3. FINALITATEA ÎN VIAŢA PSIHICĂ.

Ceea ce putem sesiza înainte de toate din impulsurile psihice este tocmai mişcarea însăşi, îndreptată spre un scop. De aceea trebuie spus că am comite un paralogism dacă ne-am reprezenta psihicul omului ca pe un tot static; dimpotrivă, ni-1 putem reprezenta doar sub forma unor forţe dinamice care pornesc de la o bază unică şi tind spre un scop unic.

Chiar şi în noţiunea de adaptare găsim această năzuinţă spre scop.

Viaţa psihică este de neconceput fără un scop către care are loc mişcarea, dinamica, scopul fiind parte componentă a vieţii psihice.

Aşadar, viaţa psihică a omului este determinată de un scop.

Nici un om nu poate gândi, simţi, voi sau chiar visa fără ca toate acestea să fie determinate, condiţionate, limitate, dirijate de un scop care îi stă în faţă. Acesta rezultă aproape de la sine în legătură cu trebuinţele organismului faţă de lumea exterioară şi în legătură cu răspunsul pe care organismul îl are de dat în mod necesar în această privinţă. Fenomenele corporale şi psihice ale omului corespund acestei viziuni fundamentale. O dezvoltare psihică nu este de conceput decât în cadrul pe care I-am descris, ca o dezvoltare îndreptată spre un scop oarecare, generat de forţele arătate. Scopul poate avea un caracter mobil sau poate fi un scop fix.

Toate fenomenele psihice pot fi concepute drept o pregătire pentru ceva ce trebuie să se întâmple. Se pare că organismul psihic (das seelische Organ) nu poate fi altfel considerat decât ca având în faţa sa un scop, psihologia individuală privind toate fenomenele psihicului uman prin prisma dirijării lor spre un scop.

Dacă cunoaştem ţelul unui om şi suntem informaţi întrucâtva asupra lumii în care el trăieşte, atunci cunoaştem şi semnificaţia actelor sale expresive şi le putem interpreta în contextul pregătirii pentru atingerea acelui ţel. Ştim ce acţiuni urmează să întreprindă acest om, aşa cum ştim ce drum urmează o piatră când o lăsăm să cadă de la o înălţime dată. Numai că psihicul nu se supune nici unei legi naturale, deoarece scopul care îi stă înainte nu este imuabil, ci schimbător. Dar când cineva întrezăreşte un scop, mişcarea psihică are loc în mod necesar, ca şi cum ar guverna aici o lege a naturii, după care suntem constrânşi să acţionăm. Cu toate acestea, în viaţa psihică nu există nici o legitate naturală, în acest domeniu omul însuşi făcându-şi legile. Dacă ulterior acestea îi apar drept nişte legi ale naturii, este o iluzie de ordin cognitiv; crezând în stabilitatea lor, în modul lor determinat de a acţiona, voind să le confirme ca atare, însăşi mâna omului intră aici în joc. Dacă, de exempllu, cineva intenţionează să picteze un tablou, vom putea observa la el întregul comportament al omului care are în faţa ochilor un asemenea scop.

El va face toate operaţiile cu o consecvenţă absolută, ca şi cum ar fi vorba de o lege a naturii. Este el însă constrâns să picteze acest tablou?

Există, prin urmare, deosebire între actele naturii şi acelea ale vieţii psihice a omului. Decurg de aici litigiile cu privire la libertatea de voinţă a omului, care astăzi par a-şi găsi rezolvarea în admiterea faptului că voinţa umană nu ar fi liberă. Este drept că ea îşi pierde libertatea de îndată ce se leagă de un scop. Şi cum scopul provine atât de adesea din condiţionarea cosmică, animală şi socială a omului, fireşte că viaţa sa psihică trebuie să ne apară ca supunându-se unor legi inflexibile. Dar atunci când, de exemplu, se neagă şi se combate conexiunea sa cu colectivitatea, când se refuză adaptarea teoriei la fapte, toate aceste conformităţi la lege pe care le prezintă viaţa psihică sunt suprimate şi apare o nouă legitate, condiţionată chiar de noul scop. Într-un mod analog, legea colectivităţii nu mai acţionează asupra unui om care şi-a pierdut speranţa în viaţă şi care caută să lichideze cu toţi semenii săi. Se impune, deci, să subliniem că numai stabilirea unui scop face ca în viaţa psihică să se producă cu necesitate mişcarea.

Este posibil şi procedeul invers, anume ca, pornind de la sco-puj aflat în faţa unui om, să tragem concluzii cu privire la acţiunile sale. La drept vorbind calea aceasta este mai importantă, deoarece mulţi oameni încă nu şi-au clarificat scopul. De fapt aceasta şi este calea obişnuită pe care trebuie s-o urmăm în edificarea ştiinţei noastre, care are ca obiect cunoaşterea omului. Ea nu este însă la fel de simplă ca prima, dat fiind faptul că acţiunile oamenilor comportă interpretări multiple. Putem, de altfel, să luăm în considerare şi să comparăm mai multe acte ale unui om, să trasăm vectori. Putem ajunge la descifrarea caracterului unui om încercând să legăm printr-o linie atitudinile, formele sale de manifestare în două puncte diferite ale vieţii acestui om. Punem în felul acesta stăpânire pe un sistem a cărui aplicare dă impresia unei orientări unitare2. Putem astfel descoperi că o structură infantilă de comportament se regăseşte, adesea într-un mod surprinzător, până la vârste foarte înaintate. Un exemplu ne va lămuri:

Un bărbat în vârstă de 30 de ani, extraordinar de zelos, a obţinut, în pofida greutăţilor întâmpinate, bune rezultate şi a devenit o persoană de prestigiu. Prezentându-se la medic într-o stare de accentuată depresiune psihică, el acuza dezgustul faţă de muncă şi viaţă. Era pe cale de a se logodi, dar privea viitorul cu o mare neîncredere, îl chinuia o cumplită gelozie şi exista riscul de a strica logodna. Faptele invocate de dânsul nu erau prea convingătoare; fetei nu-i putea de fapt aduce nici un reproş. Bizara neîncredere pe care o manifesta ne dădea de bănuit că făcea parte din acei oameni, nu puţini la număr, care se confruntă cu semenii lor, se simt atraşi de ei, dar în acelaşi timp adoptă o poziţie ofensivă şi, otrăviţi de suspiciune, distrug tocmai ceea ce vor să edifice. Ca să tragem vec-torul de care am vorbit mai sus, este necesar să punem în evidenţă o întâmplare din viaţa sa şi să încercăm să o comparăm cu poziţia sa actuală. Potrivit experienţei noastre, este necesar să avem în vedere impresiile din prima copilărie, ştiind prea bine că ceea ce aflam în legătură cu aceasta nu suportă totdeauna rigorile unui examen obiectiv. Prima sa amintire din copilărie era următoarea: era la piaţă, cu mama şi cu fratele său mai mic. În îmbulzeală, mama I-a luat în braţe pe el, cel mai mare. Când şi-a dat apoi seama de greşeală, I-a lăsat jos şi I-a luat în braţe pe celălalt, pe când el, tulburat, abia se ţinea în urma ei. Avea pe atunci patru ani. După cum se poate observa, evocând această amintire, el face să răsune coarde similare cu acelea pe care le-am auzit atunci când îşi descria suferinţa: el nu-i sigur că este cel preferat şi nu poate suporta ideea ca preferatul să fie altcineva. Când i se atrage atenţia asupra acestei stări de lucruri, este extrem de surprins şi recunoaşte îndată relaţia stabilită.

Scopul spre care sunt îndreptate acţiunile prin care se exprimă un om ni se conturează cu claritate dacă ţinem seama de impresia produsă copilului de lumea exterioară. Idealul, ţelul existenţial al omului se formează încă din primele sale luni de viaţă, dat fiind faptul că acele impresii primare, cărora copilul le răspunde fie cu bucurie, fie cu nemulţumire, îndeplinesc un rol cardinal în evoluţia sa, prefigurându-i imaginea despre lume. Cu alte cuvinte, bazele factorilor vieţii sale psihice, accesibili pentru noi, se şi pun pe când copilul mai este încă în scutece. În continuare, acestea sunt necontenit perfecţionate, fiind transformabile şi susceptibile de a suferi multiple influenţe. Schimbările cele mai diverse au loc ca urmare a faptului că îl obligăm pe copil să ia anumite atitudini, ca răspuns la cerinţele vieţii.

Nu se poate să nu dăm dreptate, aşadar, acelor cercetători care susţin că trăsăturile de caracter ale unui om se recunosc de pe când copilul este încă sugar, de unde mulţi trag concluzia că avem de-a face cu un fenomen psihic ereditar. Să ne fie însă permis să considerăm că este prejudiciabilă pentru colectivitate ideea după care caracterul omului ar fi moştenit de la părinţi, ceea ce îl împiedică pe educator să se consacre cu încredere misiunii sale. Observaţie întărită prin faptul că ideea caracterului înnăscut serveşte cel mai adesea celui care o invocă pentru a se degaja de responsabilitatea ce-i revine, contravenind astfel, fireşte, îndatoririlor educaţiei.

O condiţie esenţială care participă la structurarea scopului este aceea care acţionează prin intermediul influenţei exercitate de cultură. Ea instituie, ca să spunem aşa, o barieră de care forţa copilului nu încetează de a se lovi, până ce găseşte o cale care i se pare practicabilă, făgăduindu-i realizarea dorinţelor şi, pentru viitor, securitatea şi adaptarea. Curând vom putea recunoaşte cât de trainică este securitatea la care copilul râvneşte şi câta securitate îi garantează sacrificarea pe altarul culturii. Nu este pur şi simplu o asigurare împotriva pericolului, ci, ca într-o maşină bine pusă la punct, se adaugă şi un alt coeficient de securitate, care poate garanta încă şi mai bine menţinerea organismului uman. Copilul şi-i procură pretin-zând, în afară de cota de securitate dată, de satisfacerea instinctelor sale, un anumit supliment care depăşeşte necesarul simplei sale conservări, al dezvoltării sale armonioase. Prin aceasta îşi face loc în viaţa sa psihică o nouă dinamică. Linia de orientare pe care o observăm aici foarte desluşit este aceea a vanităţii3. Copilul vrea, întocmai ca un adult, să obţină mai mult decât toţi ceilalţi, aspirând la o superioritate care va trebui să-i aducă acea securitate şi adaptare şi să i le garanteze, aşa cum i s-au înfăţişat iniţial ca scop. În felul acesta el tălăzuie şi în viaţa sa psihică se iscă o agitaţie care adesea se accentuează. Ne putem reprezenta, de exemplu, că influenţele cosmice, eventual, obţin prin constrângere o reacţie mai puternică.

Sau când, aflat în faţa primejdiei, omul se înfricoşează4, necrezându-se la înălţimea misiunilor sale, vom observa din nou o scădere de tonus, ceea ce înseamnă că se afirmă încă şi mai limpede nevoia de superioritate (die Forderung nach Uberlegenheit).

Se poate întâmpla ca în acest caz fixarea scopului să aibă loc în aşa fel încât individul să încerce prin aceasta să scape de dificultăţi. Se poate constata apariţia unui om care să întruchipeze ceva cât se poate de omenesc, tipul de om care, aflat la ananghie, fie că dă înapoi cuprins de teamă, fie că încearcă să se refugieze în vreun colţişor liniştit, spre a evita, cel puţin provizoriu, conformarea la cerinţele care i se impun. Aceasta ne dă posibilitatea să înţelegem că reacţiile psihicului uman nu au nicidecum un caracter definitiv, ele neputând fi decât răspunsuri provizorii, care nu pot revendica o deplină exactitate. Îndeosebi în ceea ce priveşte dezvoltarea psihicului copilului, căruia nu trebuie să-i aplicăm aceeaşi măsură ca adulţilor, se cuvine să luăm aminte că avem de-a face cu fixarea unor scopuri absolut provizorii. În cazul copilului, trebuie să privim mai departe şi să ne reprezentăm unde l-ar putea duce forţa pe care o vedem acţionând în el. Iar dacă ne transpunem în sufletul copilului, înţelegem clar că aceste manifestări ale forţei sale nu reflectă altceva decât hotărârea sa mai mult sau mai puţin fermă de a se adapta definitiv la prezent şi viitor. Starea de spirit inerentă acestei tendinţe poate fi orientată diferit. O direcţie o constituie optimismul, copilul având încredere în puterea sa de a se achita de sarcinile care-i revin. Optimismul se va manifesta prin trăsături de caracter proprii omului care consideră că sarcinile sale sunt rezolva-bile. De partea opusă se situează trăsăturile care ţin de pesimism.

Dacă reflectăm asupra scopului unui copil care nu se crede capabil să-şi ducă la bun sfârşit sarcinile, ne putem reprezenta în acelaşi timp ceea ce se petrece în sufletul unui astfel de copil. Descoperim aici şovăiala, timiditatea, închiderea în sine, neîncrederea şi toate celelalte trăsături prin care cel slab încearcă să se apere. Scopul său este în afara graniţelor posibilului, departe în spatele frontului vieţii.

NOTE

1 „die Seele”, în textul original. (Nota trad.) 2 „einer einheitlichen Richtung”, în textul original. (Nota trad.) 3 „Uberhebung”, în textul original. (Nota trad.) 4 „die Seele sich ăngstigt”, în original. (Nota trad.)