1. SITUAŢIA DIN PRIMA COPILĂRIE.

După cum ştim, copiii pe care natura i-a tratat cu vitregie sunt înclinaţi să adopte o altă atitudine faţă de viaţă şi oameni decât cei care au cunoscut de timpuriu bucuriile existenţei. Se poate statua, în principiu, că toţi copiii cu organe deficiente (mit minderwertigen Organen) se angajează pe negândite într-o luptă cu viaţa, ceea ce îi duce la o sugru-mare a sentimentului de comuniune socială, aşa încât aceşti oameni adoptă lesne un model egoist al grijii exclusive de sine şi faţă de impresia pe care o produc asupra anturajului, nepreocupându-i interesele altora. Ca şi deficienţele fizice, influenţele exterioare exercitate asupra copilului sunt resimţite ca o povară mai mult sau mai puţin apăsătoare, putând determina o atitudine ostilă faţă de mediu. Coti-tura decisivă are loc foarte de timpuriu. Încă din al doilea an de viaţă putem constata că aceşti copii sunt prea puţin înclinaţi să se simtă la fel de înzestraţi ca alţii, de aceeaşi condiţie şi având drepturi egale cu ei, deci îndreptăţiţi de a le căuta prietenia şi a face cauză comună cu dânşii, ci, dimpotrivă, dominaţi de un sentiment al insuficienţei (Verkiirztheit), exteriorizează mai puternic decât ceilalţi copii un sentiment al aşteptării, un drept de a emite pretenţii. Dacă ne gândim că, de fapt, fiecare copil se situează pe o poziţie de inferioritate în faţa vieţii şi că nu ar putea exista fără a avea într-o măsură apreciabilă sentimentul comuniunii cu cei apropiaţi, dacă luăm în considerare fizicul plăpând şi neajutorarea copilului, acea stare de dependenţă care-i dă impresia că numai cu greu va fi capabil să vieţuiască, atunci trebuie să admitem că la începutul oricărei vieţi psihice se află un mai mult sau mai puţin profund sentiment de inferioritate (Minderwertigkeitsgefiihl). Aceasta este forţa propulsivă, punctul de la care pornesc şi se dezvoltă toate strădaniile copilului de a-şi fixa un scop, de la a cărui realizare el aşteaptă liniştea şi securitatea existenţei sale viitoare.

În această atitudine specifică copilului, strâns legată de capacităţile sale organice şi care este influenţată de acestea, rezidă baza cducabilităţii sale. Oricât de general ar fi sentimentul de inferioritate la fiecare copil, educabilitatea va fi pusă la încercare în special de doi factori. Unul este tocmai acest puternic intens şi stăruitor sentiment de inferioritate, pe când celălalt este un scop, care nu pur şi simplu garantează calmarea, securitatea, egalitatea, ci generează o aspiraţie la putere (Streben nach Macht), care în mod categoric este destinată să ducă la dobândirea superiorităţii într-un anumit mediu social. Copiii sunt întotdeauna angajaţi pe acest drum. Ceea ce complică educabilitatea lor este faptul că ei se simt desconsideraţi în toate împrejurările, se cred dezavantajaţi de natură şi adesea, pe drept sau pe nedrept, umiliţi de către cei mari. Abia atunci când analizăm mai exact toate aceste date putem aprecia inevitabilitatea unei dezvoltări sinuoase, însoţită de tot felul de eşecuri.

La drept vorbind, orice copil este expus acestui pericol, deoarece toţi copiii se afla în situaţii de felul acesta. Integrat în societatea adulţilor, prin însuşi acest fapt fiece copil este îndemnat să se considere mic şi slab, neisprăvit, inferior. Aflat în această stare de spirit, îi va fi cu neputinţă să se creadă capabil de a se achita de sarcini uşor şi impecabil, aşa cum i se pretinde. De obicei încă de aici intervin în educaţie greşeli. Cerându-i-se copilului prea mult, se determină încolţirea în sufletul acestuia a unui acut sentiment al nulităţii sale.

Ba chiar sunt cazuri în care unor copii li se atrage în permanenţă atenţia asupra insignifianţei, imaturi taţii şi capacităţii lor modeste.

Alţii, în schimb, sunt trataţi ca jucării, ca obiecte de amuzament, sau sunt priviţi ca bunuri ce trebuie păstrate într-un chip cu totul deosebit, când nu sunt consideraţi un balast supărător. Adesea toate aceste tendinţe se întâlnesc laolaltă, iar copilului, în consecinţă, i se va atrage atenţia fie în sensul că el constituie o bucurie pentru adulţi, fie, dimpotrivă, motiv de decepţie. Profundul sentiment de inferioritate, cultivat în acest mod la copii, poate cunoaşte o exacerbare, date fiind anumite particularităţi ale vieţii noastre. Printre acestea se numără obiceiul de a nu-i lua pe copii în serios, de a le vârî în cap ideea că sunt un nimeni, că nu au nici un drept, că niciodată nu trebuie s-o ia înaintea adulţilor, că trebuie să stea la locul lor, şi aşa mai departe. Chiar când este ceva adevăr în acestea, lucrurile le sunt prezentate copiilor într-o manieră atât de grosolană, încât nu este de mirare că le stârneşte iritarea. În afară de aceasta, o mulţime de copii trăiesc cu teama permanentă ca nu cumva ceea ce fac ei să devină motiv de batjocură pentru toată lumea. Prostul obicei de a-i ridicu-liza pe copii este extrem de dăunător pentru dezvoltarea lor. Teama de ridicol a unor asemenea oameni poate fi identificată până târziu în viaţa lor, adesea ei neputând să scape de ea nici la bătrâneţe. Foarte prejudiciabilă este, apoi, înclinaţia unora de a nu-i lua pe copii în serios, de a le spune neadevăruri, ceea ce uşor îi poate face să se îndoiască de seriozitatea colectivităţii în care trăiesc şi chiar de seriozitatea vieţii. S-au văzut cazuri de copii care, în prima zi de şcoală, s-au aşezat zâmbind în bancă, declarând ocazional că pentru dânşii toată chestiunea cu şcoala este o glumă a părinţilor, pe care nici vorbă să o ia în serios.