1. DIVIZIUNEA MUNCII ŞI CELE DOUA SEXE.

Din cele expuse până aici rezultă că în viaţa psihică prevalează două linii directoare, care influenţează toate procesele psihice, făcând ca omul, prin realizarea şi asigurarea condiţiilor sale de viaţă, prin îndeplinirea celor trei îndatoriri capitale ale vieţii (dragoste, vocaţie, societate), să-şi satisfacă atât sentimentul de comuniune socială, cât şi străduinţa de a se pune în valoare, aspiraţia la putere şi la superioritate. Va trebui să ne obişnuim să apreciem fiecare fenomen psihic prin prisma raporturilor cantitative şi calitative ale acestor doi factori şi, dacă vrem să ne apropiem de înţelegerea psihicului, să-i cercetăm totdeauna potrivit acestei reguli. Căci existenţa acestor doi factori determină măsura în care un om este capabil să sesizeze logica vieţii umane colective şi să se integreze în diviziunea muncii impusă de aceasta.

Diviziunea muncii este un factor absolut necesar pentru menţinerea societăţii omeneşti. Aceasta presupune ca fiecare să-şi aibă locul său într-o funcţie oarecare. Cine nu dă curs acestei cerinţe neagă continuitatea vieţii sociale, a genului uman în general, abdică de la rolul său de om între oameni şi devine un zurbagiu. În cazurile mai benigne vorbim de proaste maniere, indisciplină, capriciu, iar în cele mai grave de excentricitate, decădere şi, în cele din urmă, delincventă. Condamnarea unor atari fenomene se explică prin faptul că ele sunt incompatibile cu exigenţele vieţii în comun.

Valoarea unui om este dată de felul în care îşi onorează locul atribuit de societate în diviziunea muncii. Prin integrarea în viaţa comună el devine important pentru ceilalţi, este una din verigile unui lanţ cu nenumărate articulaţii, pe care se bazează alcătuirea vieţii umane şi pe care nu ni le putem imagina în număr mai mare înlăturate fără ca viaţa socială să se prăbuşească. Capacităţile individului sunt acelea pe care i le desemnează locul său în procesul de producţie comun al societăţii omeneşti. Fireşte, intervin pe acest plan multe încurcături, aspiraţia către putere, pofta de dominare şi tot felul de alte rătăciri stânjenind sau zădărnicind accesul la diviziunea muncii sau stabilind false criterii de judecare a valorii omului, după cum încurcături intervin şi atunci când un individ ocupă un loc pentru care este inapt. Dificultăţi pot fi generate, de asemenea, de apetitul de putere, de ambiţia calpă a unor indivizi care, în profitul intereselor lor egoiste, pun piedici vieţii şi muncii colective. Alte complicaţii îşi au cauza în stratificarea societăţii în clase, situaţie în care puterea personală şi interesele economice influenţează distribuirea domeniilor de muncă, în aşa fel încât posturile cele mai grase, care conferă mai multă putere, sunt acordate anumitor grupuri sociale, pe când altele sunt excluse de la acestea. Cunoaşterea rolului imens pe care îl joacă în această privinţă aspiraţia către putere ne permite să înţelegem de ce procesul diviziunii muncii nu a avut niciodată o evoluţie nelipsită de accidente. Forţa a intervenit mereu spre a face din muncă pentru unii un soi de privilegiu, pentru alţii un mod de oprimare.

O asemenea diviziune a muncii este transmisă şi prin situaţia celor două sexe. Femeia, ca urmare a conformaţiei ei corporale, este din capul locului exclusă de la anumite activităţi, pe când, pe de altă parte, există munci care nu sunt repartizate bărbaţilor, pentru că ei nu dau aici un randament bun, nefiind de fapt acolo la locul potrivit pentru dânşii. Această diviziune a muncii ar fi fost realizată fără nici un fel de idei preconcepute şi, în măsura în care mişcarea feministă nu a întins prea tare coarda în focul luptei, a admis şi ea logica acestui punct de vedere. Ea este departe de a defeminiza femeia sau de a distruge raporturile naturale dintre bărbat şi femeie în ceea ce priveşte convenabilitatea locurilor de muncă. Pe parcursul evoluţiei umane, diviziunea muncii s-a configurat în aşa fel, încât femeia a preluat o parte din acele activităţi pe care de obicei le efectuau şi bărbaţii, pentru ca aceştia din urmă sa aibă posibilitatea să-şi valorifice forţele mai cu folos. Această diviziune a muncii nu poate fi numită neraţională atât timp cât nu lasă neutilizate forţele de muncă şi nu va conduce la folosirea abuzivă a forţelor spirituale şi fizice ale omului.