1. VANITATEA (AMBIŢIA).

De îndată ce tendinţa de a se pune în valoare devine predominantă, aceasta determină o tensiune crescută în viaţa psihică, ceea ce face ca omul să-şi contureze mai limpede scopul de a obţine putere şi superioritate, intensificându-şi totodată acţiunile în acest sens. Viaţa sa devine un fel de speranţă a marelui triumf. Un asemenea om devine în mod necesar neobiectiv, deoarece îşi pierde legătura cu viaţa, fiind în permanenţă preocupat de impresia produsă altora, de ceea ce gândesc ceilalţi despre dânsul. Libertatea sa de acţiune este astfel inhibată la maximum şi în caracterul său îşi face loc cea mai răspândită trăsătură, vanitatea.

Se poate afirma că nu există om la care vanitatea să nu fie prezentă, fie şi doar sub o formă puţin pronunţată. Şi dat fiind faptul că nu te poţi impune dacă îţi afişezi ostentativ vanitatea, de cele mai multe ori aceasta se camuflează, luând diferite înfăţişări. Poţi fi vanitos şi sub masca unei anumite modestii. Un om poate fi atât de vanitos încât să nu-i pese de felul în care îl judecă ceilalţi, sau, tocmai în virtutea atitudinii sale, să-i captiveze şi să caute să-i foloseas-că avid în profitul său.

Când vanitatea depăşeşte un anumit grad, ea devine extrem de periculoasă. Făcând abstracţie de faptul că îl constrânge pe om la tot felul de demersuri şi eforturi inutile, care vizează mai mult aparenţa decât fiinţarea autentică şi care îl face să se gândească mai mult la sine şi să nu ţină seama decât, cel mult, de felul în care este judecat de alţii, vanitatea îl duce cu uşurinţă la pierderea contactului cu realitatea. Comportamentul său trădează o lipsă de înţelegere a relaţiilor interumane, îndepărtarea de viaţă, uitarea cerinţelor acesteia, a îndatoririlor sale de om. Ca nici un alt viciu, vanitatea este capabilă să-i stopeze pe om de la orice dezvoltare spontană, dat fiind că nu-i face decât să se gândească în permanenţă care este, în definitiv, avantajul său.

De multe ori oamenii sunt încurajaţi în această direcţie, termenul vanitate sau trufie fiind înlocuit prin cel de ambiţie, care sună mai frumos. Aşa se face că există o mulţime de oameni care declară cu mândrie că ei sunt ambiţioşi. Adesea se foloseşte şi termenul de „tenacitate”. Acest mod de a proceda este acceptabil în măsura în care rezultă vreun avantaj pentru colectivitate. De regulă însă aceste expresii nu fac decât să ascundă o nemaipomenită vanitate.

Vanitatea face de timpuriu din asemenea oameni nu nişte parteneri corecţi, ci mai degrabă nişte oameni care pun beţe-n roate.

Când ei îşi văd nesatisfăcută vanitatea, caută cel puţin să facă în aşa fel încât ceilalţi să sufere. La copiii la care vanitatea este în plină dezvoltare, adesea se observă, atunci când ei îşi văd serios ameninţată situaţia, o puternică etalare a propriei valori şi o demonstraţie de forţă pe spinarea celor slabi. Ţin de aceasta şi cazurile de cruzime faţă de animale. Unii, ceva mai demoralizaţi, vor încerca să-şi satisfacă vanitatea cu flecuşteţe lipsite de noimă şi vor căuta să-şi mulţumească tendinţa de a se impune alături de marile arene ale muncii, pe câte un teatru de operaţii secundar, creat după capriciul lor. Sunt de găsit aici cei care se plâng mereu de povara vieţii, susţinând că ceilalţi le sunt îndatoraţi. Dacă nu ar fi fost atât de prost educaţi sau dacă nu ar fi intervenit nu ştiu ce impasuri, atunci ei s-ar afla – pe cât o afirmă ei – la loc de vază. Cam acestea sunt, între altele, tânguirile lor. Ei găsesc întotdeauna pretexte pentru a nu se situa în linia întâi a vieţii. În visurile lor însă îşi făuresc pururea imagini care să le mulţumească vanitatea.

Oricine se află în preajma lor se simte, în general, cât se poate de rău. Ei sunt expuşi în cel mai înalt grad criticii celor din jur. De obicei vanitosul se străduieşte să-şi absolve propria persoană de responsabilitatea oricărui eşec. El are totdeauna dreptate, iar ceilalţi nu, pe când în viaţă nu aceasta este problema, ci aceea de a-ţi face datoria cum se cuvine şi de a contribui la progresul general. În loc de aceasta, din gura vanitosului auzi numai căinări şi justificări.

Avem aici de-a face cu artificiile spiritului omenesc, cu încercările sale de a-şi proteja vanitatea împotriva a ceea ce o lezează şi de a-şi menţine astfel intact sentimentul superiorităţii, ca nimic să nu-i clatine.

Ni se ripostează adesea că marile realizări ale umanităţii nu ar fi avut loc fără existenţa ambiţiei. Este însă o aparenţă la mijloc, o falsă perspectivă. Cum nici un om nu este lipsit de vanitate, desigur că fiecare este întrucâtva şi ambiţios. Dar cu siguranţă că nu aceasta dă orientarea şi nu aceasta îi conferă forţa de a realiza lucruri utile, lucruri care pot fi generate doar de sentimentul comuniunii sociale.

O operă de geniu nu este cu putinţă fără a fi avută în vedere, într-un fel sau altul, comunitatea. O asemenea operă presupune întotdeauna o legătură cu obştea, voinţa de a-i promova interesele. Altfel nu am reuşi să-i atribuim vreo valoare. Fără îndoială că vanitatea este o prezenţă stingheritoare, inhibitoare pe acest plan, iar influenţa ei pozitivă nu poate fi mare.

În climatul nostru social actual o lichidare a vanităţii este însă irealizabilă. Cunoaşterea fenomenului constituie, totuşi, un avantaj prin ea însăşi. Cu aceasta atingem deodată punctul nevralgic al societăţii noastre, faptul că ea aduce decăderea atâtor oameni, neferi-cirea lor pe toată viaţa, aceşti oameni găsindu-se totdeauna tocmai acolo unde apare nenorocirea. Oameni care nu se mai acomodează cu ceilalţi, care nu-şi găsesc locul în viaţă, pentru că au alte obiective, urmărind să pară mai mult decât sunt. În felul acesta ei intră uşor în conflict cu realitatea, căreia nu-i pasă de înalta idee pe care cineva şi-o face despre sine însuşi. Asemenea oameni vor fi cel mai bine abordaţi doar pe latura vanităţii lor. În toate marile complicaţii pe care le-a cunoscut omenirea, este de găsit ca factor fundamental încercarea nereuşită a unora de a-şi satisface vanitatea. Un procedeu important, la care putem recurge atunci când vrem să ajungem la descifrarea unei personalităţi complexe, este acela de a stabili până unde merge vanitatea sa, încotro se orientează şi care sunt mijloacele de care uzează. Aceasta ne va face să descoperim cu regularitate cât de mult prejudiciază vanitatea sentimentul de comuniune socială.

Vanitatea şi sentimentul de comuniune socială sunt incompatibile, întrucât vanitatea nu se poate subordona principiului comunităţii.

Vanitatea însă îşi găseşte în ea însăşi propriu-i destin. Căci existenţa sa este în permanenţă şi logic ameninţată de factori contrari, care se dezvoltă de la sine în viaţa socială, ca un adevăr absolut căruia nimic nu i se poate opune. Iată de ce se constată că de timpuriu este necesar ca vanitatea să se ascundă, să se deghizeze, s-o ia pe căi ocolite, purtătorul ei neîncetând să resimtă îndoieli neliniştitoare privind faptul dacă el va ajunge să răzbată victorios prin viaţă, dacă va cuceri atâta triumf şi strălucire cât pare să ceară satisfacerea vanităţii sale. Şi pe când el visează şi speculează în felul acesta, timpul trece. Când totul s-a dus, în cel mai bun caz el invocă scuza că nu mai are nici un prilej nimerit de a trece la acţiune. De obicei un asemenea caz se manifestă după cum urmează: oamenii cu pricina caută mereu o poziţie privilegiată, ţinându-se de-o parte, pe post de observatori, suspicioşi şi înclinând să-şi considere semenii drept inamici. Atitudinea lor va fi aceea de oameni care se apără şi care sunt gata să sară la bătaie. Adesea îi găsim împotmoliţi în dubii, emiţând reflecţii profunde, care încântă prin logica lor impecabilă şi în care ei par să aibă dreptate. Între timp însă ei ratează din nou actele esenţiale ale existenţei lor, ataşamentul faţă de viaţă, faţă de societate, faţă de îndatoririle ce le revin. Dacă privim mai îndeaproape, constatăm un abis de vanitate, dorinţa fierbinte de a-i depăşi pe toţi, reflectată în toate formele posibile. Aceasta se face simţită în atitudinea lor, în felul de a se îmbrăca, de a vorbi, de a se purta cu semenii. Pe scurt, din orice unghi de vedere I-am privi, avem în faţa ochilor un vanitos, care se sileşte să fie mai sus ca toţi şi care, de cele mai multe ori, nu stă să-şi aleagă mijloacele. Cum asemenea manifestări nu stârnesc simpatie şi cum vanitoşii, când nu sunt proşti, prind repede de veste că au greşit intrând în conflict cu societatea, ei fac tot ce pot spre a se acomoda. E posibil atunci ca unii dintre ei să se arate extraordinar de modeşti, neglijându-şi în bună măsură aspectul exterior, pur şi simplu pentru a demonstra că nu sunt vanitoşi. Se spune că Socrate, văzând o dată pe un orator păşind la I* tribună în haine roase, i-a strigat: „Tinere atenian, vanitatea dă afară prin toate găurile ţoalelor tale!”

Mulţi dintre aceşti oameni sunt convinşi că nu au nici umbră de vanitate. Ei au în vedere doar aparenţele, neînţelegând că vanitatea zace în adâncuri. Ea se poate manifesta, de exemplu, în încercarea de a monopoliza conversaţia în societate, în judecarea succe-sului unei reuniuni, de către vanitos, prin prisma faptului dacă el a luat sau nu cuvântul acolo. Alţi vanitoşi nu apar în general în prim-plan, ba chiar se poate ca ei să nu iasă în societate şi s-o evite.

Această evaziune poate lua şi ea diferite forme. Dacă este invitat undeva, vanitosul nu se duce, se lasă rugat în mod special, sau soseşte cu întârziere. Alţii nu apar în societate decât în anumite condiţii, se arată extrem de „exclusivişti” în aroganţa lor, se umflă uneori în pene. Alţii, în schimb, îşi vor face un punct de onoare din a frecventa orice societate.

Să nu ne îngăduim să considerăm că asemenea fenomene sunt fleacuri lipsite de importanţă. Ele au rădăcini profunde. În realitate un asemenea om nu este prea util pentru viaţa socială, fiind mai degrabă înclinat s-o tulbure decât s-o stimuleze. Descrierea completă a tuturor acestor tipuri umane ar cere forţa poetică a marilor noştri scriitori.

În cazul vanităţii apare cu claritate acea linie directoare ascen-sională care arată că omul, măcinat de sentimentul insuficienţei, şi-a fixat un scop exagerat şi că el vrea să se situeze deasupra celorlalţi.

Să ne fie permis să presupunem că omul la care vanitatea se vede cât de colo nu are oprea bună părere despre sine, fapt de care de cele mai multe ori el nu este conştient. Desigur, există şi oameni conşti-enţi de faptul că această autoapreciere constituie punctul de pornire al vanităţii lor. Dar această cunoaştere este prea puţin lucru pentru ca ei să-i poată da o întrebuinţare fructuoasă.

Vanitatea îşi face apariţia foarte devreme în viaţa psihică a omului. La drept vorbind, ea comportă totdeauna ceva infantil; aproape întotdeauna vanitoşii ni se par copilăroşi. Situaţiile care pot conduce la formarea acestei trăsături de caracter sunt dintre cele mai diverse. Cutare copil se crede desconsiderat pentru că, drept urmare a unei educaţii deficiente, îl apasă ideea că este mic de statură. La alţii, un fel de tradiţie familială va favoriza dezvoltarea trufiei. Din gura unor asemenea oameni adesea putem auzi că şi părinţii lor aveau o asemenea ţinută „aristocratică” care trebuia să-i distingă de ceilalţi. Aceste aspiraţii generoase nu ascund însă decât tentaţia de a se simţi un om cu totul excepţional, altfel decât ceilalţi, care se trage dintr-o familie „cât se poate de bună”, nutrind trebuinţe şi simţăminte superioare, ideea că este în cel mai înalt grad predestinat să se bucure de privilegii. Revendicarea de privilegii este aceea care îi determină orientarea, modul de a acţiona şi formele de exprimare.

Dat fiind însă faptul că viaţa favorizează prea puţin dezvoltarea unor asemenea tipuri de oameni, mulţi dintre ei, văzându-se fie duşmăniţi, fie luaţi în râs, se retrag în sine, ducând o viaţă de excentrici.

Atât timp cât stau acasă, unde nimeni nu le cere socoteală, ei pot persista în iluzia lor, ba chiar să şi-o intensifice, gândindu-se la tot ce ar fi putut dobândi dacă lucrurile s-ar fi petrecut altfel. Printre ei se găsesc adesea oameni foarte capabili, cu o cultură dintre cele mai înalte. Dacă şi-ar valorifica potenţialul, ar obţine realizări importante. Ei abuzează însă de această situaţie numai pentru a se iluziona.

Condiţiile pe care ei le pun societăţii, pentru o activă colaborare, nu sunt neînsemnate. Ei susţin că odinioară li s-au pretins lucruri irea-lizabile la acea vreme sau pe care nu le-ar fi putut realiza decât pe o anumită bază. Exigenţe gălăgioase, cărora nici cea mai puternică voinţă nu le-ar fi dat de capăt, aşa încât trebuie să recunoaştem că nu avem aici de-a face decât cu scuze neîntemeiate, având efectul unui narcotic, ca să nu mai trebuiască să gândeşti la ocaziile pe care le-ai pierdut.

În aceşti oameni se ascunde multă duşmănie, ei fiind înclinaţi să ia uşor durerile altora, ignorându-le, aşa încât odinioară marele cunoscător de oameni care era La Rochefoucauld a putut să facă următoarea remarcă: lor le este uşor să suporte durerile altora. Adesea ostilitatea lor se exprimă într-un spirit critic ascuţit. Ei nu găsesc nimic bun, au într-una pe buze zeflemeaua şi dojana, dau dovadă de încăpăţânare şi împart osânde în stânga şi-n dreapta. În legătură cu aceasta, este necesar să spunem că este prea puţin doar să vezi răul şi să-i condamni; se impune să te întrebi întotdeauna ce ai de făcut fu însuţi spre a îmbunătăţi situaţia. Naturile vanitoase se mulţumesc.

Într-adevăr, să-i îndemne pe alţii la treabă, arzându-i cu acidul unei critici corozive. Ei sunt experţi în această materie. Găsim printre ei persoane dotate cu o ironie dintre cele mai ascuţite şi cu o uimitoare promptitudine în ripostă. Ca în toate cele, este posibil ca ironia şi combativitatea să ducă la abuzuri, la proaste maniere sau, pe un plan pozitiv, la artă, cum este cazul marilor satirici. Dispreţul şi denigra-rea, pe care asemenea oameni le supralicitează, sunt în cazul acestei trăsături de caracter expresia unui fenomen extrem de răspândit, pe care noi îl numim tendinţa de devalorizare. Aceasta arată care este de fapt ţinta atacurilor vanitosului: valoarea, importanţa celorlalţi.

El încearcă să obţină sentimentul superiorităţii prin doborârea altora.

Recunoaşterea unei valori are asupra sa efectul unei ofense personale. Putem distinge aici, de asemenea, un sentiment de slăbiciune profund ancorat în fiinţa omului vanitos.

Dat fiind că nimeni nu este scutit de astfel de manifestări, am putea prea bine să folosim aceste cunoştinţe pentru a ne aplica nouă înşine o normă de comportament. Deoarece nu putem stârpi de la o zi la alta tot ceea ce a sădit în noi o cultură de mii de ani, ar fi desigur un progres dacă vom încerca să ne mai legăm la ochi şi nu ne vom mai lăsa pradă judecăţilor care chiar în momentul următor se dovedesc dăunătoare. Nu că am dori să devenim oameni de o cu totul altă factură sau să avem de-a face cu astfel de oameni, dar legea care ne guvernează ne cere să ne întindem mâinile unii altora, să ne asociem şi să cooperăm. Într-o vreme ca a noastră, al cărei imperativ este colaborarea, nu mai este loc pentru aspiraţiile personale dictate de vanitate. Tocmai într-o asemenea vreme se arată mai necruţătoare opoziţiile în care se implică oamenii cu astfel de atitudini şi care eşuează extrem de uşor, sfârşind prin a fi combătuţi sau compătimiţi.

Se pare că tocmai în vremea noastră vanitatea este deosebit de dezavantajoasă, că ar trebui măcar să-şi găsească forme mai atrăgătoare pentru conţinutul pe care îl are sau să-şi afle satisfacţia în concordanţă cu ceea ce este util pentru colectivitate.

Cum operează vanitatea, vom vedea din cazul pe care îl înfăţişăm mai jos. O tânără femeie, care era cea mai mică dintre fraţii şi surorile ei, fusese răsfăţată încă din leagăn. Mama, îndeosebi, era mereu la cheremul ei, îndeplinindu-i orice dorinţă.

Aşa se face că dorinţele fetiţei, care era şi foarte plăpândă, luară proporţii nemăsurate. Într-o zi ea a descoperit că puterea pe care o exercita asupra celor din jur creştea atunci când se întâmpla să cadă bolnavă. Curând boala a început să i se pară un lucru cât se poate de bun. Ea n-a mai simţit faţă de boală aversiunea pe care o au oamenii sănătoşi şi nu-i era deloc dezagreabil ca, din când în când, să se îmbolnăvească. În scurt timp a căpătat atâta experienţă în această privinţă încât se putea îmbolnăvi ori de câte ori o dorea, îndeosebi atunci când voia să obţină ceva. Dar cum totdeauna avea ceva de obţinut, pentru ceilalţi ea era de fapt mereu bolnavă. Aceste forme ale sentimentului bolii (Krankheitsgefiihl) sunt foarte frecvente la copii şi la adulţi, care, în felul acesta, simt cum le creşte influenţa, situându-se în prim-planul familiei, de unde exercită o dominaţie” nelimitată asupra celorlalţi. Când are de-a face cu oameni slabi, impresionabili, acest procedeu cucereşte un câmp larg şi, fireşte, vanitosul învaţă numaidecât să facă din grija celorlalţi pentru propria-i persoană un motiv de savuroasă satisfacţie. Procedeul poate fi potenţat în fel şi chip, ca de exemplu atunci când începi să faci nazuri la mâncare, ceea ce îţi poate aduce destule profituri: lipsa de poftă de mâncare te face să slăbeşti, iar ceilalţi trebuie să-ţi ofere tot soiul de delicatese. Ţi se deschide astfel pofta de a avea mereu pe cineva care să-ţi stea la dispoziţie. Asemenea oameni nu suferă să fie lăsaţi singuri. O atare poziţie se cucereşte uşor dacă te declari bolnav sau ţinta unei ameninţări oarecare, ceea ce pe ceilalţi îi impresionează, ca şi cum chiar ei s-ar afla într-o situaţie periculoasă, pândiţi de o boală sau de nu ştiu ce altă nenorocire. Cât de capabil este omul de o asemenea transpunere empatică, ne-o arată visele, unde ai impresia că trăieşti aievea o anumită situaţie.

Asemenea oameni reuşesc să invoce atât de bine sentimentul bolii, încât nici vorbă nu poate fi să-i acuzi de minciună, de prefăcătorie sau de iluzie. După cum am şi arătat, din transpunerea într-o situaţie poate rezulta un efect echivalent cu acela obţinut în cazul trăirii în realitate a situaţiei cu pricina. Aceşti oameni sunt în stare să vomite cu adevărat sau să manifeste în aşa măsură frica, de parcă ar suferi realmente de greaţă sau, respectiv, s-ar găsi realmente în pericol. De obicei însă ei se dau de gol, trădându-şi procedeele.

Astfel, tânăra noastră femeie declara că de multe ori o apuca în aşa hal frica, „de parcă în clipa următoare ar fi trebuit să fie victima unui atac apoplectic”. Există oameni care îşi pot reprezenta atât de viu aceste stări încât să-şi piardă cu adevărat echilibrul, fără a li se putea imputa că simulează. Dacă cineva reuşeşte pe această cale să reproducă simptome de boală sau cel puţin de dereglare psihică, ceilalţi se vor vedea obligaţi să nu-i piardă din vedere, să fie atenţi cu el, să-i intre în voie. Va să zică se face apel la sentimentul lor de comuniune socială. Iar cu aceasta se întemeiază poziţia de forţă a unui asemenea bolnav.

În aceste împrejurări se reliefează clar opoziţia faţă de legea existenţei în comun, care pretinde o deplină consideraţie faţă de semeni. Vom constata că, de regulă, aceşti oameni numai cu greu pot lua parte la bucuriile şi necazurile semenilor, că nu le este greu să le aducă prejudicii, şi cu atât mai puţin le pot fi de folos. Poate că, cu preţul unor eforturi maxime, mobilizându-şi toate resursele culturii şi educaţiei în comun primite, vor reuşi turul de forţă de a fi întrucâtva utili, sau, cum se întâmplă cel mai adesea, să lase cel puţin impresia că se interesează în mod cu totul special de vreunul dintre semeni. Altminteri comportamentul lor nu are la bază altceva decât egoism şi vanitate. Aşa stăteau lucrurile şi în cazul pacientei noastre.

Grija ei pentru ai săi depăşea, în aparenţă, orice limită. A fost de ajuns ca mama să-i aducă într-o zi micul dejun la pat cu o jumătate de oră întârziere, pentru ca ea să fie cuprinsă de cea mai mare îngrijorare. Nu s-a putut linişti fără ca soţul ei să coboare să vadă dacă nu cumva mamei i s-a întâmplat ceva rău. Aceasta s-a obişnuit, cu timpul, să fie de o punctualitate ireproşabilă. Cam la fel s-au petrecut lucrurile şi cu soţul ei, care, ca om de afaceri, trebuia să ţină seama de clienţi, de prieteni şi care, ori de câte ori venea acasă mai târziu de ora stabilită, îşi găsea femeia abătută, de multe ori moartă de frică, într-o stare de-a dreptul lamentabilă, plângându-se că a îndurat cele mai îngrozitoare chinuri. În asemenea situaţie, el însuşi n-a putut face altceva decât să devină punctual.

Poate că mulţi vor obiecta că, procedând aşa, femeia aceasta nu obţine triumfuri prea mari. Dar să avem în vedere că procedeul ei constituie doar o mică parte dintr-un întreg, un „Ia seama!” aplicat tuturor relaţiilor vieţii, că în felul acesta ea are un rol de dirijor şi realizează o dresare a celorlalţi, că, în definitiv, această femeie este animată de o neînfrânată sete de dominaţie, a cărei satisfacere îi mulţumeşte şi vanitatea. Dacă reflectăm, acum, câte eforturi îl costă pe un asemenea om să-şi impună voinţa, înţelegem că pentru această femeie un astfel de comportament a devenit aproape o necesitate. Ea nu ar putea trăi liniştită dacă cuvintele ei nu ar fi respectate punct cu punct şi necondiţionat. Desigur că o convieţuire nu se bazează doar pe punctualitatea celuilalt, dar o mulţime de alte raporturi sunt reglate prin această conduită imperativă a femeii, care îşi susţine ordinele prin stările sale de anxietate. Ea se arată atât de îngrijorată, încât i se face în mod necondiţionat pe voie.

Aşadar, este evident, a purta astfel de grijă altuia este un mijloc de a-ţi satisface propria vanitate.

Această atitudine merge atât de departe încât pentru un om ajunge să devină mai importantă impunerea propriei sale voinţe decât lucrul voit. Este ceea ce demonstrează cazul unei fetiţe în vârstă de 6 ani, extraordinar de încăpăţânată, care nu concepea să nu i se îndeplinească orice dorinţă i-ar fi trecut prin cap şi care era cu totul pătrunsă de aspiraţia de a-şi dovedi puterea şi de a-i umili pe ceilalţi; ceea ce se şi întâmpla totdeauna. Mama, care ar fi fost bucuroasă să se afle în bune raporturi cu dânsa, numai să fi ştiut „cum”, a făcut o dată încercarea de a-i face o surpriză plăcută, aducându-i desertul favorit şi adresându-i cuvintele: „Pentru că ştiu cât de mult îţi place, iată că ţi I-am adus”. Fata însă a aruncat dulciu-rile pe podele, a bătut din picior şi a strigat: „Tocmai pentru că mi le-ai adus, nu le mai vreau, căci eu le vreau pentru că le vreau”.

Altădată mama a întrebat-o ce ar vrea să aibă la gustare, cafea sau lapte; la care copilul s-a oprit în uşă, murmurând absolut perceptibil: „Dacă zice lapte, atunci beau cafea, iar dacă zice cafea, o să beau lapte”.

Era un copil care îşi exprima clar capriciile. Să nu uităm însă că mulţi nu-şi dezvăluie gândurile în felul acesta şi că poate în fiece copil zace ceva din acea trăsătură care îl împinge să desfăşoare o extraordinară energie pentru a-şi impune voinţa, chiar dacă aceasta nu-i aduce nici un folos sau nu-i aduce decât pagubă. Este cel mai R adesea cazul acelor copii care, într-un fel, dispun de privilegiul unei voinţe proprii. Ocazii pentru exersarea acesteia nu lipsesc în zilele noastre. Urmarea este că printre adulţi găsim mult mai mulţi oameni care vor să-şi impună propria voinţă, decât din cei care se străduiesc să-şi ajute aproapele. Mulţi sunt atât de vanitoşi încât nu sunt capabili să dea curs recomandărilor venite din partea altora, chiar dacă este vorba de lucrul cel mai de la sine înţeles din lume şi chiar dacă este spre propriul lor bine; sunt oameni care, în orice conversaţie, pândesc într-una momentul prielnic unei intervenţii în contradictoriu. Sub pintenul vanităţii, mulţi dintre ei spun „nu”, când ar trebui să spună „da”.

Permanenta impunere a propriei voinţe nu reuşeşte de fapt decât în cadrul familiei, şi nici aici în toate cazurile. De obicei aparţin acestui tip oamenii care, în raporturile cu străinii, oferă imaginea unei extraordinare amabilităţi şi complezenţe. Ce-i drept, aceste raporturi nu sunt de durată, curând sunt întrerupte şi, de altfel, nici n-au fost dorite. Viaţa fiind însă aşa cum este şi punându-i mereu pe oameni în legătură unii cu alţii, nu rareori se poate vedea câte unul care câştigă toate inimile, pentru ca apoi să le pună de îndată pe toate pe jăratic. Aproape întotdeauna aceşti oameni tind să se limiteze la cercul familiei. Era şi cazul pacientei noastre. Ca urmare a amabilităţii pe care o manifesta în societate, a fost pretutindeni îndrăgită. Dar ori de câte ori ieşea de acasă, repede simţea nevoia de a se reîntoarce. Tendinţa de a reveni în familie şi-o trăda în diferite chipuri. De cum ieşea în societate, o apucau durerile de cap şi era nevoită să plece acasă. Asta pentru că, în afara familiei, nu avea acelaşi sentiment al superiorităţii ei absolute. Dat fiind faptul că femeia aceasta nu-şi putea rezolva problema ei vitală, problema vanităţii, decât în familie, trebuia să se întâmple mereu câte ceva care s-o readucă aici, ceva care, în afara familiei, o tulbura.

Lucrurile au evoluat până într-acolo încât, de fiecare dată când se afla printre străini, avea stări de anxietate şi de agitaţie. Nu mai putea merge la teatru şi, în curând, nici măcar pe stradă nu mai putea ieşi.

Aici ea îşi pierdea sentimentul că ceilalţi se supun voinţei sale.

Situaţia după care jinduia ea nu se găsea în afara familiei şi în special nu pe stradă. Aşa se explică aversiunea ei faţă de orice ieşire de acasă, cu excepţia cazurilor în care era însoţită de cineva din „suita” sa. De fapt aceasta era pentru dânsa situaţia ideală, care îi plăcea: să aibă oameni în jurul ei, care să se ocupe în permanenţă de dânsa.

După cum a reieşit din cercetări, acesta era un şablon pe care-i purta cu sine din frageda copilărie. Ea era cea mai mică, firavă şi bolnăvicioasă şi de aceea, mai mult decât ceilalţi copii, a trebuit să fie înconjurată de afecţiune. S-a complăcut în această situaţie de copil răsfăţat şi ar fi prelungit-o pe toată viaţa, dacă în acest demers nu s-ar fi lovit de condiţiile vieţii, cu care a intrat în contradicţie.

Neliniştea şi crizele sale de anxietate, care erau atât de violente încât ceilalţi nu îndrăzneau să i se împotrivească, adevereau că, în rezolvarea problemei vanităţii sale, ea se angajase pe o cale greşită.

Soluţia era greşită, pentru că îi lipsea voinţa de a se supune condiţiilor vieţii umane în comun. Simptomele au fost în final atât de chinuitoare, încât s-a apelat la medic.

Astfel, încet-încet, ea a trebuit să-şi dezvăluie întregul plan de viaţă pe care şi-i construise de-a lungul anilor. Au fost de înfrânt mari rezistenţe, generate de faptul că, deşi se adresase medicului, în forul ei interior nu era gata pentru o schimbare. Ar fi acceptat cu dragă inimă perspectiva de a continua să domine în familie, fără a mai fi urmărită pe stradă de stări de anxietate. Era însă imposibil să ai una fără cealaltă. S-a reuşit să i se arate că este prizoniera propriului ei plan de viaţă inconştient, că voia să se bucure de avantaje, dar că îi era frică de dezavantajele acestuia.

Exemplul de mai sus arată cât se poate de limpede că orice grad de vanitate exagerat constituie o povară pentru întreaga viaţă, inhibă dezvoltarea omului şi, în final, conduce la prăbuşire. Privirea nu sesizează această relaţie, atâta timp cât este aţintită doar asupra avantajelor. De aceea atâţia oameni sunt convinşi că ambiţia, mai exact vanitatea, este o însuşire valoroasă, neobservând că această trăsătură îi face pe oameni veşnic nemulţumiţi, răpindu-le liniştea şi somnul.

Să expunem şi un alt caz. Un bărbat în vârstă de 25 de ani avea de susţinut ultimele sale examene universitare. Dar nu s-a prezentat, pentru că ajunsese la concluzia că pierduse orice interes pentru ele.

Pradă unor stări de spirit din cele mai penibile, s-a supus unor auto critici necruţătoare, persecutat de gândul că a ajuns un incapabil.

Trecându-şi în revistă amintirile din copilărie, s-a oprit asupra unor vehemente reproşuri aduse părinţilor săi, a căror lipsă de înţelegere a însemnat o piedică în calea dezvoltării sale. Uneori, de asemenea, el nutrea gândul că de fapt oamenii nu au nici o valoare, şi că nu prezintă interes pentru dânsul. Asemenea gânduri au sfârşit prin a-i însingura.

Şi aici tot vanitatea era forţa impulsivă ascunsă care stătea la baza comportamentului, furnizându-i pretexte şi subterfugii pentru a nu trebui să se supună probelor. Aşadar, exact înaintea examenelor i-au venit acele gânduri, dându-i trac, o puternică aversiune, care îl reduceau la neputinţă. Toate acestea aveau însă pentru dânsul o importanţă decisivă. Din moment ce acum nu mai realiza nimic, sentimentul personalităţii era salvat. Avea acum o plasă de salvare, ca acrobaţii de la circuri, putând scăpa de critică. Se putea consola cu ideea că este bolnav, că un destin misterios îl făcuse incapabil.

Recunoaştem în această atitudine, care nu-i îngăduie omului să se expună riscurilor, o altă formă a vanităţii. Ea îl determină să facă un viraj, exact în momentul în care era pe cale să treacă printr-o încercare care să-i ateste aptitudinile. El se gândeşte în primul rând la prestigiul pe care un eşec l-ar face pierdut şi începe a se îndoi de capacităţile sale. Iată secretul celor care nu-şi pot asuma riscul unei decizii.

Acestei categorii de oameni îi aparţine pacientul nostru. Din cele relatate de dânsul reiese că a fost de fapt întotdeauna aşa. De fiecare dată când i se impunea să ia o hotărâre, dădea înapoi, oscila.

Pentru noi cei preocupaţi de studierea liniei directoare a demersurilor unui om aceasta nu înseamnă altceva decât a recurge la frâne, la stagnare.

El era cel mai mare şi singurul băiat într-o casă cu patru fete şi, de asemenea, singurul sortit să studieze, capul luminat al familiei, ca să spunem aşa, în care se puseseră mari speranţe. Tatăl său nu încetase deloc să-i aţâţe ambiţia, prorocindu-i ce va deveni, aşa că ajunsese repede să nu aibă decât un singur ţel în faţa ochilor: să-i întreacă pe toţi. Şi acum iată-1 cuprins de incertitudine, întrebându-se dacă va putea realiza toate cele ce îşi propusese. Vanitatea I-a silit să bată în retragere.

Vedem cum, în dezvoltarea principiului ambiţiei, al vanităţii, zarurile cad de la sine, făcând impracticabil drumul. Vanitatea intră într-o contradicţie insolubilă cu sentimentul de comuniune, nime-rind într-o fundătură. Cu toate acestea, încă din copilărie, vanitoşii nu încetează să lupte împotriva sentimentului comuniunii sociale, încercând să-şi croiască o cale proprie. Ei seamănă cu omul care în întocmirea planului unui oraş se lasă ghidat de fantezie, ca apoi, colindând oraşul, să vrea să găsească fiecare edificiu acolo unde el I-a localizat pe planul său bizar. Fireşte că niciodată el nu găseşte ce doreşte şi învinuită este realitatea. Cam acesta este destinul omului vanitos, plin de ciudăţenii. În toate relaţiile sale cu semenii el încearcă să-şi impună principiul, fie cu de-a sila, fie prin viclenie şi şiretlic.

El pândeşte mereu să-i prindă pe alţii cu ocaua mică şi să le demonstreze că au greşit. Este fericit când reuşeşte să arate – cel puţin să şi-o arate sieşi – că este mai deştept sau mai bun decât alţii, în timp ce aceştia din urmă nu prea iau seama şi acceptă această luptă intermitentă, care duce ba la victoria vanitosului, ba la înfrângerea lui, dar care niciodată nu-i zdruncină credinţa în superioritatea şi dreptatea sa.

Artificii ieftine. În felul acesta oricine îşi poate închipui ceea ce îi place. Se poate întâmpla, ca în cazul în care I-am expus mai sus, ca un om să-şi abandoneze deodată studiile obligatorii, să renunţe la a se supune înţelepciunii unei cărţi sau chiar la un examen prin care trebuie să se verifice adevărata stare a capacităţilor sale, devenind pe deplin conştient de mediocritatea sa. Din perspectiva falsă din care priveşte el lucrurile, situaţia capătă proporţii exagerate, totul îi apare ca şi cum întreaga fericire a vieţii sale şi întreaga valoare ar fi puse în joc. De aici acea tensiune implacabilă, pe care nimeni n-ar fi în stare s-o suporte.

Orice altă confruntare capătă pentru dânsul proporţiile unui eveniment deosebit. Fiecare alocuţiune, fiece cuvânt sunt interpretate sau evaluate de dânsul din punctul de vedere al propriului său triumf sau al propriei sale înfrângeri. Este o luptă nesfârşită care, fireşte, se duce în tiparul de viaţă fixat de vanitate, de ambiţie şi orgoliu, vanitosul întâmpinând în permanenţă noi dificultăţi, pe când adevăratele bucurii ale vieţii îi sunt răpite. Pentru că aceste bucurii nu le poţi avea decât dacă răspunzi afirmativ condiţiilor pe care ţi le oferă viaţa. Dar când cineva procedează de-a-ndoaselea, barându-şi calea spre bucurie şi fericire, va constata că tot ceea ce pentru alţii înseamnă satisfacţie şi succes în viaţă, lui îi este refuzat.

Pe fondul sentimentului său de grandoare va reuşi, în cel mai bun caz, să obţină superioritatea asupra celorlalţi doar în vis, pe plan imaginar, dar niciodată şi în nici un fel în realitate. Chiar dacă ar reuşi vreodată, s-ar găsi destui oameni care să se amuze pe această temă, contestându-i valoarea. Nimic de făcut în această privinţă, pentru că nimeni nu poate fi constrâns să recunoască superioritatea cuiva. Îi rămâne doar propria sa judecată despre sine însuşi, obscură şi absolut incertă. Având asemenea pretenţii, este greu să obţii succese reale sau să le fii de folos semenilor. Nici un om nu ieste biruitor în felul acesta, ci constituie ţinta atacurilor şi este în permanenţă expus riscului de a fi doborât. Este ca şi când omul acesta ar fi obligat să pară mereu măreţ şi superior.

Altfel stau lucrurile atunci când valoarea unui om se legitimea-ză prin utilitatea pentru ceilalţi. În acest caz valoarea sa se impune în chip firesc, şi chiar dacă este contestată, contestaţia nu stă în picioare. Persoana respectivă poate fi absolut liniştită, pentru că nu a mizat totul pe cartea vanităţii sale. Esenţială pentru vanitos este orientarea egocentrică, permanenta încercare de a-şi înălţa propria personalitate. Îi stă în caracter să rămână în expectativă şi să înhaţe tot ce poate fi înhăţat. Vanitosului i se opune tipul de om care demonstrează un sentiment de comuniune socială dezvoltat şi care de-a lungul vieţii îşi pune în forul său interior întrebarea: ce pot eu da? Vom recunoaşte numaidecât o enormă diferenţă de valoare.

Ajungem astfel la o concepţie pe care popoarele au intuit-o cu toată certitudinea cu mii de ani în urmă şi pe care cuvântul biblic o exprimă după cum urmează: mai fericit cel ce dă, decât cel ce ia.

Dacă medităm la sensul acestor cuvinte, care sunt expresia unei extrem de îndelungate experienţe a omenirii, recunoaştem că aici este vorba de o înclinaţie, anume înclinaţia de a da, de a sprijini, de a veni în ajutor, care aduce cu sine echilibrul, o armonie a vieţii psi hice care seamănă cu un dar al zeilor pentru cel care dă, pe când cel înclinat să ia rămâne în majoritatea cazurilor nesatisfăcut, veşnic frământat de gândul ce ar mai putea el lua ca să fie pe deplin fericit.

Cum nu are niciodată ochi pentru nevoile altora şi cum fericirea lui este să constate că alţii sunt nefericiţi, în conştiinţa sa nu există loc pentru reconciliere şi pace. El doreşte ca toată lumea să se supună legilor inexorabile dictate de capriciul său, jinduieşte după un alt cer decât cel care ne este dat, vrea să gândim şi să simţim altfel. Într-un cuvânt, nemulţumirea şi lipsa sa de modestie sunt la fel de monstru-oase ca tot ce am găsit la el.

Întâlnim la oameni şi alte forme de manifestare a vanităţii, cu totul exterioare şi primitive, ca la cei care se îmbracă în aşa fel încât să-şi dea importanţă sau ca la cei care exagerează, împopoţonân-du-se ca nişte filfizoni, voind să facă senzaţie, să strălucească, întocmai ca oamenii de mai de mult sau ca popoarele primitive care şi astăzi încearcă să se distingă în acest fel şi unde, de exemplu, un primitiv oarecare o va face pe grozavul purtând în păr o pană lungă cât toate zilele. Există o mulţime de oameni pentru care cea mai înaltă satisfacţie este să se îmbrace totdeauna frumos, după ultima modă. Efigiile şi diferitele bijuterii pe care le poartă aceşti oameni dezvăluie, de asemenea, vanitatea lor; la fel, de pildă, devizele pline de ifos, emblemele belicoase sau armele, care la primitivi erau destinate să-i bage în sperieţi pe duşman. Sau figurile cu semnificaţie erotică, îndeosebi la bărbaţi, ori desene, cum sunt tatuajele etc, care îi încântă pe frivoli.

Toate acestea îi fac să simtă o ambiţie nemăsurată, o voinţă de a se impune, fie şi prin neruşinare. Pentru că unii oameni cred că o astfel de comportare impudică le conferă măreţie şi superioritate.

Alţii au această senzaţie atunci când se arată duri, insensibili, in-flexibili sau impenetrabili. Uneori aceasta poate să nu fie decât o aparenţă, pe când în realitate aceşti oameni sunt mai mult emotivi decât brutali şi de un cavalerism grobian. Îndeosebi la băieţi întâlnim adesea un soi de insensibilitate, o atitudine ostilă faţă de manifestările generate de sentimentul de comuniune socială. Cel mai rău lucru pe care I-am putea face ar fi să apelăm la sentimente în cazul oamenilor stăpâniţi de o astfel de vanitate şi care cu dragă inimă îi fac pe ceilalţi să sufere. Ar fi să nu facem decât să-i întărâtăm să-şi intensifice şi mai mult atitudinea respectivă. În asemenea cazuri vedem de obicei pe câte cineva, de exemplu părinţii, intervenind cu rugăminţi, invocând propria lor durere în faţa unei fiinţe care în faţa durerii altuia nu face decât să aibă sentimentul superiorităţii sale.

Am şi arătat că vanităţii îi place să se deghizeze. Spre a-i putea domina pe alţii, vanitoşii sunt nevoiţi să-i atragă în plasa lor, să-i fascineze. Să nu ne lăsăm deci imediat captaţi şi induşi în eroare de amabilitatea, de gesturile amicale şi de avansurile unui om, pentru că deodată se poate vădi că sub această mască avem de-a face cu un agresiv care se străduieşte să le impună celorlalţi voinţa sa. Căci prima fază a unei asemenea bătălii constă tocmai în a-i da adversarului iluzia securităţii şi în a-i îmbrobodi atât de bine încât acesta să renunţe la orice spirit de prevedere. În această primă fază, a abordării prieteneşti, poţi fi lesne tentat să crezi că ai de-a face cu un om animat de sentimentul comuniunii sociale. Dar actul al doilea, care urmează, ne arată că ne-am înşelat. Sunt oameni despre care se spune, pe bună dreptate, că decepţionează, că au două suflete. De fapt au unul singur, care la început se arată amabil, iar în continuare belicos. Această atitudine iniţial ademenitoare, insinuantă, poate merge atât de departe încât să devină un fel de capcană de suflete.

Aceşti oameni lasă impresia unui spirit de sacrificiu nemaipomenit, care aproape de la sine îi poate duce la triumf. Ei pot să peroreze pe tema celui mai pur umanitarism şi aparent să-i ilustreze prin fapte.

Dar de cele mai multe ori o vor face într-o manieră atât de demon-strativă încât un cunoscător de oameni va fi prevăzător. Un specialist italian în psihologie criminalistă spune: „Când atitudinea ideală a unui om depăşeşte o anumită măsură, când bunătatea şi omenia sa iau forme surprinzătoare, este cazul să fim cu totul bănuitori”. Fi-reşte că se cuvine să tratăm cu prudenţă această interpretare, dar nu se poate să nu recunoaştem că ea este întemeiată din punct de vedere teoretic şi practic. Şi Goethe îmbrăţişează această concepţie în una din epigramele sale veneţiene, unde spune: „La treizeci de ani orice entuziast mă răstigneşte.

Dar de îndată ce lumea o cunoşti, escrocul nu ţi se mai pare un şugubăţ”.

În general, acest tip de om va fi, de cele mai multe ori, lesne de recunoscut. Nu ne plac linguşelile, ele sunt respingătoare şi ne punem repede în gardă faţă de cei care le practică. Ambiţioşii ar trebui mai degrabă consiliaţi să nu mai recurgă la asemenea mijloace.

Cunoaştem, din prima parte a cărţii, situaţiile care pot conduce la eşecuri în dezvoltarea psihică. Dificultăţile de ordin pedagogic constau în aceea că, în asemenea cazuri, avem de-a face cu copii care au o atitudine agresivă faţa de cei din jurul lor. Dacă educatorul îşi cunoaşte îndatoririle sale, întemeiate pe logica vieţii, nu avem posibilitatea să facem obligatorie şi pentru copil această logică.

Singura soluţie ar fi să evităm pe cât posibil situaţia conflictuală, cel mai bun lucru fiind acela de a-i trata pe copil nu ca obiect, ci ca subiect, ca pe un semen cu drepturi absolut egale, ca pe un camarad.

Atunci nu s-ar mai întâmpla atât de uşor ca, datorită unui sentiment de oprimare şi retractilitate, copiii să adopte o poziţie agresivă, care în societatea noastră generează în chip automat o falsă ambiţie care, la rându-i, se amestecă în proporţii diferite în toate gândurile, acţiunile şi trăsăturile noastre de caracter, determinând de regulă o înăsprire a vieţii şi ducând uneori la cele mai grave complicaţii, la eşecuri şi chiar la prăbuşirea personalităţii.

Fapt cât se poate de semnificativ, basmele, acele izvoare din care noi toţi extragem în primul rând cunoştinţe despre om, ne oferă o mulţime de exemple care ne arată ce este vanitatea şi ce primejdii ascunde ea. Se cuvine să menţionăm aici în mod deosebit un basm care ne înfăţişează într-o manieră dramatică manifestarea nestăpânită a vanităţii şi prăbuşirea care îi urmează în mod automat. Este basmul lui Andersen intitulat Urciorul cu oţet. Un pescar aruncă înapoi în apă un peşte şi acesta, în semn de recunoştinţă, îi îngăduie pescarului să-şi exprime o dorinţă. Dorinţa i se împlineşte. Dar nevasta pescarului, o ambiţioasă veşnic nemulţumită, vrea să fie ba contesă, ba regină, şi chiar Dumnezeu, trimiţându-şi mereu bărbatul la peşte care, la urmă, exasperat de ultima dorinţă, nici nu mai vrea să audă de pescar.

Evoluţia ambiţiei nu cunoaşte limite. Este interesant de observat cum, atât în basme, cât şi în realitate, în viaţa psihică înfierbân tată a vanitosului, ascensiunea aspiraţiei către putere poate ajunge până la idealul identificării cu divinitatea. Nu trebuie să căutăm prea îndelung ca să descoperim că un asemenea om – cum se întâmplă în cazurile cele mai grave – se comportă ca şi cum ar fi Dumnezeu sau i-ar ţine acestuia locul, fie concepe deziderate şi îşi fixează scopuri a căror realizare ar urma să-i transforme într-un zeu. Acest fenomen, al aspiraţiei la similitudinea cu Dumnezeu, este punctul extrem al tendinţei de a depăşi limitele propriei personalităţi. În zilele noastre faptul este deosebit de frecvent şi de manifest. Toate aspiraţiile şi interesele care se grupează în jurul spiritismului şi telepatiei trădează oameni nerăbdători să iasă din limitele condiţiei umane, care îşi atribuie puteri pe care oamenii nu le au, care vor să se ridice uneori deasupra timpului, ca, de exemplu, atunci când încearcă, dincolo de timp şi spaţiu, să intre în legătură cu spiritele celor morţi. Dacă aprofundam investigaţiile noastre, constatăm că o bună parte dintre oameni înclină să-şi asigure cel puţin un locşor lângă Dumnezeu. Există încă un mare număr de şcoli în care educaţia are drept ideal să-i facă pe om asemenea lui Dumnezeu. Acesta era, odinioară, idealul suprem al educaţiei religioase. Nu ne poate decât îngrozi ceea ce a rezultat de pe urma unei astfel de educaţii şi se impune să căutăm un ideal mai omenesc. Este însă uşor de înţeles că tendinţa cu pricina are rădăcini adânci în fiinţa umană. Făcând abstracţie de temeiurile psihologice, un rol important îl are aici faptul că o mare parte din omenire îşi trage primele sale cunoştinţe despre esenţa omului din acele cuvinte ale Bibliei care spun că omul a fost creat „după chipul lui Dumnezeu”, ceea ce lasă în sufletul copilului o impresie puternică şi adesea plină de grele urmări. Fi-reşte că Biblia este o operă superbă care, de îndată ce cineva şi-a maturizat înţelegerea, va fi citită cu admiraţie. Dar dacă vrem să le-o facem cunoscută copiilor, atunci trebuie să le oferim cel puţin un comentariu adecvat, prin care să-i învăţăm să fie modeşti, să nu-şi atribuie nici un fel de forţă magică şi să nu creadă că totul şi toate li se pot supune pentru că ei ar fi, chipurile, creaţi după chipul lui Dumnezeu.

Înrudit îndeaproape cu această sete de divinizare şi foarte răspândit este idealul descris în basmul Ţara trântorilor, unde toate dorinţele ajung să se îndeplinească. Desigur, copiii nu cred aproape niciodată că asemenea imagini de poveste ar reprezenta realitatea.

Dar dacă ne gândim la interesul nemărginit al copiilor pentru magie, este în afară de orice îndoială că ei vor fi cel puţin ispitiţi să explo-reze mai profund în această direcţie. Ideea magiei şi a influenţelor magice asupra altora este foarte puternică şi adesea nu e abandonată nici la adânci bătrâneţe. Într-un fel, poate că nici un om nu este scutit de asemenea idei. Mă gândesc, de pildă, la credinţa unora că femeia ar exercita o influenţă magică asupra bărbatului. Se mai găsesc încă destui bărbaţi care se comportă în aşa fel de parcă s-ar afla sub înrâurirea puterilor magice ale partenerei lor de viaţă1. Aceasta ne aminteşte de vremea când această credinţă era încă mult mai răspândită, când, sub cele mai neînsemnate pretexte, o femeie risca să fie acuzată că este vrăjitoare sau zripţuroaică, ceea ce a făcut ca Europa întreagă să trăiască un coşmar ce a lăsat urme adânci în istoria sa.

Căci dacă ne gândim că un milion de femei au căzut jertfă acestei iluzii, atunci nu putem vorbi pur şi simplu de rătăciri lipsite de importanţă, ci le putem compara doar cu procesele Inchiziţiei sau cu războiul mondial.

Pe urmele aspiraţiei de a fi asemenea lui Dumnezeu, întâlnim fenomenul satisfacerii trebuinţeireligioaseântr-un mod abuziv, prin care se caută mulţumirea propriei vanităţi. Să ne gândim cât de important este, de exemplu, pentru un om care a suferit un dezastru sufletescsă se poată izola, situându-se deasupra celorlalţi, luând contact cu Dumnezeul său, dialogând cu el, capabil fiind ca, prin acte pioase şi prin rugăciuni, să orienteze voinţa divină pe căile dictate de propria necesitate, putând sta cu Dumnezeu între patru ochi şi simţindu-se astfel în intimitatea lui. Uneori asemenea manifestări se află foarte departe de ceea ce putem numi religiozitate autentică, producând o impresie de patologic. Aşa sunt cei care, de exemplu, declară că nu pot adormi dacă nu au rostit o rugăciune oarecare; căci dacă n-ar face-o, s-ar putea întâmpla ca pe unul de-ai săi aflat departe să-i pască o nenorocire. Înţelegem sensul acestei pălăvrăgeli goale numai dacă avem în vedere negativul unei atare comunicări: dacă îmi rostesc formula, nimic nu i se poate întâmpla.

Este calea pe care un individ poate ajunge lesne să aibă sentimentul propriei sale dimensiuni magice. Pentru că el crede că de fapt a reuşit să împiedice în timp util o nenorocire care îl pândea pe cineva!

Se poate constata că şi în reveriile lor asemenea oameni depăşesc orice limită umană. Ni se dezvăluie gesturi inutile, acţiuni care nu determină nici o schimbare în natura lucrurilor, ci se constituie doar în planul imaginaţiei, împiedicându-1 pe autorul lor să se acomodeze cu realitatea.

În civilizaţia noastră un lucru îndeplineşte un rol pe care, desigur, nu de puţine ori îl putem percepe ca magic. Este vorba de bani. Mulţi cred că având bani poţi face totul şi nu este de mirare că ambiţioşii şi vanitoşii sunt preocupaţi, într-un fel sau altul, de bani şi avere. Aproape că s-ar putea crede că setea de proprietate se întemeiază pe factori patologici sau rasiali. În realitate nu avem de-a face decât cu fenomenul vanităţii, care îl face pe un individ să adune tot mai mult, pentru a avea în mână ceva din acea mult dorită putere magică şi, prin aceasta, să se simtă superior. Unul din acei bogătaşi care, deşi dispunea, propriu-zis, de destulă avere, continua să alerge după bani, după un început de confuzie mentală a sfârşit prin a mărturisi: „Da, ştiţi, aceasta este tocmai puterea, care ne ademeneşte fără încetare”. Omul acesta a reuşit să-şi conştientizeze comportamentul, dar mulţi nici nu îndrăznesc să privească înăuntrul lor.

Posesiunea puterii este azi atât de strâns legată de bani şi avere, încât multora setea de bogăţie şi de proprietate li se pare naturală, neobservând că o mulţime din cei care vânează banii nu sunt puşi în mişcare de nimic altceva decât de vanitatea lor.

Să prezentăm, în încheiere, încă un caz, în care vom reîntâlni toate acele detalii care ne sunt cunoscute şi care, în acelaşi timp, ne va permite să examinăm mai îndeaproape şi să înţelegem un alt fenomen care joacă un rol important în ceea ce priveşte vanitatea, anume starea de decădere. Este vorba de o pereche de fraţi; fratele mai mic trecea drept incapabil, pe când sora sa avea faima unei dotări dintre cele mai strălucite. Cum fratele nu a mai putut susţine concurenţa cu ea, a abandonat cursa. Încă de la început el a fost desconsiderat şi, deşi acum se încerca să i se netezească drumul, asupra sa apăsa greaua povară de a şti că probabil este un incapabil.

Din copilărie i se tot repetase că sora sa putea învinge cu uşurinţă dificultăţile vieţii, în timp ce el era sortit să facă doar lucruri neîn semnate. Dată fiind poziţia mai avantajoasă a surorii sale, lui i s-a dat iluzia unei insuficienţe, care nu i se potrivea deloc. Cu această stare de spirit împovărătoare a început şcoala, unde a evoluat ca un copil orientat spre pesimism, care încerca să evite cu orice preţ dezvăluirea incapacităţii sale. Pe măsură ce anii treceau, creştea în el dorinţa de a nu fi luat drept un prostănac, ci de a fi tratat ca om matur. Încă de pe la 14 ani căuta adesea să fie în compania adulţilor.

Un profund sentiment de inferioritate îl îmboldea mereu să se între-be cum să procedeze ca să poată juca de-acum rolul unui domn mare. Într-o zi paşii I-au dus în lumea prostituţiei, pe care de atunci n-a mai părăsit-o. Cum aceasta era legată de mari cheltuieli şi cum grandomania nu-i îngăduia să ceară bani de la tatăl său, el a ajuns până acolo încât să pândească ocazia de a şterpeli banii de care avea nevoie. Aceste furturi nu-i pricinuiau nici o remuşcare pentru că, după cum declara, i se părea că procedează ca un bărbat în toată firea, care are la dispoziţie casa de bani a tatălui său. Această situaţie a durat până în ziua în care, la şcoală, s-a văzut ameninţat de un grav eşec. A-I suferi, ar fi fost o dovadă a incapacităţii sale, ceea ce în nici un caz nu putea admite. Iată ce curs au luat lucrurile. El avu brusc mustrări de conştiinţă, care au sfârşit prin a-i încolţi atât de tare încât I-au împiedicat cu totul să mai studieze. Prin aceasta situaţia i s-a atenuat. Căci dacă s-ar fi întâmplat să cadă la examene, avea o scuză atât pentru sine cât şi pentru alţii, mustrările de conştiinţă torturându-1 în aşa măsură încât oricine s-ar fi aflat într-o astfel de situaţie nu se putea să nu eşueze. Ceea ce îl împiedica, de asemenea, să studieze era o pronunţată stare de distracţie, care îl constrângea în permanenţă să se gândească la altceva. Aşa s-a scurs ziua şi a venit noaptea şi, obosit, s-a dus la culcare, împăcat în conştiinţa sa că a vrut să studieze, pe când, în realitate, nu se interesase deloc de îndatoririle sale. Ceea ce a urmat, I-a ajutat să-şi joace mai departe rolul. A trebuit să se scoale cu noaptea-n cap, aşa încât toată ziua a fost somnoros şi obosit, incapabil să-şi concentreze atenţia. Unui om în asemenea stare, gândea el, nu i se putea pretinde să concureze cu sora mai destoinică. Nu incapacitatea sa era de vină, ci împrejurările fatale, căinţa sa, remuşcările care îi răpiseră liniştea. El era astfel înarmat pentru orice eventualitate, apărat din toate părţile, nimic nu i se putea întâmpla. Dacă eşua, avea circumstanţe atenuante şi W nimănui nu-i era îngăduit să afirme că el ar fi incapabil. Iar dacă reuşea, ar fi fost o dovadă a aptitudinilor pe care nu voiau să i le recunoască.

La asemenea acrobaţii îl instigă pe om vanitatea. Vedem din acest caz până unde poate ajunge omul, riscând să decadă, numai pentru a evita descoperirea unei aşa-zise incapacităţi, poate inexistentă. Asemenea complicaţii şi viraje aduc ambiţia şi vanitatea în viaţa unui om, răpindu-i candoarea şi plăcerile cu adevărat omeneşti, bucuria de a trăi şi fericirea. Privind lucrurile mai îndeaproape, găsim că îndărătul acestor rătăciri nu stă nimic altceva decât o banală greşeală.