1. VOIOŞIA.

Am şi subliniat faptul că este uşor de măsurat sentimentul de comuniune socială al omului după cât de dispus se dovedeşte acesta de a-şi ajuta semenii, de a-i încuraja, de a le face bucurii. Această aptitudine de a aduce bucuria face ca toţi cei care o posedă să fie întâmpinaţi cu mai mare interes, fie şi datorită înfăţişării lor exterioare. Ni-i apropiem cu uşurinţă şi pe o bază pur intuitivă îi socotim a fi mult mai simpatici decât ceilalţi. Cu totul instinctiv simţim că trăsăturile lor sunt definitorii pentru sentimentul de comuniune socială. Sunt oameni de o seninătate imperturbabilă care, dacă au cumva vreun necaz, nu şi-i varsă pe ceilalţi, în relaţiile cu aceştia iradiind seninătate, înfrumuseţând viaţa şi făcând-o demnă de trăit. Pe omul bun îl recunoaştem nu numai după actele sale, după felul în care ne abordează, cum ne vorbeşte, după înţelegerea pe care o arată faţă de interesele noastre, ci şi după întreaga sa fiinţă, după fizionomia şi gesticulaţia sa, după felul în care râde.

Profundul psiholog care este Dostoevski spune că pe un om îl vom putea cunoaşte şi înţelege mult mai bine după felul în care râde, decât după îndelungate cercetări psihologice1. Căci râsul are atât nuanţe de amabilitate, cât şi subînţelesuri duşmănoase, agresive, ca de exemplu în cazul bucuriei răutăcioase în faţa necazului altora.

Există chiar oameni care în general nu sunt în stare să râdă şi care sunt atât de departe de legătura mai strânsă de la om la om, încât le lipseşte aproape cu desăvârşire înclinaţia de a face bucurii altora şi de a determina o stare de spirit senină. Ca să nu mai vorbim de cei care, destui la număr, ne obligă să-i considerăm nu numai incapabili de a produce altora bucurie, dar care, dimpotrivă, în orice situaţie în care intervin, înclină să otrăvească viaţa celorlalţi, procedând în aşa fel de parcă ar vrea să stingă orice lumină. Aceşti oameni fie că nu pot să râdă, fie că nu pot râde decât forţat, ceea ce atestă doar o aparentă bucurie de a trăi. Acum ne este limpede de ce faţa unui om poate trezi simpatie: aceasta se întâmplă atunci când omul este capabil să lase impresia unui aducător de bucurie. În felul acesta se risipeşte ceaţa care înconjura sentimentul de simpatie şi antipatie, dându-ni-se posibilitatea unei interpretări exacte.

La antipodul acestui tip se situează acei oameni pe care i-am putea numi tulburători de seninătate (Friedensstorer), cei care sunt înclinaţi mereu să prezinte lumea ca pe o „Vale a plângerii” şi care incită la durere. Cutezanţa lor merge atât de departe încât, când facem bine cunoştinţă cu ea, rămânem stupefiaţi. Să vedem mai întâi cu ce fel de personaje avem de-a face. Există oameni vădit înclinaţi să parcurgă viaţa ca şi cum ar duce pe umeri o enormă povară. Orice dificultate cât de mică ei o exagerează, viitorul îl privesc dintr-o perspectivă sumbră şi cu orice prilej de bucurie lasă să răsune strigătul lor de Casandră. Sunt eminamente pesimişti, pentru ei înşişi, ca şi pentru toată lumea, se indispun dacă pe undeva prin jurul lor se manifestă bucuria şi în orice relaţie umană încearcă să introducă părţi întunecate. Nu numai cu vorba, ci şi prin acţiunile şi provocările lor ei tulbură viaţa senină şi exuberanţa semenilor.