fost tratat cu prea multă indulgenţă, sau, dimpotrivă, prea aspru; orice ar fi, el rămâne la modul său de a proceda. La drept vorbind, ultimii doi se dau de gol, arătând că ei înţeleg să dispună de o acoperire, de justificare. În felul acesta, nu fără o aparentă motivare, ei pot totdeauna să se sustragă în mod prevăzător de la autocritică.

Ei nu ar fi niciodată vinovaţi, vina pentru tot ceea ce nu au reuşit ei să facă revenind mereu altora. Neluând în considerare faptul că nu fac nici un efort ca să evite greşeala, ei persistă, nu fără ardoare, în aceasta, pe când educaţia deficitară nu se face vinovată de comportamentul lor decât în măsura în care o vor ei. Semnificaţia multiplă a experienţelor de viaţă, posibilitatea de a trage din ele concluzii divergente ne fac să înţelegem de ce un om nu-şi schimbă felul său de a li (seine Gangart), ci mai degrabă îşi suceşte şi răsuceşte în aşa fel trăirile până când acestea ajung să se ajusteze cu felul său de a fi. Se pare că lucrul cel mai greu pentru om este acela de a se cunoaşte pe sine însuşi şi de a se schimba.

Dacă cineva ar dori să încerce să formeze oameni mai buni, s-ar găsi într-o mare încurcătură în cazul în care nu ar dispune de experienţa şi faptele acumulate ca urmare a cunoaşterii omului.

Poate că va opera, ca şi până atunci, la suprafaţă, crezând că din moment ce lucrul a luat un nou aspect, o altă nuanţă, a reuşit cumva să introducă o schimbare. Prezentând cazurile reale, ne vom putea convinge cât de puţin duc la transformarea practică a unui om asemenea procedee; atât timp cât linia de mişcare a individului nu a suferit ea însăşi o modificare, nu poate fi vorba decât de pură aparenţă, repede spulberată. Procesul schimbării unui om nu este deloc uşor, cerând chibzuinţă, răbdare şi, mai presus de toate, înlăturarea oricărei vanităţi personale, întrucât celălalt nu are nicidecum obligaţia de a fi obiectul vanităţii noastre. În afară de aceasta, este necesar ca procesul să fie în aşa fel condus încât să fie asimilabil pentru celălalt. Pentru că este de la sine înţeles că oricine poate refuza o mâncare, fie ea cât de apetisantă, din moment ce nu-i este oferită aşa cum se cuvine.

Cunoaşterea omului comportă încă o latură, la fel de importantă, reprezentată de aşa-numitul său aspect social. Este neîndoielnic faptul că oamenii s-ar comporta mai bine unii faţă de alţii, că ei s-ar apropia mult mai mult, daca şi-ar înţelege mai bine resorturile interioare. Pentru că, în acest caz, le-ar fi cu neputinţă să se înşele unii pe alţii. Această posibilitate de inducere în eroare constituie un pericol imens pentru societate. Acesta este pericolul pe care trebuie să-i demonstrăm noi semenilor noştri pe care vrem să-i iniţiem într-ale vieţii. Ei trebuie să devină capabili să recunoască tot ceea ce este inconştient în viaţă, toate deghizările, disimulările, măştile, şiretlicurile şi perfidiile, spre a-i putea avertiza pe cei pândiţi de asemenea primejdii şi a le veni în ajutor. Numai cunoaşterea omului, conştient practicată, ne va sluji în această direcţie.

Prezintă, de asemenea, interes întrebarea cine este indicat, la drept vorbind, să dobândească şi să exercite cunoaşterea omului.

Am şi arătat că nu este posibil ca această ştiinţă să fie cultivată doar pe un plan teoretic. Simpla însuşire a tuturor regulilor nu este suficientă, necesară fiind transpunerea acestora în practică şi studierea aprofundată a conexiunilor, înţelegerea lor, pentru ca ochiul să înveţe să privească mai în profunzime decât ne-a îngăduit-o experienţa anterioară. Aceasta este forţa propulsivă care ne determină să abordăm din punct de vedere teoretic cunoaşterea omului. Dar nu putem însufleţi cu adevărat această ştiinţă dacă nu pătrundem în viaţă, dacă nu verificăm şi nu aplicăm în practică principiile desco peri te. Întrebarea de mai sus ni se impune şi datorită faptului că noi am reţinut, din perioada în care am fost educaţi, mult prea puţine şi uneori inexacte date, aşa încât educaţia noastră, chiar şi în prezent, nu este indicată să ne furnizeze o utilă cunoaştere a omului. Fiecare copil este lăsat în voia sa în ceea ce priveşte gradul de dezvoltare, cât şi extragerea unor principii de morală practică din lecturile sau din experienţele sale de viaţă. Nu există, de altfel, nici o tradiţie în cultivarea cunoaşterii omului. Nu există în acest domeniu nici o concepţie sistematică, cunoaşterea omului găsindu-se cam în situaţia chimiei pe timpul când încă mai era alchimie.

Dacă îi trecem în revistă pe cei care, în haosul care domneşte în domeniul educaţiei, au cea mai favorabilă ocazie de a se iniţia întrucâtva în cunoaşterea omului, constatăm că sunt oameni care încă nu s-au rupt din angrenajul social şi care. Într-un fel sau altul, mai păstrează contactul cu semenii şi viaţa, rămânând, în consecinţă, optimişti sau cel puţin pesimişti militanţi, dintre acei pe care pesi-mismul încă nu i-a dus la resemnare. Dar, în afara contactului social, mai este necesară şi o experienţă de viaţă. Ajungem, astfel, la următoarea concluzie: adevărata cunoaştere a omului, date fiind lacunele educaţiei noastre, nu este atribuită de fapt decât unui singur tip de om, „păcătosul care se căieşte”, acela care a trecut prin toate mean-drele vieţii psihice şi s-a lecuit, sau cel puţin s-a găsit aproape de o asemenea situaţie. Bineînţeles capot exista şi alte cazuri, îndeosebi cazul oamenilor capabili să înţeleagă ceva din exemplul altora sau al celor dotaţi cu o rară sensibilitate. Dar cel mai bun cunoscător de oameni va fi, desigur, acela care el însuşi a trăit toate aceste patimi omeneşti. Păcătosul care se căieşte pare să fie nu numai pentru vremurile de azi, ci şi pentru timpurile în care au luat fiinţă religiile, acel tip căruia i s-a conferit cea mai înaltă valoare şi care stă mai presus de o mie de oameni integri. Dacă ne întrebăm cum de stau lucrurile aşa, trebuie să recunoaştem că un om care s-a ridicat deasupra vicisitudinilor existenţei, smulgându-se din mocirlă, care a găsit puterea să lase toate acestea în urma lui şi să se înalţe, va fi în mod necesar cel mai bun cunoscător atât al părţilor bune, cât şi al celor rele ale vieţii. Din acest punct de vedere nu-i întrece nimeni şi, mai înainte de toate, nu omul integru.

Din cunoaşterea psihicului uman rezultă în mod automat o îndatorire, o misiune care, pe scurt, constă în a sfărâma cadrul care-i înăbuşe pe om, cadrul care se dovedeşte impropriu pentru viaţă, înlăturând falsa perspectivă care îl face să rătăcească şi prezentân-du-i o altă perspectivă, mai favorabilă vieţii colective şi posibilităţilor de fericire pe care le oferă acest mod de existenţă, o economie intelectuală (einc Denkokonomic) sau, ca să fim mai modeşti, un alt cadru de viaţă, dar unul în care sentimentul comuniunii sociale să joace rolul predominant. Nu intenţionăm deloc să ajungem la o configuraţie ideală a dezvoltării psihice. Dar se va recunoaşte că adesea punctul de reper ferm (der Standpunkt) constituie prin el însuşi un ajutor enorm în viaţa celui care colindă şi rătăceşte, pentru că, în rătăcirile sale, el arc sentimentul sigur al direcţiei în care a eşuat. Determiniştii riguroşi, care fac ca tot ceea ce i se întâmplă omului să depindă de interacţiunea permanentă dintre cauză şi efect, nu vor admite lesne acest considerent. Căci este sigur că determinismul cauzal devine cu totul altceva, că efectele unei experienţe de viaţă se transforma radical în cazul în care în om există o forţă, un motiv viu, anume cunoaşterea de sine, înţelegerea din ce în ce mai profundă a ceea ce se petrece în sine şi a surselor generatoare. Din acel moment el devine un alt om, de care niciodată nu va putea face abstracţie.

NOTE

‘,. NcrvenheilkumIc”, în textul original. (Nota trad.) 2 „von der Schablone”, în textul original. (Nota trad.) 3 „seine Eigenart”. În textul original. (Nota trad.) 4 „als fertiges Produkt”, în textul original. (Nota trad.)