6. INFLUENŢA OMULUI ASUPRA CELORLALŢI         (HIPNOZA ŞI SUGESTIA).

Dacă ne întrebăm în ce fel se poate realiza, în general, influenţa celorlalţi oameni, stă în spiritul psihologiei individuale (Individualpsychologie)6 să răspundă că în această privinţă intervin fenomenele de solidaritate. Întreaga noastră viaţă se desfăşoară sub semnul posibilităţii primordiale a influenţării reciproce. Aceasta este deosebit de accentuată în anumite cazuri, cum sunt raporturile dintre profesor şi elev, părinţi şi copii, soţ şi soţie. Sub influenţa sentimentului de comuniune socială are loc, într-o anumită măsură, venirea în întâmpinarea acţiunii exercitate de celălalt. Gradul acestei influenţabilităţi depinde însă de măsura în care apare întemeiat dreptul celui care influenţează asupra celui influenţat. Este exclusă o influenţă de durată asupra cuiva, în cazul în care acesta este supus unui prejudiciu. Influenţa va fi maximă în cazul în care ne aflam într-o stare de spirit care ne dă sentimentul că propriul nostru drept este garantat. Îndeosebi pentru educaţie acest punct de vedere este important. Este posibil să se propună sau chiar să se practice o altă formă de educaţie. O educaţie care ar ţine seama de acest punct de vedere ar fi eficientă tocmai pentru că s-ar conecta la ceea ce este absolut fundamental, anume la sentimentul de comuniune socială. Ea nu ar da rezultate decât în cazul în care un om ar încerca să se sustragă în mod deliberat influenţei societăţii. Iar lucrul acesta nu se face fără complicaţii; trebuie dusă în prealabil o lupta mai îndelungată, în cursul căreia să slăbească legăturile sale cu mediul şi el să se găsească într-o opoziţie totală faţă de sentimentul de comuniune socială. Atunci orice influenţă exercitată asupra sa întâmpină rezistenţă sau chiar devine imposibilă şi avem în faţă priveliştea unui om care la orice tentativă de a se acţiona asupra lui răspunde printr-o acţiune în sens contrar (spirit de contradicţie).

Avem deci toate motivele să ne aşteptăm ca unii copii, care se simt mai mult sau mai puţin oprimaţi de mediul lor, să manifeste o slabă capacitate şi înclinaţie de a da ascultare educatorilor lor. Există, desigur, numeroase cazuri în care presiunea din afară este atât de puternică încât înlătură orice rezistenţă, în aparenţă orice influenţă fiind acceptată şi urmată. Ne vom convinge însă în scurt timp că această supunere nu are nici o valoare practică. Ne aflăm uneori în faţa spectacolului unei fiinţe groteşti, făcută inaptă pentru viaţă (ascultarea oarbă), un om care pururea aşteaptă să-i comanzi ce şi cum să facă. Marele pericol pe care îl aduce cu sine această supunere dusă atât de departe poate fi apreciat prin faptul că acei copii care ascultă de oricine îi ia sub puterea sa pot comite, la ordin, chiar crime. În bandele de răufăcători ei îndeplinesc roluri sinistre, pe când capul bandei se ţine în general de-o parte. În aproape toate actele de pedepsire răsunătoare puse la cale de asemenea bande, astfel de indivizi sunt instrumentele de execuţie7. Asemenea oameni dau dovadă de o ascultare neverosimilă prin proporţiile ei şi pot simţi în aceasta chiar o satisfacere a propriei ambiţii.

Dacă ne limităm însă numai la cazurile normale în care are loc influenţa, putem stabili că indivizii cei mai dispuşi să se lase influenţaţi şi să coopereze în acest sens sunt cei al căror sentiment de comuniune socială a fost cel mai puţin contrariat şi că, în schimb, refractari sunt cei la care înclinaţia de a parveni, aspiraţia la superioritate au atins cote deosebit de înalte. Observaţia ne oferă zi de zi învăţăminte. Când părinţii se plâng de un copil, o fac extrem de rar pentru a-i reproşa ascultarea oarbă, pe ei neliniştindu-i neascultarea, iar examinarea unor astfel de copii ne arată că ei cad pradă impulsului de a scăpa de chingile mediului lor şi că, dacă se străduiesc să frângă normele vieţii lor mărunte, este pentru că un tratament eronat i-a făcut inabordabili în ceea ce priveşte intervenţiile pedagogice.

Năzuinţa intensă spre putere (das intensive Streben nach Machf) este astfel invers proporţională cu educabilitatea. În pofida acestui adevăr, educaţia noastră familială tinde în principal să incite ambiţia copilului şi să-i inculce idei de grandoare. Aceasta nu din nu ştiu ce nechibzuinţă, ci pentru că întreaga noastră cultură şi civilizaţie, ele însele impregnate de astfel de idei de grandoare, generează asemenea impulsuri, încât în familie, ca şi în societate, preocuparea primordială este aceea de a-i face pe tânăr să păşească în viaţă cu o strălucire aparte, depăşindu-i pe toţi ceilalţi, pe cât posibil în toate privinţele. În capitolul în care vom trata despre infatuare vom arăta mai pe larg cât de necorespunzătoare este această metodă educaţională bazată pe ambiţie şi cum, lovindu-se de asemenea dificultăţi, dezvoltarea vieţii psihice poate să eşueze.

Într-o situaţie similară cu a acelora care, ca urmare a înclinaţiei lor de a se supune necondiţionat, se conformează aproape fără excepţie cerinţelor mediului, se găseşte orice medium8. Acestuia trebuie doar să-i fie indusă intenţia de a face câtva timp tot ceea ce i se cere. Iată procesul care stă la baza predispoziţiei pentru hipnoză.

În legătură cu aceasta sunt de făcut, în general, următoarele observaţii: este posibil ca un om să declare sau să creadă că poate fi hipnotizat, cu toate că lui îi lipseşte starea de pregătire psihică favorabilă supunerii. După cum este posibil ca un altul să opună hipnozei o rezistenţă categorică şi, cu toate acestea, să fie sufleteşte pregătit la supunere. Hipnoza se realizează exclusiv pe baza atitudinii psihice a medium-ului, nu pe baza spuselor sau credinţelor acestuia. Din greşita înţelegere a acestui fapt a rezultat multă confuzie, pentru că în hipnoză avem cel mai adesea de-a face cu oameni care se îm-potrivesc, pe când, în definitiv, ei sunt înclinaţi să îndeplinească cerinţele hipnotizatorului. Această stare de disponibilitate (Bereits-willigkeii) poate avea diferite grade, aşa încât rezultatele hipnozei diferă de la om la om. Dar în nici un caz disponibilitatea în faţa hipnozei nu depinde de voinţa hipnotizatorului, ci de dispoziţia psihică a med/um-ului.

Cât priveşte natura hipnozei, ea este înrudită cu starea de somn. Enigmatic este doar faptul că pentru ca acest somn să se producă este necesară o comandă din partea altcuiva. Comandă care este eficientă numai dacă se adresează unui individ pregătit s-o accepte. Decisive în privinţa aceasta sunt, după cum s-a menţionat, esenţa şi dezvoltarea personalităţii medium-ului. Numai atunci când cineva este în aşa fel structurat încât să se conformeze fără spirit critic influenţei altora, există posibilitatea de a provoca în el acest somn specific, care, mai mult decât somnul natural, este deconectat de capacitatea de acţiune voluntară proprie, în aşa măsură încât finalmente individul poate fi pus în mişcare de centrii motori ai hipnotizatorului care dă comanda9. Din somnul normal rămâne doar un fel de stare crepusculară, aşa încât medium-ul nu-şi poate aminti din cele ce se petrec în timpul hipnozei decât ceea ce vrea hipnotizatorul. Este eliminat în primul rând spiritul critic, cea mai importantă cucerire a organului psihic în condiţiile societăţii noastre. Un medium este, ca să spunem aşa, o prelungire a mâinii hipnotizatorului, un organ care funcţionează la ordinul acestuia.

Majoritatea oamenilor capabili să-i influenţeze pe alţii atribuie această capacitate şi, în general, orice posibilitate de acest fel, unui fluid misterios, unei puteri extraordinare, care le-ar fi proprii. Aceasta duce la nemaipomenite scandaluri, la abuzuri, îndeosebi la revoltătoare excese din partea celor care practică telepatia şi hipnotismul. La drept vorbind, se poate afirma că ei înjosesc în aşa măsură demnitatea umană încât nu ocolesc nici o posibilitate de a lucra clandestin. Nu trebuie să se înţeleagă de aici că fenomenele pe care le prezintă au la bază şarlatania. Nicidecum. Dar creatura umană este atât de înclinată la îngenunchere încât poate deveni victima unui individ care are tupeul să se prezinte drept unul care supralicitează, dat fiind ca oamenii în majoritatea lor sunt dispuşi să se supună, fără să verifice cum stau lucrurile, plecându-se în faţa autorităţii, lăsân-du-se intimidaţi şi captaţi, subordonaţi fără crâcnire, ceea ce, fireşte, niciodată nu a putut să pună ordine în viaţa colectivă a oamenilor, ci a condus întotdeauna la un supliment de revoltă din partea celor supuşi. Nimeni până astăzi nu a practicat telepatia sau hipnotismul cu bune rezultate pe termen mai lung. Foarte adesea s-a întâmplat ca hipnotizatorul să dea peste un om, un aşa-numit medium, care pur şi simplu I-a „interiorizat”10. Acest lucru s-a petrecut şi cu oameni de ştiinţă importanţi, care au voit să-şi exercita forţa asupra unor indivizi sugestionabili. De multe ori survin eşecuri când medium-ul se dovedeşte a fi, ca să spunem aşa, un înşelat înşelător, pe de o parte amăgit, pe de alta îngenuncheat de sine însuşi. Dar puterea care ni se pare a intra în acţiune aici nu este niciodată aceea a hipnotizatorului, ci totdeauna avem de-a face cu înclinaţia medium-ului de a se supune; nu este vorba de nici o putere magică, ci de extraordinara pricepere a hipnotizatorului de a pune în scenă farsa. Dacă, în jchimb, cineva este obişnuit să ducă o viaţă întru totul după chibzuinţă sa şi nu-şi însuşeşte fără discernământ concluziile altora, atunci în mod firesc un astfel de om nu va putea fi hipnotizat şi nici nu va prezenta straniile fenomene ale telepatiei. Deci toate aceste fenomene nu sunt decât fenomene ale ascultării oarbe.

În acest context este de menţionat şi sugestia. Putem înţelege esenţa acesteia numai dacă o inserăm, în cel mai larg sens, în sfera impresiilor (Eindriicke). Este de la sine înţeles că omul nu numai că primeşte la un moment dat impresii, ci că şi stă în permanenţă sub influenţa lor. Receptarea de impresii nu este cu totul insignifiantă, acestea continuând să acţioneze asupra noastră. Iar când acestea sunt demersuri din partea unui alt om, încercări de a ne convinge, de a ne îndupleca, în acest caz putem vorbi de sugestii. Are loc modificarea sau consolidarea unei concepţii active, care se manifestă desluşit la posesorul ei. Problema dificilă constă propriu-zis în faptul că oamenii reacţionează diferit la impresii dinafară. Pe de altă parte, influenţa depinde de gradul de independenţă al persoanei respective.

Sunt de luat în considerare îndeosebi două tipuri. Unii supraestimează cu uşurinţă opinia celorlalţi, aşadar nu ţin prea mult la îndreptăţirea propriilor lor concepţii, la faptul că ele sunt corecte sau false. Ei exagerează importanţa altor persoane, aşa încât se adaptează lesne la opinia acestora. Ei sunt cu totul apţi pentru sugestionarea în stare de veghe sau pentru hipnoză. Celălalt tip va considera drept o ofensă tot ceea ce vine din afară, socotind că doar propria sa opinie este justă şi respingând orice contribuţie a celorlalţi, fără a-i păsa de justeţea sau injusteţea ideilor lor. Ambele tipuri degajă un sentiment de slăbiciune, cel de-al doilea neîmpăcându-se cu ideea că ar avea ceva de primit de la ceilalţi. Foarte adesea întâlnim oameni care intră lesne în conflict, nutrind în sinea lor părerea că ar fi prea accesibili la sugestionarea de către alţii. Ei îşi întăresc însă această părere numai pentru a nu deveni receptivi, aşa încât este greu să obţii vreo schimbare de optică de la ei.

NOTE

1 Titlul capitolului în original: Eindriicke der Aussenwelt. (Nota trad.)

2 „die Motoriker”, în textul original. (Nota trad.)

3 „Săul’erdelirium”, în textul original. (Nota trad.) 4 Aceeaşi capacitate incoercibilă de fantazare I-a dus pe om la născocirea zeilor, a lui Dumnezeu, ca supremă expresie a jindului omului de a se situa pe un plan al superiorităţii absolute, undeva unde să se bucure de o protecţie infinită, unde nici un rău – şi în primul rând moartea – să nu-i mai poată atinge, unde să se poată, în sfârşit, împărtăşi euforic din perfecţiune. „Zum Cott zu stieben, în ihm zu sein, seinem Rufzu folgen”, adică „a se strădui întru Domnul, a se identifica cu el, a-i urma chemarea”

(Ernst Jahn, Alfred Adler, Religion und Individualpsychologie, Verlag dr. Rolf. Passer, Wien, Leipzig, 1933, p. 58) reflectă semnificativ această aspiraţie spre perfecţiune şi superioritate, din care s-au născut fantasmele tuturor religiilor. (Nota trad.)

5 Este aşa-numitul „protest viril” sau „aspiraţia la virilitate”, la „superioritate virilă” a femeilor, în al căror inconştient – arată Adler – mocneşte aversiunea faţă de rolul feminin pentru care au fost biologic destinate. „Protestul viril” a atins un punct culminant la George Sand, de exemplu, care – după cum relevă Adler – pretindea că nu există decât un singur sex. Aceeaşi aspiraţie spre o „virilitate cât mai complet posibilă” o trăiesc, pe un accentuat fond nevrotic, bărbaţii care se cred „devirilizaţi”, „demasculinizaţi”, lăsându-se de regulă dominaţi de o „agresivitate virilă”, de natură psihopatologică (a se vedea Alfred Adler, Ober den Ncrvosen Charakler, capitolul 4 din partea de „Aplicaţii practice”). (Nota trad.) 6 Denumirea completă a disciplinei fundamentate de Alfred Adler este aceea de „verglcichende Individualpsychologie”, adică psihologic individuală comparată, denumire care apare în subtitlul uneia din lucrările sale capitale, Cu privire Ia caracterul nevroticilor (Wiesbaden, 1912): „Griindziige einer vergleichenden Individualpsychologie und Psychotherapie” (Principii de psihologie individuală comparată şi de psihoterapie).

Atrăgând atenţia asupra acestui fapt, adesea scăpat din vedere, Alfred Farau şi Herbert Schaffer precizează că termenul de psihologie individuală comparată „defineşte o psihologie care studiază individul în totalitatea sa, comparând manifestările sale psihice cu datele normelor sociale” (op. Cit., p. 93). (Nota trad.)

7 Folosind cu un diabolic sânge rece astfel de „instrumente de execuţie” a pus Alfonso (Al) Capone la cale şi a şi comis nu mai puţin de 227 de asasinate, pentru care nu s-au putut găsi capete de acuzare împotriva lui (I. Aszody, Interpolul în acţiune, Editura Politică, Bucureşti, 1968, pp. 124-125). (Nota trad.) s Persoană extrem de sugestibilă, lesne de hipnotizat sau care răspunde cu uşurinţă inducţiei parapsihologice. (Nota trad.) 9 Punerea în mişcare a hipnotizatului direct de către centrii motori ai hipnotizatorului este exclusă, din moment ce efectul hipnotic se obţine prin comenzi verbale, care au acces la cel hipnotizat prin acele „puncte vigile” de pe cortex, rămase ca atare pe fondul inhibiţiei generalizate reprezentate de somn. Drumul până la centrii motori este apoi mai lung sau mai scurt, în funcţie de conţinutul „instrucţiei” date de hipnotizator. (Nota trad.) 10 Proces care, în esenţa sa, este de acelaşi ordin cu structurarea Supraeului, aşa cum o analizează Freud. (Nota trad.)