5. FRICA (SPAIMA).

O importanţă covârşitoare în viaţa omului are frica. Acest afect se complică prin faptul că, pe lângă că este un afect disociant, conduce, ca şi tristeţea, la o legătură sui-generis cu ceilalţi. De exemplu, un copil înfricoşat se smulge dintr-o situaţie, dar aleargă în alta, spre a căpăta protecţie. Pe de altă parte, mecanismul fricii nu conduce direct la o demonstraţie de superioritate asupra anturajului, ci dă în primul rând impresia frapantă a unei înfrângeri. Atitudinea este aceea a unei defăimări.

De aici începe partea asociantă a afectului, care include în acelaşi timp şi setea de superioritate: fricosul fuge spre a se pune la adăpostul unei alte situaţii şi, în acest fel, el încearcă să se fortifice, ca să fie capabil să facă faţă pericolului şi ca să triumfe.

Avem de-a face, în cazul acestui afect, cu un fenomen profund organic. Ceea ce se reflectă aici este frica originară (Urangst), atavi-că, proprie tuturor vieţuitoarelor. La om, îndeosebi, ea emană din insecuritatea generală a acestuia, din slăbiciunea sa în faţa naturii.

Cunoaşterea dificultăţilor vieţii este atât de deficitară încât copilul, de exemplu, nu se poate descurca singur, alţii trebuind să intervină pentru a-i satisface trebuinţele. Copilul ia cunoştinţă intuitiv de aceste dificultăţi, de îndată ce vine pe lume şi se află integrat în condiţiile existenţei. Date fiind pericolul permanent care îl pândeşte şi riscul eşecului strădaniilor sale de a ieşi din starea de insecuritate, el poate să ajungă la o concepţie despre viaţă pesimistă, la dezvoltarea unor trăsături de caracter care îl fac să se bizuie mai mult pe ajutorul şi consideraţia celor din jurul său. Prudenţa care rezultă de aici poate fi atât de mare încât să-i îndepărteze de la îndatoririle impuse de viaţă. Dacă asemenea copii sunt totuşi obligaţi să progreseze, ei poartă în acelaşi timp în sine un plan de retragere, găsindu-se mereu pe picior de fugă, unul din afectele lor cele mai frecvente şi mai izbitoare fiind frica.

Până şi în expresia fizică a acestui afect, în special în mimică, descoperim începutul unei contraacţiuni, care însă nu este rectilinie, agresivă. Uneori asemenea manifestări evoluează în sens patologic şi în multe cazuri avem posibilitatea să examinăm cu uşurinţă mecanismele psihice. Avem atunci impresia netă că anxiosul întinde mâinile spre ceilalţi, ca să şi-i apropie şi ca să-i ţină lângă dânsul.

Aprofundând cercetarea acestui fenomen, ajungem la aceleaşi concluzii pe care le-am desprins din analiza anxietăţii ca trăsătură de caracter. Avem de-a face cu oameni care caută să se sprijine pe cineva în viaţă; trebuie ca cineva să le stea totdeauna la dispoziţie, în realitate este vorba de încercarea de a stabili un raport de dominaţie, ca şi când ceilalţi nu ar exista decât ca să le ofere anxioşilor un suport moral. Dacă forăm şi mai în adâncime, constatăm că aceşti oameni au pretenţia să ne ocupăm în primul rând de ei. În absenţa unui contact direct cu viaţa, ei şi-au pierdut în aşa măsură independenţa încât reclamă acest privilegiu cu o extraordinară ardoare şi vehemenţă. Dar oricât de stăruitor ar căuta ei să se afle în preajma altora, sentimentul lor de comuniune socială este slab. Astfel, anxietatea duce la obţinerea pentru sine a unei poziţii privilegiate, la evitarea exigenţelor vieţii şi la punerea celorlalţi în serviciul său.

În cele din urmă frica se infiltrează în toate relaţiile vieţii cotidiene.

Ea devine un instrument eficient de dominare a celor din jur.