1. ESENŢA CARACTERULUI ŞI FORMAREA SA.

Prin trăsătură de caracter înţelegem o anumită formă de manifestare psihică a omului, în încercarea sa de adaptare la sarcinile vieţii.

„Caracterul” este, aşadar, o noţiune socială. Putem vorbi de o trăsătură de caracter numai dacă ţinem seama de conexiunea omului cu mediul său specific. În cazul unui Robinson, bunăoară, ar fi lipsit de importanţă să ştim ce caracter are. Caracterul este luarea de atitudine, modul în care omul se raportează la mediul său, o linie directoare impregnată de impulsul de afirmare asociat cu sentimentul de comuniune socială.

Am şi stabilit că întregul comportament al omului este axat pe un scop care nu vizează altceva decât obţinerea superiorităţii, a puterii, învingerea altora. Scopul influenţează concepţia despre lume, modul de a fi, tiparul de viaţă al omului, dirijând gesturile care îl exprimă. Trăsăturile de caracter sunt, de aceea, doar formele apa-rente, exterioare ale liniei de mişcare a omului. Ca atare, ele ne mij-locesc cunoaşterea atitudinii sale faţă de mediu, faţă de semeni, în general faţă de comunitate şi faţă de problemele sale de viaţă. Avem de-a face cu fenomene care ni se înfăţişează ca mijloace de a pune în valoare personalitatea, elemente care se asamblează într-o metodă de viaţa (Methode des Lebens).

Trăsăturile de caracter nu sunt înnăscute, aşa cum mulţi consideră, nu sunt date de la natură, fiind comparabile cu linia directoare, care intră în constituţia omului ca un şablon şi îi permite, fără a medita prea mult, să-şi exprime în orice situaţie propria personalitate. Ele nu corespund unor forţe sau substraturi native, ci sunt dobândite încă în primii ani de viaţă, determinând un mod constant şi bine definit de a fi. Lenea unui copil, de pildă, nu este înnăscută, ci el este leneş pentru că această însuşire i se pare mijlocul convenabil de a-şi uşura viaţa şi de a-şi da importanţă. Căci – într-un anumit sens – aspiraţia către putere se face simţită la om chiar şi atunci când el evoluează pe o linie a trândăviei. El se poate referi mereu la aceasta ca la o deficienţă nativă şi atunci valoarea sa interioară apare ca intactă. Rezultatul final al unei asemenea introspecţii arată, invariabil, cam în felul următor: „Dacă nu aş avea această deficienţă, mi-aş putea desfăşura în mod strălucit capacităţile, din păcate însă am acest neajuns”. Un altul, angajat într-o luptă continuă cu anturajul său, la care îl împinge o sălbatică aspiraţie către putere, îşi va dezvolta trăsături de caracter necesare susţinerii unei astfel de lupte, cum sunt ambiţia, invidia, suspiciunea, şi altele de felul acesta. S-ar crede că asemenea fenomene sunt topite laolaltă în magma personalităţii, având un caracter nativ şi irevocabil, pe când la o examinare mai aprofundată reiese că ele sunt necesare doar pentru linia de mişcare a individului şi au fost adoptate ca atare. Nu sunt factori primari, ci secundari, obţinuţi în virtutea scopului secret al individului, având, prin urmare, un caracter teleologic. Să ne amintim de cele expuse mai sus, potrivit cărora modul uman de a trăi, de a acţiona, de a-şi stabili o poziţie este în chip necesar legat de fixarea unui scop. Nu putem nimic concepe şi pune în aplicare, fără a prefigura un anumit ţel. Acesta se întrezăreşte încă în contururile confuze ale psihicului infantil şi direcţionează dezvoltarea întregii sale vieţi psihice. Este forţa diriguitoare, formativă, care face ca fiecare individ să fie o unitate distinctă, o personalitate diferită, dat fiind că toate actele şi formele de expresie se îndreaptă spre unul şi acelaşi punct, în aşa fel încât pentru noi el este inconfundabil, acolo unde îşi urmează propria sa cale.

Se impune să părăsim cu totul ideea importanţei eredităţii cu privire la fenomenele psihice şi îndeosebi în ceea ce priveşte geneza trăsăturilor de caracter. Nu există nici un argument care să poată susţine acceptarea teoriei eredităţii în acest domeniu. Dacă urmărim retrospectiv un fenomen oarecare din viaţa unui om, ajungem, fi-reşte, la prima zi de viaţă şi avem iluzia că toate sunt înnăscute.

Faptul că există trăsături de caracter comune unei întregi familii, unui popor sau rase se explică pur şi simplu prin aceea că oamenii trăiesc unii lângă alţii, că trăsăturile pe care ei şi le cultivă sunt învăţate de la ceilalţi, imitate. Există anumite realităţi, particularităţi psihice şi gesturi expresive care în societatea noastră îi incită pe tineri la imitare. Aşa, de exemplu, setea de cunoaştere, care adesea se exteriorizează sub forma curiozităţii, la copiii care au de luptat cu anumite deficienţe ale aparatului vizual conduc la formarea unei veritabile trăsături de caracter. Dar în realitate nu este vorba de o necesitate imperioasă a dezvoltării acestei trăsături de caracter; dacă ar cere-o linia directoare a copilului, în sfera setei sale de cunoaştere s-ar putea dezvolta o trăsătură de caracter care l-ar determina să cerceteze toate lucrurile, să le demonteze sau să le spargă. Sau ar devora cărţile, şi altele de acest fel. Procese similare au loc în privinţa neîncrederii în oameni de care suferă cei cu infirmităţi de auz.

În civilizaţia de azi asemenea oameni sunt expuşi unor riscuri extraordinare. Ei devin, de asemenea, ţinta a tot felul de înţepături (luare în râs, taxări peiorative, cum ar fi netot etc), ceea ce favorizează dezvoltarea unui caracter suspicios. Cum sunt ocoliţi, este de înţeles faptul că ajung să nutrească sentimente ostile. Ipoteza transmiterii ereditare a caracterului lor suspicios este neîntemeiată. Acelaşi lucru se poate spune referitor la ipoteza nativităţii trăsăturilor de caracter care ţin de criminalitate. Argumentului că în una şi aceeaşi familie s-a constatat prezenţa a mai multor criminali trebuie să i se opună argumentul că tradiţia, concepţia de viaţă şi exemplul negativ merg mână în mână şi că, de pildă, copilului furtişajul i se prezintă de-a dreptul ca o modalitate de a-şi duce existenţa.

La fel se petrec lucrurile îndeosebi în ceea ce priveşte tendinţa de a se pune în valoare (Geltungsstreben). Dificultăţile cu care se confruntă fiece copil fac ca această tendinţă să fie indispensabilă pentru dezvoltare. Formele în care apare tendinţa sunt, la urma urmei, interşanjabile, ele alternând, modificându-se, luând aspecte diferite de la un individ la altul. La afirmaţia că, în ceea ce priveşte trăsăturile lor de caracter, copiii seamănă cu părinţii, trebuie să I răspundem că, în tendinţa sa de a se pune în valoare, copilul este ispitit de modelul reprezentat de cineva din anturajul său, care revendică şi posedă aceeaşi valoare. Fiecare generaţie învaţă în felul acesta de la premergătorii ei şi, chiar şi în perioadele cele mai vitre-ge, implicată în complicaţiile extreme la care conduce aspiraţia către putere, rămâne întotdeauna la cele învăţate.

Scopul de a obţine superioritatea este un scop secret. Ca urmare a influenţei sentimentului de comuniune socială, nu se poate desfăşura decât în taină, ascunzându-se în permanenţă sub o mască prietenoasă. Trebuie totuşi să arătăm că el nu ar putea evolua într-o formă atât de transfigurată în cazul în care ne-am cunoaşte mai bine unii pe alţii. Dacă am progresa atât de mult în acest sens încât fiecare să fie în măsură să discearnă cu claritate caracterul semenului său, nu numai că s-ar proteja mai bine, ci în acelaşi timp ar face atât de anevoioasă osteneala celorlalţi, încât i-ar anula orice avantaj. Vălul aspiraţiei către putere ar trebui atunci să cadă. De aceea merită cu prisosinţă să privim mai în profunzime aceste structuri şi să încercăm o utilizare practică a cunoştinţelor dobândite. Căci a noastră cunoaştere a omului nu ne-a dus prea departe. Trăim într-o ţesătură complicată de relaţii socioculturale, care ridică obstacole în calea unei corecte pregătiri pentru viaţă. La drept vorbind, mijloacele esenţiale de cultivare a perspicacităţii le sunt refuzate celor mulţi, iar şcoala nu a realizat prea multe până astăzi, în afară de răspândirea unui anumit volum de cunoştinţe pe care copiii le „înghit” cum pot, fără ca acestea să le suscite interesul. Şi chiar şi o asemenea şcoală rămâne pentru majoritatea populaţiei un pios deziderat. Până în prezent s-a pus mult prea puţin accentul pe premisa majoră a obţinerii cunoaşterii omului. În aceste şcoli, aşa cum sunt ele, am primit noi etaloanele de evaluare a oamenilor. Acolo am învăţat noi, cumva, să distingem lucrurile unul de altul, să le categorisim în bune şi rele, dar fără a recurge la verificarea necesară. Intraţi în viaţă cu această lacună, persistăm în ea. Adulţi, ne conducem după prejudecăţile din anii copilăriei, ca şi cum ar fi legi scrise. Nu observăm că, antrenaţi în vârtejul acestei civilizaţii complexe, acceptăm puncte de vedere cât se poate de dăunătoare unei veritabile cunoaşteri a lucrurilor, pentru că, în ultimă instanţă, nu le privim decât din unghiul de vedere al exacerbării sentimentului propriei noastre personalităţi, în sensul de a ajunge să ocupăm o poziţie care să ne permită un surplus de putere.