1. NOŢIUNEA DE PSIHIC ŞI CONDIŢIA VIEŢII PSIHICE.

Faptul de a fi animate nu-i atribuim propriu-zis decât organismelor vii mobile. Psihicul1 stă în cea mai intimă relaţie cu mişcarea liberă, în cazul organismelor imobile, solid înrădăcinate, cu greu s-ar putea vorbi de o viaţă psihică, aceasta fiindu-le, de altfel, absolut de prisos.

Să reflectăm numai ce absurditate ar reprezenta faptul de a atribui sentimente şi gânduri unei plante imobile care, aşteptându-se la vreo suferinţă, nu ar putea să se deplaseze în nici un fel spre a se pune la adăpost; cum să admitem că planta ar avea raţiune sau liberă voinţă, din moment ce acestea sunt din capul locului excluse? Voinţa, raţiunea plantei ar rămâne veşnic sterile.

Vedem, prin urmare, cât de netă este deosebirea dintre plantă şi animal, dată fiind absenţa sau prezenţa vieţii psihice, şi observăm numaidecât uriaşa însemnătate pe care o are conexiunea dintre mişcare şi viaţa psihică. Rezultă că în dezvoltarea vieţii psihice trebuie inclus tot ceea ce ţine de mişcare, ceea ce poate fi legat de dificultăţile unei deplasări şi că viaţa psihică este chemată să elaboreze previziuni, să acumuleze experienţă, să dezvolte o memorie, făcându-le utile pentru practica dinamică a existenţei.

Putem stabili astfel, în primul rând, că dezvoltarea vieţii psihice este corelată cu mişcarea şi că progresul funcţiilor psihice este condiţionat de această liberă mobilitate a organismului, întrucât mobilitatea este excitantă, ea care şi stimulează dezvoltarea tot mai intensă a vieţii psihice. Să ne imaginăm o persoană căreia i s-a interzis orice mişcare; întreaga sa viaţă psihică ar fi condamnată la stagnare. „Numai libertatea zămisleşte coloşi, pe când constrângerea perverteşte şi ucide.”