2. ELEMENTELE DEZVOLTĂRII CONCEPŢIEI DESPRE LUME.

Acele aptitudini speciale ale organului psihic care participă în prima linie la realizarea concepţiei despre lume au în comun faptul că alegerea, acuitatea şi influenţa lor sunt determinate de scopul pe care omul îl întrevede. Aşa se explică faptul că un individ dat nu percepe decât o anumită parte a vieţii, a mediului ambiant, a unui eveniment etc. De aceea nu putem sesiza această latură a psihicului uman decât dacă ne facem o imagine despre scopul secret al omului şi înţelegem că tot ceea face el stă sub înrâurirea acestui scop.

A) Percepţiile. Impresiile şi excitaţiile primite din afară prin intermediul organelor de simţ dau creierului un semnal, din care se pot conserva unele urme. Din aceste urme se construieşte lumea reprezentărilor, precum şi lumea amintirilor. Dar percepţia nu este nicidecum comparabilă cu fotografia realizată de un aparat foto-grafic, ci conţine totdeauna ceva ce ţine de specificul individului.

Nu tot ceea ce cineva priveşte este şi perceput cu adevărat, iar când doi oameni au privit aceeaşi imagine, pot să dea cele mai divergente răspunsuri, dacă li se pun întrebări în legătură cu aceasta. Copilul, de asemenea, nu percepe din lumea care îl înconjoară decât ceea ce, pe o bază oarecare, convine individualităţii sale de până atunci.

Astfel, percepţiile copiilor la care plăcerea de a privi s-a dezvoltat în mod deosebit sunt de natură preponderent vizuală, ceea ce este cazul la majoritatea oamenilor. Alţii îşi vor satura imaginea lor despre lume cu percepţii auditive. Aşa după cum am menţionat, aceste percepţii nu sunt strict identice cu realitatea. Omul este capabil să dea contactelor sale cu lumea exterioară forma cerută de individualitatea sa. Aşadar, ceea ce un om percepe şi cum o face, în aceasta constă individualitatea sa distinctă. Percepţia este mai mult decât un simplu fenomen fizic, este o funcţie psihică şi, luând în considerare natura acesteia, circumstanţele, modalitatea şi conţinutul percepţiei unui om, este posibil să se tragă concluzii profunde cu privire la viaţa sa interioară.

B) Amintirile. Putem stabili că organul psihic, ale cărui elemente sunt înnăscute, în ceea ce priveşte capacitatea sa de dezvoltare depinde de cerinţa imperioasă de activitate şi de realităţile percepute. Propulsat de tendinţa de a se dirija în mod corespunzător spre un scop, organul psihic este intim legat de capacitatea de mişcare a organismului uman. Omul este obligat să concentreze şi să ordoneze în organul său psihic toate relaţiile cu lumea exterioară, iar acesta, ca organ al adaptării, este constrâns să dezvolte şi toate acele capacităţi necesare securităţii individului şi care ţin de propria sa existenţă.

Este acum clar că răspunsul personal al organului psihic la problemele vieţii lasă în mod necesar urme în procesul de dezvoltare psihică şi că, astfel, funcţiile memoriei şi evaluării sunt obţinute prin constrângerea exercitată de tendinţa de adaptare. Tocmai stocul de amintiri îl determină pe om să se îngrijească de viitorul său, să-i prevadă. Putem trage concluzia că toate amintirile poartă în ele o intenţie finală (inconştientă), că ele nu au în noi o existenţă neutră, că vorbesc o limbă avertizatoare şi stimulatoare. Nu există amintiri inerte. Importanţa unei amintiri o putem aprecia numai dacă ne-am lămurit în privinţa intenţiei finale care îi stă la bază. Este important de ştiut de ce un om îşi aminteşte anumite lucruri, iar altele nu. Ne amintim de acele evenimente a căror evocare este importantă şi utilă pentru menţinerea unei anumite orientări psihice şi le uităm pe acelea a căror uitare este, de asemenea, avantajoasă în acelaşi timp.

Aceasta înseamnă că şi memoria este integral pusă în serviciul adaptării corespunzătoare la scopul întrevăzut. O amintire statornică, fie ea şi eronată, şi înglobând, cum se întâmplă de obicei în copilărie, o judecată unilaterală, poate, atunci când favorizează scopul urmărit, să dispară din domeniul inconştientului şi să treacă în întregime în atitudine, în sentiment şi intuiţie.

C) Reprezentările. Încă şi mai desluşit se manifestă individualitatea omului în reprezentările sale. Prin reprezentare înţelegem reactualizarea unei percepţii, fără ca obiectul însuşi să fie prezent.

Este, prin urmare, o percepţie reprodusă, rechemată doar pe planul gândirii, în circumstanţe care reflectă din nou capacitatea creatoare a organului psihic. Nu este vorba pur şi simplu de repetarea percepţiei realizate anterior şi deja influenţate de puterea creatoare a psihicului, ci de reprezentarea pe care omul şi-o face şi care este din nou în întrgime rezultatul specificului său, o nouă operă de artă care îi este caracteristică.

Există reprezentări care depăşesc cu mult gradul lor de claritate şi care se manifestă ca percepţiile, apărând atât de tranşant de parcă nu ar fi reprezentări, ci ca şi cum obiectul absent, excitator, ar fi realmente de faţă. Vorbim atunci de halucinaţii, de reprezentări care izbunesc de parcă ar fi determinate de prezenţa obiectului.

Condiţiile sunt similare cu cele descrise mai sus. Şi halucinaţiile sunt rezultatul activităţii creatoare a organului psihic, formându-se în funcţie de scopurile şi intenţiile pe care le urmăreşte persoana respectivă. Un exemplu ne va lămuri mai bine.

O tânără inteligentă se măritase împotriva voinţei părinţilor ci.

Aversiunea acestora faţă de decizia fetei a fost atât de mare încât a dus la ruperea completă a raporturilor dintre părinţi şi fiică. Tânăra a ajuns cu timpul la convingerea că părinţii ei procedaseră injust faţă de dânsa, aşa încât multiple încercări de reconciliere au eşuat, lovindu-se de orgoliul şi îndărătnicia ambelor părţi. Prin căsătorie tânăra, care provenea dintr-o familie de vază, a ajuns într-o situaţie cu totul mizeră. Examinarea superficială a situaţiei nu ar fi putut duce la concluzia că tânăra îşi ratase viaţa şi nu ar fi existat nici un motiv de nelinişte cu privire la soarta ei dacă, de câtva timp, nu s-ar fi produs fenomene cu totul stranii.

Ea era copilul preferat al tatălui. Relaţiile fuseseră atât de strânse între tată şi fiică, încât o asemenea ruptură trebuie să fi părut cum nu se poate mai surprinzătoare. Cu ocazia căsătoriei tatăl se purtase din cale afară de rău cu fata, cearta fiind lipsită de orice menajament. Chiar şi după ce ea a dat naştere unui copil, părinţii nu s-au înduplecat nici să-i vadă, nici să se apropie în vreun fel de fiica lor, iar aceasta, dominată de un puternic simţ al onoarei, a dezavuat cu atât mai mult atitudinea părinţilor cu cât mai dureroasă era impresia de a fi fost tratată nedrept, într-o chestiune în care dreptatea era de partea ei.

Este necesar să avem clar în minte faptul că starea de spirit a tinerei femei era totalmente dominată de simţul onoarei. Tocmai această trăsătură de caracter explică de ce a fost ea atât de afectată de învrăjbirea cu părinţii. Mama sa era o femeie severă, cinstită, desigur dotată cu calităţi deosebite, dar care îşi trata fiica cu duritate.

În aparenţă cel puţin, ea înţelegea să se subordoneze soţului, fără ca prin aceasta să-şi piardă demnitatea. Ba chiar accentua această supunere cu o oarecare mândrie şi se fălea cu purtarea ei. Faptul că în familie s-a născut şi un băiat, care, în calitatea lui de descendent masculin şi de viitor moştenitor al numelui stimat, era mai preţuit decât fata, a întărit şi mai mult orgoliul acesteia. Dificultăţile determinate de căsătorie, necunoscute de ea până atunci, o făcuseră să se gândească cu şi mai mare revoltă la nedreptatea suferită din partea părinţilor.

Şi iată că într-o noapte, înainte de a adormi, a avut următoarea viziune: uşa s-a deschis şi Maica Domnului a venit la ea, spunân-du-i: „Pentru că îmi eşti atât de dragă, te vestesc că la mijlocul lui decembrie vei pleca dintre cei vii; nu se cade să fii nepregătită”.

Faptul nu a înspăimântat-o, dar ea şi-a trezit soţul şi i-a povestit totul. A doua zi a fost încunoştinţat medicul. Era vorba de o halucinaţie. Cu toate acestea, femeia stăruia în convingerea că a văzut şi auzit ceea ce povestise. La o prima privire este aici ceva de neînţeles.

Numai folosind cifrul nostru vom putea obţine unele clarificări.

Dezbinarea cu părinţii dăinuie, tânăra femeie se găseşte la strâm-toare, ea este orgolioasă şi, după cum au stabilit cercetările; înclină să se considere superioară tuturor. Este de înţeles că o fiinţă omenească de felul ei, predispusă să iasă din sfera dată, năzuieşte spre divinitate, are dialoguri cu aceasta. Ca Maica Domnului să apară şi să rămână la nivel de reprezentare, cum este cazul la cei care se roagă, faptul nu ar fi mirat pe nimeni. Dar acest lucru n-o mulţumea, ea având nevoie de argumente mai puternice. De îndată ce înţelegem că psihicul uman este capabil de tot felul de artificii, problemă îşi pierde caracterul enigmatic. Omul care visează nu se găseşte oare într-o situaţie analoagă? Singura deosebire este că femeia aceasta visează cu ochii deschişi. Trebuie, în plus, să ţinem seama de faptul că în acel moment orgoliul ei era zgândărit de un sentiment de umilire. Şi atunci, pe neaşteptate, o altă mamă vine pur şi simplu la dân-sa, anume acea mamă despre care poporul admite că este o mamă bună a tuturor. Mamele în cauză trebuie să fie, una faţă de cealaltă, într-o anumită antiteză. Maica Domnului apare din cauză că propria mamă a tinerei femei nici nu se gândeşte să vină la ea. Apariţia face aluzie la carenţa de afectivitate a propriei mame. Tânăra femeie este în mod vădit în căutarea modalităţii prin care să-şi acuze cel mai bine părinţii. Mijlocul lui decembrie nu este o dată calendaristică cu totul lipsită de semnificaţie. Este perioada în care în viaţa oamenilor au loc manifestări afective mai deschise, în care ei devin mai prietenoşi, îşi fac cadouri etc, perioada în care, de asemenea, posibilităţile de reconciliere devin mult mai mari şi, bineînţeles, momentul are o certă legătură cu problema vitală a tinerei femei.

Ceea ce este deocamdată straniu este faptul că amicala vizită a Maicii Domnului se însoţeşte cu ceva disonant, cu vestirea apro-piatei morţi a tinerei femei. Şi nu poate fi lipsit de o anumită importanţă faptul că ea i-a comunicat soţului acest lucru cu o mină de bună dispoziţie. Mai mult, prevestirea iese din cercul familiei, a doua zi fiind înştiinţat medicul. Era de-acum uşor să se determine o vi/ită a mamei tinerei femei. La câteva zile după aceea, apare pentru a doua oară Maica Domnului şi-i spune aceleaşi cuvinte. La întrebarea referitoare la felul în care a decurs întâlnirea cu propria mamă, tânăra femeie a spus că acesteia îi era greu să recunoască că nu are dreptate. Persistă vechiul laitmotiv. Avem din nou de-a face cu faptul că nu fusese atins scopul afirmării superiorităţii faţă de mamă.

S-a făcut atunci încercarea de a-şi pune clar pe părinţi în faţa stării de fapt, scop în care a avut loc o întâlnire cu tatăl, reuşită întru totul.

A rezultat o scenă înduioşătoare. Tânăra femeie era totuşi în continuare nemulţumită, de vreme ce ea susţinea că era ceva teatral în conduita tatălui ei. Şi de ce a făcut-o el pe dânsa să aştepte atât de mult?! Stăruia, aşadar, înclinaţia de a nu le da dreptate altora şi de a se erija pe sine în învingător.

Putem afirma, în lumina celor arătate până aici, că halucinaţia are loc în momentul în care tensiunea psihică atinge punctul maxim, omul temându-se de ratarea scopului său. Fără îndoială că odinioară, şi poate că şi astăzi, în cazul unor populaţii înapoiate, asemenea halucinaţii pot exercita o înrâurire importantă. Unele halucinaţii, aşa cum le cunoaştem din scrierile unor călători, se referă la vedenii pe care le au cei care, străbătând pustiuri, întâmpină dificultăţi, suferă de foame, de sete, de oboseală, de dezorientare. Este o tensiune a trăirii celei mai mari mizerii, care se impune puterii de reprezentare a celui care suferă, făcându-1 să se înalţe foarte clar de la deprimarea sufletească actuală la o stare euforică. Aceasta îi înviorează pe cei istoviţi, reanimă forţele celui şovăitor, îl face pe individ mai puternic sau mai neimpresionabil, când nu are efectul unui balsam, al unui narcotic.

Ni se impune constatarea că fenomenul halucinaţiei nu prezintă de fapt nimic nou pentru noi, pentru că am şi găsit similitudini esenţiale cu percepţia, amintirea şi reprezentarea, după cum urmează să găsim asemenea similitudini cu visele. Astfel de fenomene se pot produce cu uşurinţă printr-o exacerbare. A reprezentării însăşi şi printr-o excludere a spiritului critic. Am vrea să subliniem că declanşarea lor este întotdeauna determinată de situaţii extraordinare. Asemenea fapte survin într-o stare de mare suferinţă morală şi sub impresia unei ameninţări cumplite, la oameni care, prin depăşirea situaţiei, tind să scape de un sentiment de slăbiciune. Cu cât tensiunea este mai mare în asemenea situaţie, cu atât se ţine seama mai puţin de glasul criticii. Conform principiului „scapă cum poţi”, este atunci posibil ca organul psihic să-şi învestească întreaga energie în apariţia reprezentării sub forma halucinaţiei.

Cu halucinaţia se înrudeşte iluzia, care se deosebeşte de cea dintâi prin existenţa unui punct de contact exterior, tăgăduit într-un mod caracteristic, ca de exemplu în Craiul ielelorde Goethe. Baza, adică starea de criză psihică, rămâne aceeaşi.

Un alt caz ne va arăta cum este în măsură forţa creatoare a organului psihic, în condiţiile unei stări de criză, să producă fie o halucinaţie, fie o iluzie.

Un bărbat de familie bună, care însă, ca urmare a unei proaste educaţii, era un neisprăvit, a obţinut un amărât post de copist. El nu mai nutrea nici o speranţă ca în viitor să ajungă la o situaţie demnă de stimă. Această disperare, care apăsa greu asupra conştiinţei sale, era alimentată şi de reproşurile venite din partea anturajului său, ceea ce nu făcea decât să amplifice puternica sa tensiune psihică.

Căzu astfel pradă beţiei, care i-a adus uitarea şi o justificare a cazului său. În scurt timp a fost internat în spital, ca alcoolic delirant.

Delirurile sunt esenţial înrudite cu halucinaţiile. Se ştie că, în cazurile de delirium tremens3, forma obişnuită a halucinaţiei constă în a vedea şoareci sau animale negre, dar pot să apară şi alte forme, în funcţie, de exemplu, de profesiunea pacientului. Pacientul nostru a încăput pe mâna unor medici care erau adversari neîmpăcaţi ai alcoolului şi care i-au impus un regim sever. El a scăpat comple-tamente de alcoolism, a părăsit spitalul vindecat şi timp de trei ani n-a pus în gură picătură de alcool. Ulterior a revenit la spital, cu alte suferinţe. Povestea că la locul lui de muncă (era acum muncitor agricol) vedea mereu apărând un ins care îşi bătea joc de dânsul, făcând tot felul de strâmbături. O dată, când asta I-a mâniat peste măsură, a luat o unealtă şi a aruncat-o în el, ca să vadă dacă are de-a face cu un om în carne şi oase. Vedenia s-a făcut nevăzută, dar după aceea s-a întors şi I-a stâlcit în bătaie.

Într-un asemenea caz nu se poate vorbi de nălucire sau de halucinaţie, pentru că vedenia avea nişte pumni cu totul reali. Explicaţia este uşor de dat: chiar dacă halucina, el îşi suprapunea halucinaţia pe un om real. S-a constatat că, deşi vindecat de alcoolism la ieşirea din spital, omul se apucase apoi din nou de băut. Îşi pierduse slujba, fusese alungat de acasă şi îşi câştiga existenţa ca muncitor cu sapa, ocupaţie pe care atât el, cât şi rudele sale, o socoteau cât se poate de umilă. Tensiunea sa psihică era aceeaşi ca odinioară. A-I priva de alcool, însemna un enorm avantaj, care însă echivala cu a-i lipsi de consolare. Dacă ar fi renunţat la băutură, şi-ar fi putut exercita prima profesiune. Când, acasă, i se făceau reproşuri, spunân du-i-se că nu e bun de nimic, aluzia la alcoolismul său i se părea mai puţin dureroasă decât aceea la incapacitatea sa. După vindecare, s-a găsit din nou în faţa realităţii, a unei situaţii care nu era cu nimic mai puţin grea decât precedenta. Neputându-se redresa, a recurs din nou la alcool ca pretext pentru decăderea sa. În condiţiile acestei mizerii psihice reapărură halucinaţiile. S-a găsit în situaţia de mai înainte şi privea lucrurile în aşa fel de parcă dintotdeauna ar fi fost un beţivan, zicându-şi că şi-a ratat viaţa din cauza excesului de băutură şi că nimic nu se mai putea îndrepta. Ca bolnav, putea să scape de noua şi umila lui ocupaţie, practicată fără nici o tragere de inimă, nefiind obligat să ia el însuşi o decizie în această privinţă. Aşa se face că sus-pomenita vedenie a persistat multă vreme, readucându-1 în cele din urmă în spital. De-acum încolo el îşi putea spune, drept consolare, că ar fi fost capabil să parvină la o situaţie mult mai bună, dacă nu l-ar fi păscut nenorocul beţiei. Pe această cale el îşi putea exalta sentimentul personalităţii. Întreţinerea acestui sentiment, a convin-gerii de a fi fost apt de realizări mai mari, în cazul în care nu l-ar fi lovit acel nenoroc, era pentru el un lucru mai important decât munca însăşi. În felul acesta a atins el linia de forţă (Machtlinie) şi putea susţine că ceilalţi nu erau mai buni decât el, dar că lui o piedică i-a stat în drum, nelăsându-se îndepărtată. În această stare de spirit, prin care căuta o motivare consolatoare, s-a structurat în ci, ca o izbăvire, imaginea bărbatului care făcea grimase.