5. CAUZALITATE SAU FINALISM?

Opunându-se lui Freud – arată Ernest Aeppli —, acelui Freud care cercetează prin excelenţă cauzalitatea, motivaţia inconştientă a comportamentului, atribuită îndeosebi refulării instinctelor, Adler, dimpotrivă, cercetează în primul rând finalitatea, scopul şi direcţia diferitelor acte ale individului64. Aşa cum apar lucrurile din discursurile sale teoretice, cel puţin, Adler se arată un adversar neîmpăcat al determinismului cauzal şi chiar al determinismului în genere, invocând în sprijinul atitudinii sale concepţiile indeterministe care aveau într-o vreme mare trecere în fizica modernă. „întreaga cauzalitate aparentă din viaţa psihică – scrie el în Der Sinn des Lebens – este rezultatul înclinaţiei a numeroşi psihologi de a-şi prezenta dogma sub o înfăţişare mecanică sau fizică. De când fizica însăşi le-a luat apa de la moara cauzalităţii, spre a da cuvântul, în desfăşurarea evenimentelor, unei probabilităţi statistice, nu mai este cu putinţă să se ia în serios atacurile împotriva psihologiei individuale, care neagă cauzalitatea în domeniul psihicului”65. Iar, în altă parte, avertizează categoric: „Toţi cei care cred că viaţa psihică umană se bazează pe cauzalitate se înşeală”.

Cauzalităţii reliefate de S. Freud el îi opune finalismul, departe de a bănui că finalitatea însăşi se defineşte ca un raport cauzal inelar67 şi că, prin urmare, neexcluzându-se unul pe altul, cele două concepte se implică reciproc.

Concepţia despre om ca totalitate axată pe o teleologie imanentă – observă M. Ganz – îl apropie pe Adler de psihologii ger-mani Eduard Spranger şi William Stern68. Potrivit concepţiei adleriene, este cu neputinţă să ne reprezentăm o viaţă psihică în absenţa unui scop (ceea ce, desigur, este întru totul adevărat), dar scopul conceput de dânsul este un determinant nedeterminat, un impuls obscur, iraţional, căruia, cu toată „imanenţa” invocată, numai Dumnezeu i-ar putea da de capăt. „Viaţa psihică a omului – scrie el – esfe determinată de un scop. Nici un om nu poate gândi, simţi, voi sau chiar visa, fără ca toate acestea să fie determinate, condiţionate, limitate, dirijate de un scop care îi stă în faţă”.

Promovând o asemenea concepţie asupra vieţii psihice, Adler formulează o serie de „legi” şi „reguli”, cum ar fi următoarele: „Da-că privim mai îndeaproape problema, vom descoperi următoarea lege care guvernează dezvoltarea oricărui eveniment psihic: nu putem gândi, simţi, voi sau acţiona fără să avem în minte un scop”70; „orice fenomen psihic, dacă este să ne ofere înţelegerea persoanei respective, poate fi sesizat şi descifrat numai dacă este privit ca o pregătire pentru un scop”71; „am dori să propunem următoarea regulă: de îndată ce scopul unei activităţi psihice sau planul ei de viaţă a fost identificat, putem pretinde că întreaga dinamică a părţilor sale constituente va coincide cu scopul sau cu planul de viaţă”.

Scopul poate fi conceput ca fix, ca transformabil sau ca unul integral substituibil, dar, oricum, „psihologia individuală” priveşte toate fenomenele psihice ca fiind îndreptate spre un scop, direcţia mişcării acestor fenomene fiind eminamente viitorologică. „Psihicul

— Subliniază Adler – nu se supune nici unei legi naturale, deoarece scopul care îi stă înainte nu este imuabil, ci variabil. Când însă cineva întrezăreşte un scop, mişcarea psihică are loc în mod necesar, ca şi cum ar guverna aici o lege a naturii după care suntem constrânşi să acţionăm. Totuşi, în viaţa psihică nu există nici o lege naturală, ci în acest domeniu omul însuşi îşi face legile”73. Astfel Adler (cel puţin în cazul de faţă, căci vom vedea că el nu este consecvent) taie legăturile care conexează psihicul la mişcarea şi transformarea universală a materiei, reînviind concepţia liberului-arbitru, pe urmele lui Jung & Comp., dar în mod independent de şcoala aceasta „cu antecedente teologice”74, a „psihologiei analitice” jungiene. „Cauza eficientă, atât de fecundă în domeniul materiei – notează Madeleine Ganz —, nu ar putea face faţă în acela al psihicului. De aceea psihologia adleriană face apel în plus la cauza finală. Când un copil, de exemplu, nu spune adevărul, ea se întreabă nu numai «care este cauza minciunii?», ci şi «care este scopul pe care îl urmăreşte el în felul acesta?» Deoarece tot ceea ce face un individ o face spre a atinge un scop pe care şi-i dă el însuşi, în mod conştient sau inconştient”15. Madeleine Ganz nu greşeşte deloc atribuindu-i lui Adler asocierea explicaţiei finaliste cu cea cauzală, pentru că, în contradicţie cu declaraţiile sale ritoase, de care am luat act mai sus, el nu renunţă şi nu poate renunţa la explicaţiile cauzale cele mai autentice, după cum nici în perimetrul fantezist al determinismului intrapsihic nu poate rămâne, deşi îşi propune acest lucru. Ca şi în cazul problemei individualităţii, el îşi autoamendează de fapt propriile teorii, obligat de logica naturală a faptelor.

Fără îndoială, impresia cea mai clară pe care ne-o lasă formulările obişnuite ale lui Adler este aceea că el se situează ferm pe poziţiile finalismului şi determinismului intrapsihic. „Individul – scrie el, de pildă – este determinat de structura stilului său de viaţă.

De legile acestuia ascultă de acum înainte şi pe durata întregii existenţe, sentimentele, emoţiile, gândurile şi acţiunile. Activitatea creatoare a stilului de viaţă îşi începe opera. Pentru a se facilita această activitate, sunt elaborate reguli, principii, trăsături de caracter şi o concepţie asupra lumii. O schemă bine determinată a apercepţiei se stabileşte, iar concluziile, acţiunile sunt divizate în plină concordanţă cu această formă finală ideală la care aspiră. Ceea ce în conştient se dezvăluie ca nefiind factor de perturbaţie, ca acţionând în conformitate cu acest sens, este menţinut aici. Restul este uitat, diminuat sau acţionează ca un model inconştient, sustras mai mult decât de obicei criticii sau comprehensiunii. Rezultatul (final al acestei scheme, fie că întăreşte liniile dinamice conştiente, fie că le anihilează sau le paralizează printr-o reacţiune, conducând astfel la conflicte prin inhibiţie, este întotdeauna determinat mai dinainte de către stilul de viaţă”76. O primă observaţie care se impune este aceea că Adler admite de fapt refularea în forma descrisă şi teoretizată de Freud. Observăm, în al doilea rând, că ne aflăm în faţa unui „model” de determinism strict intrapsihic, fenomenele psihice fiind explicate prin ele însele în interiorul unuia şi aceluiaşi individ, care îşi fixează scopurile şi „stilul de viaţă” în calitate de variabilă absolut independentă, autocreatoare de variabile dependente. Nu este atunci de mirare că, pentru înţelegerea individului, pentru diagnosticarea fenomenelor psihice, Adler invocă nu metodele ştiinţei, ci „facultatea de divinaţie”. Cum subliniază şi Josef Rattner, Adler preconizează o cunoaştere a omului bazată pe pura „comprehensiune”, î 7a Wilhelm Dilthey (Ideen iiber eine beschreibende und zergliedernde Psychologie, 1894), pe „empatie”, indicând drept ajutoare în această direcţie pe marii scriitori (Shakespeare, Goethe, Ibsen, Dostoevski etc.) şi minimalizând utilizarea testelor77 şi a metodelor de investigaţie psihologică obiectivă în general.