3. FANTEZIA.

O altă activitate productivă a organului psihic o constituie fantezia. Urme de această natură putem găsi în toate fenomenele de care ne-am ocupat până acum. Este ceva analog cu ceea ce se întâmplă în acele activităţi psihice în care anumite amintiri trec în prim-plan sau când se construiesc reprezentări. Imaginaţia comportă şi ea, ca pe o componentă esenţială, acea previziune pe care un organism aflat în mişcare o poartă cu sine. Fantezia este de altfel legată de mobilitatea organismului, nefiind ea însăşi decât o formă a previziunii. Când, în cazul fantazărilor copiilor şi adulţilor

— Denumite şi vise diurne – se plăsmuiesc himere, avem de-a face cu aceleaşi reprezentări referitoare la viitorul care-i interesează pe om şi pe care el încearcă să-i edifice, prefigurându-1 în propria sa manieră.

Dacă examipăm produsele fanteziei copiilor, găsim că jocul puterii (das Spiel derMacht), ca factor esenţial, ocupă un spaţiu larg şi că în el se reflectă întotdeauna scopuri ambiţioase. Cele mai multe fantazări încep cu cuvintele: „când voi fi mare”, şi altele de felul acesta. Există şi adulţi care mai trăiesc ca şi cum ei încă ar trebui să mai crească. Reliefarea liniei de forţa arată că viaţa psihică se poate dezvolta doar dacă în prealabil a fost stabilit un scop. În societatea umană scopul este acela al obţinerii valorii. Nu se rămâne aproape niciodată la scopuri neutre, deoarece viaţa comună a oamenilor se asociază cu o neîncetată măsurare de sine, din care rezultă jindul de superioritate şi dorinţa de a ieşi victorios în competiţie4. De aceea este explicabil faptul că acele forme de previziune pe care le găsim în produsele imaginative ale copiilor sunt de regulă reprezentări de putere (Machtworstellungen).

Cât priveşte sfera acestor reprezentări, a imaginaţiei, nu se poate stabili nici o regulă sau, cu alte cuvinte, şi în acest domeniu trebuie să evităm căderea în greşeala generalizării. Dar dacă cele spuse mai sus se aplică la un număr mare de cazuri, sunt unele situaţii în care nu se poate proceda în acelaşi mod. Este uşor de înţeles că imaginaţia va fi mai puternic dezvoltată la acei copii care privesc viaţa cu ostilitate, atitudine la care se asociază de obicei un mai puternic spirit de prevedere. Astfel, copiii bolnăvicioşi, pe care viaţa îi copleşeşte cu necazuri, au o fantezie mai bogată şi înclinaţia de a se ocupa de lucruri imaginare. În consecinţă, adesea survine un stadiu de dezvoltare în care imaginaţia este chemată în ajutor pentru evadarea din viaţa reală, după cum ea este utilizată şi pentru con-damnarea vieţii reale. Celui revoltat împotriva micimii existenţei ea îi dă senzaţia de beţie a puterii (Machtrausch).

Nu numai linia de forţă poate fi stabilită cu ajutorul imaginaţiei, ci aceasta are un mare rol şi în geneza sentimentului de comuniune socială. Aproape niciodată fantazările infantile nu au în vedere punerea în valoare doar a puterii copilului, puterea aceasta intervenind, într-un fel, în favoarea altora. Acesta este, de pildă, cazul fantazărilor al căror conţinut culminează în dorinţa de a fi salvator, de a veni în ajutorul cuiva, de a fi învingătorul vreunui monstru dăunător oamenilor şi altele de felul acesta. Este frecventă la copii ideea fantezistă că ei nu fac parte din familia care îi creşte.

Mulţi copii nutresc convingerea că în realitate ei provin dintr-o altă familie, că într-o zi adevărul va ieşi la iveală şi că tatăl adevărat (întotdeauna persoană de vază) va veni să-i ia la el. Este îndeosebi cazul unor copii cu un puternic sentiment de inferioritate, expuşi la privaţiuni, la umilinţe sau care nu se bucură de suficientă afecţiune din partea anturajului lor. Adesea asemenea idei de grandoare se manifestă chiar şi în atitudinea exterioară a copiilor, care se comportă de parcă ar fi de-acum adulţi. Găsim şi forme cvasimaladive ale fanteziei, ca de pildă predilecţia unui copil pentru pălării cu boruri tari sau pentru mucurile de ţigară sau, dacă este vorba de o fată, strădaniile ei de a părea bărbat. Sunt multe fete care preferă o ţinută sau o îmbrăcăminte băieţească.

Există şi unii de care ne plângem că au prea puţină fantezie.

Este, desigur, o concluzie eronată. Fie că asemenea copii nu-şi exteriorizează imaginaţia, fie că motive temeinice i-au determinat să lupte împotriva dezvoltării produselor fanteziei lor. Se poate ca în felul acesta un copil să trăiască sentimentul puterii. În strădania lor de a se adapta la realitate, acestor copii imaginaţia li se pare nebărbătească sau infantilă, aşa încât o resping. În unele cazuri acest refuz merge destul de departe şi atunci se pare că imaginaţia lipseşte aproape cu totul la asemenea copii.