1. GENERALITĂŢI PRIVIND CONCEPŢIA DESPRE LUME.

Condiţionate de necesitatea de a se adapta la societate, capacitatea de a percepe lumea exterioară şi caracteristica mecanis-mului psihic de a urmări întotdeauna un scop ne conduc la ideea că atât concepţia despre lume cât şi linia ideală de orientare (Ideale Leitlinic) ale unui om apar de timpuriu în sufletul copilului, nu gata formate şi într-o structură sesizabilă, dar evoluând cumva în sferele care ne dau plăcuta impresie a cunoscutului, a inteligibilului, întotdeauna în antiteză cu sentimentul de inacccsibilitate. Actele psihice nu pot avea loc decât atunci când este întrezărit un scop. După cum este cunoscut, atingerea acestuia presupune în chip necesar posibilitatea sau libertatea de a acţiona. Iar câştigul care rezultă din deplina libertate de acţiune nu trebuie subestimat. Un copil care, pentru prima dată, s-a ridicat copăcel, intră din acea clipă într-o lume cu totul nouă, simţindu-se oarecum într-o atmosferă ostilă. El poate simţi în puterea cu care stă pe propriile picioare o speranţă crescută în legătură cu viitorul său şi, riscând primele încercări de locomoţie, poate fie să aibă diferite grade de dificultate, fie să nu întâmpine nici o dificultate. Asemenea impresii, evenimente care pentru adulţi par insignifiante mărunţişuri, exercită o enormă influenţă asupra vieţii psihice a copilului şi, înainte de toate, asupra formării concepţiei sale despre lume. Astfel, copiii care întâmpină dificultăţi în locomoţie vor avea de obicei în faţa ochilor o imagine ideală puternic impregnată de mişcări rapide, fapt uşor de constatat dacă aceşti copii sunt întrebaţi ce jocuri preferă sau ce meserie şi-ar alege. Răspunsul (vizitiu, conductor de tren, taxator la autobuze etc.) va arăta că în sufletul lor se face simţită aspiraţia de a depăşi toate dificultăţile insuficientei libertăţi de mişcare, de a ajunge într-o situaţie în care să nu mai resimtă nici o inferioritate, nici o umilire, sentiment care poate fi extrem de intens atunci când copiii se dezvoltă lent sau maladiv. Tot aşa, adesea se constată că acei copii care, ca urmare a unor defecte oculare, nu pot vedea lumea decât lacunar se străduiesc să prindă mai complet şi mai intens imaginea vizuală a lumii, iar copiii cu o sensibilitate auditivă deosebită adesea nu manifestă înţelegere şi predilecţie decât pentru anumite tonuri, care sună mai încântător, pe scurt, ei sunt firi muzicale (Beethoven).

Printre organele prin intermediul cărora copilul caută să stăpânească mediul înconjurător se numără în principal organele de simţ care stabilesc cu lumea exterioară relaţii trainice. Ele sunt acelea care participă nemijlocit la edificarea concepţiei despre lume.

Dintre acestea trebuie să numim mai întâi ochii, în faţa cărora se deschide larg lumea din jur. Omului i se impune în special lumea perceptibilă predominant vizual, furnizându-i principalele elemente ale experienţei sale. Se constituie astfel imaginea vizuală a lumii, a cărei importanţă fără egal constă în aceea că dispune de obiecte permanente, invariabile, contrar celorlalte organe de simţ care, cel mai adesea, sunt legate de surse pasagere de excitabilitate, cum sunt urechea, nasul, limba şi, în mare parte, pielea. În alte cazuri organul auzului este acela care predomină şi creează o capacitate psihică pentru care contează în primul rând lumea audibilă. (Psyche cu caracter acustic). Mai rari sunt chinestezicii2’, oameni reglaţi în aşa fel încât sensibilitatea lor este axată pe procesele motricităţii. O predominare a simţului mirosului sau a celui al gustului duce la configurarea altor tipuri, din care cel dintâi în special, cu aptitudinea sa olfactivă, este nefavorabil situat în civilizaţia noastră. Numeroşi sunt, apoi, copiii la care organele de mişcare joacă un rol important.

Unii vin pe lume dăruiţi cu o mai mare sprinteneală, ei sunt mereu în mişcare, iar mai târziu sunt constrânşi la o perpetuă acţiune; aceştia înclină îndeosebi spre performanţe care implică utilizarea din plin a musculaturii. Chiar în somn impulsul spre acţiune nu se linişteşte şi adesea se poate observa cum ei se rostogolesc încoace şi încolo în pat. Aparţin aceleiaşi categorii copiii „agitaţi”, al căror neastâmpăr adesea este considerat drept infirmitate. În general, nu există copii care să nu abordeze viaţa atât cu ochii şi urechile, cât şi cu organele lor de mişcare, pentru ca, din impresiile şi cu posibilităţile ce li se oferă, să-şi asambleze o imagine globală a lumii, iar noi nu putem descifra firea unui om decât dacă ştim cu ce organ de simţ stă el în faţa vieţii în modul cel mai spontan. Căci toate relaţiile au aici importanţa lor, influenţând structurarea concepţiei despre lume şi, prin aceasta, dezvoltarea ulterioară a copilului.