2. IMPORTANŢA SENTIMENTULUI DE COMUNIUNE SOCIALĂ PENTRU DEZVOLTAREA CARACTERULUI.

În dezvoltarea caracterului un rol proeminent îndeplineşte, alături de aspiraţia către putere, un al doilea factor, anume sentimentul de comuniune socială. Ca şi tendinţa de a se pune în valoare, acest sentiment apare o dată cu primele impulsuri psihice ale copilului, exprimându-se mai ales în actele de tandreţe, în căutarea de contacte umane. Cu condiţiile de dezvoltare ale sentimentului de comuniune socială am făcut cunoştinţă în altă parte, aşa că nu vom face decât să le recapitulăm pe scurt. Mai înainte de toate el stă sub influenţa constantă a sentimentului de inferioritate şi a aspiraţiei către putere care derivă de aici. Fiinţa umană este extraordinar de sensibilă la sentimentele de inferioritate de tot felul. Din momentul în care apare sentimentul inferiorităţii începe, propriu-zis, cel dintâi proces al vieţii sale psihice, neliniştea care îşi caută echilibrul, care jinduieşte după securitate şi împlinire, spre a putea să aibă parte de o viaţă tihnită şi plină de bucurie. Pe cunoaşterea sentimentului de inferioritate se bazează regulile de comportare faţă de copil, care culminează în cerinţa generală de a nu-i face acestuia viaţa amară, de a-i feri de părţile întunecate ale existenţei şi de a-i prezenta, pe cât posibil, părţile luminoase ale vieţii. La acestea se adaugă o altă grupă de condiţii, de natură economică, care îl fac pe copil să crească în cadrul unor relaţii necorespunzătoare, generatoare de fenomene care se impun remediate: deformări, nepricepere şi mizerie. Un rol important joacă deficienţele corporale, care fac ca un asemenea copil să nu fie apt pentru un mod de viaţă normal, recunoscându-i-se privilegii şi trebuind a fi luate măsuri speciale de asigurare a existenţei sale. Chiar şi atunci când dispunem de toate posibilităţile, ceea ce nu putem împiedica este ca un asemenea copil să resimtă viaţa ca pe o povară, cu urmarea ca sentimentul său de comuniune să fie ameninţat de pericolul degenerării.

Nu putem aprecia un om decât raportând ideea de sentiment de comuniune socială la atitudinea sa de ansamblu, la gândurile şi actele sale, prin prisma unei cuantificări. Acest punct de vedere reflectă faptul că situaţia fiecărui individ în societate pretinde un sentiment profund al structurii vieţii, care ne face să intuim mai mult sau mai puţin limpede, câteodată uimitor de clar, ceea ce datorăm celorlalţi. Faptul că ne aflăm în mijlocul angrenajului vieţii, supuşi logicii convieţuirii umane, ne obligă la certitudine în judecăţile noastre, iar pentru aceasta nu am putea cunoaşte altă măsură decât chiar dimensiunile sentimentului de comuniune socială. Ne este imposibil să negăm dependenţa noastră spirituală de acest sentiment. Nici un om nu ar fi capabil să conteste în mod serios aderenţa sa la sentimentul de comuniune socială. Nu există nici o cale de a ne degaja de îndatoririle noastre faţă de semeni.

Sentimentul de comuniune socială ne aduce întotdeauna în conştiinţă vocea sa avertizatoare. Nu vrem să spunem că am merge mereu pe drumul indicat de sentimentul de comuniune, dar că e nevoie de cheltuirea unei anumite energii ca să înăbuşi acest sentiment şi că, pe de altă parte, dată fiind valabilitatea sa universală, nimeni nu poate întreprinde vreo acţiune fără a se justifica într-un fel oarecare în faţa acestui sentiment. De aceea oamenii sunt înclinaţi ca, pentru tot ceea ce gândesc şi fac, să invoce temeiuri, sau cel puţin circumstanţe atenuante, tehnica specifică a vieţii, gândirii şi acţiunii rezultând din faptul că vrem să fim totdeauna cuplaţi la sentimentul de comuniune socială, fie că o credem cu adevărat, fie că vrem doar să producem aparenţa acestei cuplări. Pe scurt, aceste analize trebuie să ne arate că există un fel de fantomă a sentimentului de comuniune socială1, care ascunde ca un văl cealaltă tendinţă, a cărei dezvăluire abia ne-ar da posibilitatea să apreciem în chip corect omul. Posibilitatea de a ne înşela face dificilă evaluarea dimensiunilor sentimentului de comuniune socială. Cunoaşterea omului este însă o treabă grea şi tocmai de aceea trebuie s-o ridicăm la rangul de ştiinţă. Pentru a arăta ce abuzuri pot surveni în acest domeniu, să înfăţişăm în cele ce urmează câteva cazuri întâlnite în experienţa noastră.

Un tânăr povesteşte că într-o zi a înotat în mare cu mai mulţi camarazi spre o insulă, unde au rămas câtva timp. S-a întâmplat ca unul din ei, aplecându-se la marginea stâncii, să-şi piardă echilibrul şi să cadă în mare. Tânărul nostru, aplecându-se şi el, I-a văzut pe camaradul său ducându-se la fund. Reflectând mai târziu asupra acestui fapt, a înţeles că nu a simţit atunci nimic altceva decât curiozitate. În treacăt fie spus, accidentul nu a fost mortal. Dar, în ceea ce îl priveşte pe povestitor, trebuie să conchidem că el este în bună parte lipsit de sentimentul de comuniune socială. Chiar dacă auzim mai apoi că, de fapt, în viaţa lui n-a făcut nimănui nici un rău, ba chiar că se întâmplă să fie în bune raporturi cu câte cineva, aceasta nu ne împiedică să socotim că sentimentul său de comuniune socială este slab. Fireşte că pentru o asemenea concluzie riscantă este necesar să ne mai informăm. Să mai examinăm, în acest scop, o secvenţă preferată a reveriilor sale zilnice. El se imagina într-o căsuţă din inima codrului, departe de toţi oamenii. Acesta era şi motivul preferat al desenelor sale. Cine se pricepe să interpreteze reveriile, cunoscând antecedentele, va recunoaşte aici lesne carenţa sentimentului de comuniune socială. Şi dacă, fără a face paradă de morală, constatăm că asupra lui a influenţat o formare întrucâtva eronată, împiedicând dezvoltarea sentimentului comuniunii sociale, nu vom fi departe de adevăr.

O altă istorie, despre care am vrea să putem spera că este doar o anecdotă, ne va arăta încă şi mai clar deosebirea dintre sentimentul de comuniune socială autentic şi cel fals. Încercând să urce în tramvai, o bătrână a alunecat şi a căzut în zăpadă. Ea nu se putea ridica şi o grămadă de oameni s-a adunat în jurul ei, fără a-i veni în ajutor, până când, în sfârşit, s-a găsit cineva s-o ridice. În aceeaşi clipă a sărit şi un altul, care până atunci se ţinuse ascuns în mulţime, gratu-lându-1 pe salvator cu cuvintele: „Iată, în fine, un om cumsecade; de cinci minute stau aici şi aştept să văd dacă cineva o va ridica pe această doamnă. Sunteţi primul care i-a sărit în ajutor”. Se vede clar aici cum, printr-un soi de trufie, simulând sentimentul de comuniune socială, acest om se erijează în judecător al altora, distribuind laude şi mustrări, fără ca el însuşi să fi mişcat vreun deget.

Există cazuri atât de complicate încât nu este deloc uşor să ne pronunţăm asupra dimensiunilor sentimentului de comuniune socială. Nu ne rămâne decât să-i căutăm rădăcinile. Nu vom pluti în ceaţă dacă, de exemplu, se pune problema să judecăm cazul unui comandant suprem de armată care, cu toate că socoate că războiul este aproape pierdut, mână încă mii de soldaţi la moarte. Fireşte că el va susţine că a acţionat în interesul obştei, şi mulţi vor fi de acord cu dânsul. Noi suntem însă, azi, prea puţin înclinaţi să vedem în el omul realmente preocupat de semenii săi, orice motiv ar invoca el.

În asemenea cazuri, spre a putea emite judecăţi corecte, avem nevoie de un punct de vedere care să prezinte o valabilitate generală.

Pentru noi acest punct de vedere este acela al utilităţii pentru obşte, al binelui general. Dacă adoptăm acest punct de vedere, foarte rareori vom întâmpina dificultăţi în formularea unui verdict.

Dimensiunile sentimentului de comuniune socială vor apărea în toate manifestările omului. Ele se vor exprima foarte clar, de exemplu, în felul în care cineva se uită la un semen al său, în felul în care îi întinde mâna sau îi vorbeşte. Întreaga sa fiinţă ne va produce o impresie pur intuitivă. Din comportamentul unui om tragem uneori în mod cu totul inconştient concluzii de care după aceea depinde propria noastră atitudine faţă de dânsul. În expunerea noastră nu facem decât să transpunem acest proces în sfera conştiinţei, spre a putea, pe această cale, să facem analizele şi evaluările de rigoare, fără a avea a ne teme de erori. Astfel nu ne vom mai lăsa conduşi pe drumuri greşite de idei preconcepute, idei care apar mult mai uşor atunci când procesul are loc în inconştient, unde nu putem exercita nici un control şi nu avem nici o posibilitate de revizuire.

Se cuvine să insistăm asupra faptului că, spre a aprecia caracterul unui om, întotdeauna trebuie să avem în vedere poziţia sa totală, ca factor esenţial, nefiind suficientă examinarea unor fenomene izolate, cum ar fi doar substratul corporal, doar mediul sau doar educaţia. Stabilind această metodă, scutim lumea de un coşmar. Într-adevăr, dacă reuşim să stabilim şi să perfectăm metoda, devenind conştienţi de faptul că printr-o mai profundă autocunoaştere ajungem să ne şi comportăm într-un mod mai corespunzător, atunci, de asemenea, este posibil să acţionăm cu succes asupra altora, în special asupra copiilor, evitând ca destinul lor să devină un fatum orb, evitând ca ei să rămână pe veci nefericiţi, pentru că au avut nenorocul să se tragă dintr-o familie în care atmosfera era tenebroasă. Dacă vom fi în stare să facem acest lucru, civilizaţia umană va face un pas decisiv înainte, va exista posibilitatea de a creşte generaţii conştiente de a fi stăpâne pe propriul lor destin.