5. TRANSPUNEREA AFECTIVĂ (EINFUHLUNG).

Prin funcţia sa de previziune, necesitate esenţială a organismelor mobile, pentru că ele sunt mereu puse în faţa unor probleme privind viitorul, organul psihic dispune şi de capacitatea datorită căreia nu numai că sesizează ceea ce există în realitate, ci, de asemenea, simte, ghiceşte ceea ce va exista mai târziu. Fenomenul acesta îl numim „transpunere”. Această capacitate este extrem de puternic dezvoltată la oameni.

Fenomenul este atât de larg răspândit, încât îl găsim în orice com-partiment al vieţii psihice, sensul său fiind pretutindeni necesitatea de a prevedea; căci atunci când mă văd obligat să-mi reprezint, să gândesc cum mă voi comporta în cazul în care se va pune o problemă, se impune, de asemenea, să formulez o judecată întemeiată, care să se poată degaja din situaţia actuală, în curs de evoluţie. Numai adunând într-un mănunchi ceea ce gândim, simţim şi intuim în legătură cu o situaţie pe care abia urmează s-o trăim, putem dobândi un punct de vedere care să ne îngăduie să ne concentrăm forţele într-o anumită direcţie, sau să o evităm în chip prevăzător. Transpunerea are loc şi atunci când contactăm verbal pe cineva. Este imposibil să comunicăm cu un om, dacă nu ne transpunem în situaţia lui. De o configuraţie specială se bucură transpunerea în cazul artei teatrale.

Alte manifestări ale transpunerii se referă la cazurile în care oamenii ajung să trăiască un sentiment aparte atunci când observă că pe alţii îi ameninţă vreo primejdie. În asemenea împrejurări, transpunerea este uneori atât de puternică încât, deşi personal omul nu este în pericol, el face involuntar gesturi de apărare. Este apoi cunoscută mişcarea de retragere pe care o facem cu mâna atunci când cineva a scăpat, de exemplu, un pahar. La popice adesea se poate observa cum unii jucători tind să participe la mişcarea bilei, anticipând-o prin pantdmima, ca şi cum ar voi să-i influenţeze cursul. Sau să ne gândim la ceea ce simţim când vedem pe cineva curăţând fereastra de la un etaj înalt al unui bloc, ori la ce simţim când un orator are nenorocul să se împotmolească. La teatru nu vom putea nicidecum să evităm împărtăşirea sentimentelor exprimate de actori, jucând în interiorul nostru diversele roluri din piesă. Aşadar, transpunerea afectivă depinde de întreaga noastră experienţă trăită.

Dacă cercetăm originea acestei funcţii, a acestei posibilităţi de a ne transpune în simţămintele celorlalţi, vom găsi explicaţia în sentimentul nativ de comuniune socială. Iniţial acesta este un sentiment cosmic, un reflex al coeziunii întregului Cosmos, care dăinuie în noi, de care nu ne putem înstrăina şi care ne face capabili să asimilăm afectiv lucrurile situate în afara corpului nostru.

Aşa cum sentimentul de comuniune socială pune în evidenţă diferite grade, transpunerea afectivă comportă şi ea o gradare, fapt observabil chiar şi la copii. Există copii care se ocupă de păpuşi de parcă acestea ar fi fiinţe vii, pe când alţii poate că nu sunt interesaţi decât să vadă ce se află înăuntrul acestora. Când raporturile de comuniune socială sunt comutate de la semeni către lucrurile lipsite de viaţă, insignifiante ca valoare, dezvoltarea unui om poate să eşueze cu totul. Cazurile de torturare a animalelor, pe care le observăm adesea la copii, nu sunt de conceput decât dacă admitem absenţa totală a transpunerii în simţămintele altor fiinţe. Drept urmare, se poate ca asemenea copii să ajungă să se intereseze de lucruri fără nici o importanţă pentru dezvoltarea lor în colectivitate, să nu dea nici o atenţie intereselor altora şi să nu se gândească decât la ei înşişi.

Toate acestea sunt determinate de gradul scăzut de transpunere afectivă, în cele din urmă lipsa transpunerii afective conduce la refuzul categoric al colaborării.