2. COMPENSAREA SENTIMENTULUI DE INFERIORITATE; ASPIRAŢIA DE A SE PUNE ÎN VALOARE ŞI DE A DOBÂNDI SUPERIORITATEA.

Sentimentul de inferioritate, de insecuritate şi de insuficienţă este acela care constrânge la fixarea unui ţel în viaţă şi la realizarea acestuia. Încă din primele zile de viaţă se face observată pornirea copilului de a se situa în prim-plan, de a atrage în mod coercitiv asupra sa atenţia părinţilor. Sunt cele dintâi semne ale năzuinţei născânde a omului de a se pune în valoare, care se dezvoltă sub influenţa sentimentului de inferioritate şi care îl obligă pe copil să-şi fixeze un scop, cu care el porneşte să-şi manifeste superioritatea asupra mediului său.

Fixarea scopului cu privire la dobândirea superiorităţii va fi făcută prin intermediul măreţului sentiment de comuniune socială.

Nu putem risca nici o apreciere privind copilul sau adultul, dacă nu facem o comparaţie între sentimentul de comuniune socială existent în ei şi ponderea năzuinţei spre putere şi spre superioritate asupra celorlalţi. Scopul va fi în aşa fel stabilit încât atingerea sa să-i ofere posibilitatea de a-şi simţi superioritatea sau de a-şi înălţa în aşa măsură propria personalitate încât viaţa să-i apară demnă de trăit.

Scopul este, de asemenea, acela care conferă valoare senzaţiilor, care dirijează şi influenţează percepţiile, configurează reprezentările, dă sens forţei creatoare cu care formăm reprezentările, evocăm amintirile sau le înăbuşim. Iar dacă ţinem seama de faptul că senzaţiile nu sunt nicidecum mărimi absolute, suferind şi ele influenţa urmăririi scopului care domină viaţa psihică, şi dacă, apoi, nu pierdem din vedere că percepţiile noastre sunt totdeauna selective, rezultat al unei anumite intenţii secrete, că nici reprezentările nu au o valoare absolută, ci sunt influenţate de scop şi că, pe deasupra, noi căutăm în permanenţă să ne orientăm în aşa fel trăirile încât să nu ne îndepărtăm de scop, atunci este limpede că şi aici toate sunt relative, neavând decât aparenţa unor valori trainice şi sigure. Într-un sens fictiv, pe planul imaginaţiei creatoare, ne agăţăm de un punct stabil, care în realitate nu există. Această ipoteză, condiţionată de fapt de o deficienţă a vieţii psihice umane, este similară multor încercări ale ştiinţei şi practicii, ceva de felul divizării globului pământesc în meridiane inexistente, dar având o mare importanţă ca ipoteze. În toate cazurile de ficţiune avem de-a face cu un fenomen caracteristic: admitem un punct fix, cu toate că la o cercetare mai atentă ni se impune convingerea că acesta nu există. Procedăm însă în acest fel numai spre a obţine o orientare în haosul vieţii, pentru a putea ţine o contabilitate. Totul, începând cu senzaţiile, este transferat de noi într-un domeniu al calculabilului, în care putem să acţionăm.

Acesta este avantajul pe care ni-1 oferă – aşa după cum reiese din examinarea vieţii psihice a omului – admiterea unui scop ferm.

Din acest corp de idei proprii psihologiei individuale se degajă o metodă euristică, cercetarea şi înţelegerea în primul rând a vieţii psihice a omului prin prisma unor potente ereditare care, sub influenţa fixării unui scop, vor evolua spre structura lor de mai târziu.

Experienţa şi observaţiile noastre ne întăresc însă convingerea că această metodă euristică constituie mai mult decât un instrument de investigaţie, că principiile sale acoperă în mare măsură procesele active ale dezvoltării psihice, parte din ele trăite la nivelul conştiinţei, altă parte erupând din inconştient. Aşadar, străduinţa centrată pe scop a vieţii psihice1 nu reprezintă pur şi simplu forma concepţiei noastre, ci şi un fapt fundamental.

Cât priveşte problema felului în care aspiraţia către putere, acest rău fără egal al societăţii omeneşti2, poate fi remediată şi convertită în modul cel mai profitabil, dificultatea constă în faptul că în perioada-în care această aspiraţie apare este greu să te înţelegi cu copilul. Abia mai târziu devine posibilă o clarificare şi o intervenţie într-o dezvoltare greşită, pentru a o ameliora. Vieţuirea împreună cu copilul oferă totuşi o asemenea posibilitate, dacă stăruim în direcţia dezvoltării sentimentului de comuniune socială existent la fiecare copil, în aşa fel încât aspiraţia către putere să nu poată deveni preponderentă. O altă dificultate este aceea că mulţi copii nu vorbesc deschis despre aspiraţia lor către putere, ci o tăinuiesc şi încearcă s-o pună în practică pe ascuns, sub masca bunăvoinţei şi a manifestărilor afectuoase. Ei evită pudic să fie prinşi asupra faptului. Nestăpânita aspiraţie către putere, care caută să se intensifice, produce degenerări în dezvoltarea vieţii psihice a copilului şi, ajunsă la paroxism, poate face ca curajul să devină impertinenţă, docilitatea poltronerie, iar afecţiunea viclenie, destinate să-i determine pe ceilalţi să cedeze, să se obţină de la ei ascultare şi supunere, toate aceste trăsături de caracter putând astfel să-şi adauge la natura lor evidentă un mijloc de abilă goană după superioritate.

Educaţia dirijată are loc din imboldul, conştient sau inconştient, de a-i ajuta pe copil să iasă din insecuritatea sa, de a-i înzestra cu deprinderi şi priceperi, cu cunoştinţe, cu o înţelegere şi afectivitate corespunzătoare faţă de ceilalţi. Toate aceste măsuri, de oriunde ar veni, sunt în primul rând încercări de a-i croi copilului, pe măsură ce el creşte, noi căi de a se elibera de sentimentul său de insecuritate şi de inferioritate. Ceea ce se petrece acum în copii urmează drumul trasat de trăsăturile sale de caracter, este reflexul psihicului său.

Gradul de eficienţă al sentimentului de insecuritate şi de inferioritate depinde, în principal, de concepţia (Auffassung) copilului.

Fără îndoială că gradul obiectiv de inferioritate este important şi că va fi sesizat de copil. Dar nu trebuie să ne aşteptăm ca estimările făcute de copil în această privinţă să fie exacte, cu atât mai puţin cu cât nici adulţii nu izbutesc să facă asemenea estimări. Rezultă, astfel, dificultăţi enorme. Un copil poate să crească în condiţii atât de complexe încât erorile cu privire la gradul său de inferioritate şi insecuritate să fie aproape de la sine înţelese. Un alt copil va putea să-şi aprecieze mai bine situaţia. În linii mari însă este de luat în considerare sentimentul copilului, care zilnic fluctuează până când, în sfârşit, se consolidează într-un fel oarecare şi se exteriorizează ca estimare de sine (Selbsteinschătzung). Va avea loc apoi echilibrarea, compensarea pe care copilul o caută pentru sentimentul său de inferioritate şi, în mod corespunzător, va progresa fixarea scopului.

Mecanismul psihic al tendinţei de compensare, potrivit căruia organul psihic îi răspunde sentimentului de inferioritate prin efortul de a neutraliza acest sentiment chinuitor, are o analogie în viaţa organică. Este fapt dovedit că organele vitale importante, atunci când intervine vreo debilitare, în măsura în care ele sunt viabile încep să riposteze printr-o extraordinară amplificare a capacităţii lor funcţionale. Astfel, dacă circulaţia sanguină întâmpină dificultăţi, inima lucrează cu puteri sporite, mobilizează potenţialul întregului organism şi prin aceasta îşi va mări volumul, depăşindu-1 pe acela al unei inimi care lucrează normal. La fel, sub presiunea fizicului firav, a becisniciei, a sentimentului de inferioritate, organul psihic caută ca, prin mari eforturi, să devină stăpânul acestui sentiment şi să-i înlăture.

Dacă sentimentul de inferioritate este deosebit de apăsător, apare pericolul ca, din cauza fricii de a rămâne handicapat pe toată viaţa, copilul să nu mai fie mulţumit cu o simplă compensare, ci să meargă mai departe (supracompensare). Aspiraţia la putere şi la superioritate se va exacerba şi va atinge patologicul. Asemenea copii nu vor fi satisfăcuţi de condiţiile obişnuite ale vieţii lor. În conformitate cu scopul lor ambiţios, ei se vor avânta în acţiuni măreţe, uluitoare. Cu o insolită impacienţă, împinşi de puternice impulsuri, care depăşesc cu mult măsura obişnuitului, fără a se sinchisi de cei apropiaţi, ei caută să-şi asigure propria poziţie. În acest fel ei devin bizari, provoacă perturbaţii în existenţa altora şi, fireşte, îi constrân-ge să se apere. Ei sunt contra tuturor şi toţi sunt contra lor. Nu toţi o sfârşesc în mod necesar cât se poate de rău. Este posibil ca un asemenea copil să meargă timp îndelungat pe căi care să pară normale, iar trăsătura sa de caracter care se dezvoltă cu prioritate – ambiţia

— Să se manifeste în aşa fel încât să nu-i ducă la un conflict deschis cu ceilalţi. Dar vom constata mereu că procedeele sale nu bucură de fapt pe nimeni, că ele nu produc nici un efect cu adevărat util, pentru că drumul urmat este inadmisibil pentru societatea noastră. Dată fiind ambiţia sa, pe care în cursul copilăriei nu o struneşte şi n-o fructifică aşa cum se cuvine, ci de obicei o exagerează, el va deveni întotdeauna incomod pentru ceilalţi oameni. Mai târziu, de regulă, se asociază şi alte aspecte care, în accepţiunea organismului social pe care trebuie să-i reprezinte umanitatea, înseamnă deja ostilitate.

Intră în sfera acesteia, înainte de toate, infatuarea, aroganţa şi năzu-inţa de a-i învinge pe toţi cu orice preţ, nu neapărat în sensul de a urca el însuşi pe trepte mai înalte, satisfacţia putând fi obţinută pur şi simplu prin doborârea altora. Ceea ce este important este distanţa, marea deosebire dintre el şi ei. O asemenea atitudine în faţa vieţii nu este incomodantă doar pentru anturaj, ci este supărătoare şi pentru purtătorul ei, saturându-1 într-atât de laturile întunecate ale vieţii încât în el nu mai germinează nici o bucurie autentică.

Prin eforturi cu totul neobişnuite, al căror scop este depăşirea tuturor celorlalţi, aceşti copii vin în contradicţie cu scopurile comune care îi pun în mişcare pe oameni. Comparând tipul omului setos de putere cu idealul omului social şi dacă dispunem şi de o oarecare experienţă în materie de apreciere, putem stabili în ce măsură un individ s-a înstrăinat de sentimentul de comuniune socială.

Privirii cunoscătorului de oameni îi este astfel, desigur, îngăduit să examineze, cu cea mai mare precauţie, lacunele corporale şi psihice, care îl fac să înţeleagă că în cazul respectiv a avut loc o dezvoltare dificilă a vieţii psihice. Dacă nu pierdem din vedere aceste aspecte, în măsura în care propriul nostru sentiment de comuniune socială este suficient de dezvoltat, vom fi conştienţi de faptul că nu aducem nici un prejudiciu, ci, dimpotrivă, că putem fi utili.

Aceasta mai întâi în sensul că nu facem răspunzători de fiinţa lor pe purtătorii unor desfigurări sau ai unor trăsături de caracter antipatice, ci le apărăm până la capăt dreptul de a fi indignaţi, cu alte cuvinte, suntem conştienţi de vina comună că în această privinţă nu am arătat destulă prevedere şi, astfel, ne-am făcut complici la mizeria socială.

Pornind de la acest punct de vedere, vom putea fi capabili de atenuări, nemaitratându-i pe asemenea oameni ca pe nişte căzături, ca pe nişte produse de degenerare a umanităţii. În această viziune va trebui, înainte de toate, să creăm acel climat care să facă posibilă dezvoltarea lor liberă, înlesnindu-le integrarea pe picior de egalitate în mediul social. Dacă ne gândim cât de neplăcut ne impresionează adesea priveliştea unui om al cărui complex de inferioritate este deacum vădit, vom putea mai întâi cumpăni ce demersuri educative avem de întreprins în ceea ce ne priveşte, spre a ajunge noi înşine în armonie cu sentimentul absolut de comuniune socială, înţelegând totodată cât de datoare a rămas societatea faţă de aceşti oameni. Este de la sine înţeles că tocmai cei veniţi pe lume cu organe deficitare şi care imediat ajung să simtă o apăsare a vieţii de care alţii sunt scutiţi îşi formează cu uşurinţă o concepţie despre lume pesimistă. În aceeaşi situaţie sunt copiii la care deficienţa unui organ nu este de fapt chiar atât de izbitoare, dar care, de asemenea, pe drept sau pe nedrept, poartă în ei un sentiment de inferioritate. În anumite situaţii, cum ar fi perioadele de educaţie severă, acest sentiment se poate accentua în aşa măsură încât să aibă efecte incalculabile. Ei nu mai pot să scape de spinul cu care au avut de-a face în prima copilărie, atitudinea de răceală de care s-au lovit determinând irosirea încercărilor de a se mai apropia de oameni, ceea ce face ca în final să se creadă în faţa unei lumi neprietenoase, de care este cu neputinţă să te ataşezi.

Exemplu: un pacient lăsa impresia frapantă că este mereu apăsat de o povară şi nu contenea să sublinieze că este pătruns de conştiinţa datoriei şi de importanţa ocupaţiilor sale. Cu soţia se afla în relaţii cât se poate de rele. Amândoi operau cu înverşunare într-o direcţie care, în final, trebuia să ducă la superioritatea unuia asupra altuia. De aici certuri, bătăi, în cursul cărora acuzaţiile reciproce au devenit tot mai grave şi insuportabile, până când legătura s-a rupt şi convieţuirea a încetat. Desigur, omul acesta mai păstra ceva din sentimentul său de comuniune socială, însă ceea ce putea el să ofere soţiei, prietenilor şi celorlalţi din preajma sa era înăbuşit de pornirea sa de a-şi impune superioritatea.

Legat de biografia sa, el povestea următoarele: până la vârsta de 17 ani nu se dezvoltase corporal, nu crescuse cât trebuia, avea o voce de băieţel, de barbă nici vorbă, cât despre talie, era ca a unui puştiulică. Are în prezent 36 de ani. Nimic la el nu şochează, înfăţişarea lui de bărbat fiind fără cusur. Natura I-a înzestrat cu tot ceea ce îi lipsise până la 17 ani. Dar el suferise timp de opt ani această stagnare a dezvoltării şi nu putea pe atunci să ştie că lucrurile se vor rezolva de la sine, obsedându-1 ideea că va rămâne un întârziat pe planul dezvoltării fizice şi că toată viaţa va fi „copil”. Încă de atunci se manifestau în el predispoziţiile care mai târziu aveau să devină evidente. De îndată ce avea ocazia, el încerca într-una să demonstreze că nu este copilul ce pare a fi. Dându-şi mereu importanţă, devenea important, toate acţiunile şi mijloacele de expresie fiind puse în slujba strădaniei sale de a se impune. Astfel, cu timpul, au prins contur însuşirile pe care i le vedem astăzi. Chiar şi pe soţia sa încerca necontenit s-o convingă că de fapt el este mai valoros decât îl crede ea şi că i se cuvine mai multă consideraţie decât i se acordă, pe când ea, făcută din acelaşi aluat, îi riposta că de fapt este mai neînsemnat decât s-ar putea bănui. În felul acesta relaţiile dintre ci nu puteau fi deloc amicale şi căsătoria se rupse cu totul, deznodământ prevestit încă de semnele de disensiune din perioada logodnei.

Acest om, care şi aşa avea conştiinţa de sine zdrobită, fiind acum puternic zdruncinat de eşecul său, se prezentă la medic. El a trebuit să înceapă să practice împreună cu acesta cunoaşterea omului (Menschenkenntnis), ca să înţeleagă ce greşeli a făcut în viaţă.

Eroarea pretinsei sale inferiorităţi îi marca întreaga existenţă.