2. SUPREMAŢIA BĂRBATULUI ÎN CIVILIZAŢIA ACTUALĂ.

Dat fiind faptul că civilizaţia s-a dezvoltat în direcţia aspiraţiei către putere, îndeosebi datorită eforturilor unor indivizi sau puteri sociale care au vrut să-şi asigure privilegii, diviziunea muncii a fost orientată pe căi specifice, care predomină şi astăzi, făcând ca societatea omenească să se caracterizeze prin importanţa preponderentă acordată bărbatului. Diviziunea muncii este de aşa natură, încât asigură prerogative grupului privilegiat al bărbaţilor, care, ca urmare a hegemoniei, stabilesc în propriul lor interes poziţia femeii în procesul de producţie, prescnindu-i acesteia orizontul vieţii şi fiind în măsură să impună forme de existenţă care corespund în primul rând viziunii masculine.

Aşa cum stau lucrurile în prezent, dăinuie o permanentă aspiraţie la superioritate a bărbaţilor faţă de femei şi, în mod corespunzător, o permanentă nemulţumire a femeii faţă de privilegiile băr-baţilor. Dincolo de strânsa solidaritate dintre cele două sexe, este evident ca o asemenea tensiune conduce la o continuă subminare a armoniei lor psihice, la ample perturbaţii din care rezultă un climat psihic general1 resimţit ca extrem de chinuitor pentru ambele părţi ale neamului omenesc.

Toate instituţiile, ca şi toate regulile tradiţionale, legile, mora-vurile şi obiceiurile noastre depun mărturie cu privire la poziţia privilegiată a bărbatului, pe care o ajustează şi o fac să dureze. Ele pătrund până în camera copiilor şi exercită o extraordinară influenţă asupra psihicului acestora. Desigur că nu putem arăta cu exactitate ce înţelege copilul din aceste raporturi, dar se impune să simţim că fondul său afectiv este înrâurit în adâncime. Este edificator, în acest sens, cazul bărbatului care, când i s-a cerut să îmbrace haine de fată, a ripostat prin accese de furie, ceea ce arată clar ca lumina zilei că avem tot temeiul să cercetăm aceste raporturi. Faptul ne readuce, pe o altă cale, la problema aspiraţiei către putere.

Dacă tendinţa băiatului de a se pune în valoare a atins un anumit grad, el va apuca de predilecţie pe acel drum care i se pare că îi garantează privilegiile masculinităţii, pe care el le sesizează peste tot. După cum am menţionat, educaţia care se practică azi în familie este axată pe aspiraţia către putere şi pe înclinaţia de a preţui privilegiile masculine şi de a le promova. Căci de obicei copilul îl are în faţa ochilor pe bărbat, pe tată, ca simbol al puterii. Al său enigmatic du-te-vino stârneşte mult mai mult interesul copilului decât mama.

El remarcă repede rolul dominant pe care îl deţine tatăl, care dă tonul, face rânduială, conduce totul; vede că toţi se supun poruncilor sale şi că mama face totdeauna referire la ele. Bărbatul îi apare copilului, în toate privinţele, drept cel mare şi puternic. Sunt copii cărora tatăl le pare atât de competent în toate, încât tot ce spune el trebuie să fie sfânt, ei întărindu-şi adesea propriile afirmaţii doar cu precizarea că tata a spus-o. Chiar şi acolo unde influenţa patemă nu iese clar în evidenţă, copiii ajung la ideea superiorităţii tatălui, pentru că întreaga povară a casei pare a se sprijini pe umerii săi, pe când în realitate numai diviziunea muncii îi dă bărbatului posibilitatea de a-şi pune mai bine în valoare forţele.

Cât priveşte originile istorice ale poziţiei hegemonice a bărbatului, trebuie să arătăm că aceasta nu a apărut ca un fapt natural. A fost necesar ca mai întâi să se instituie o serie de legi, pentru ca dominaţia bărbatului să fie asigurată. Aceasta înseamnă, totodată, că, înainte de legiferarea hegemoniei masculine, trebuie să fi fost o vreme în care privilegiul masculin nu era un lucru atât de sigur. Este vorba, de fapt. de o perioadă istoriceşte atestată. A fost vremea matriarhatului, când mama, femeia, îndeplinea în viaţă rolul principal, faţă de copil înainte de toate, faţă de care şi toţi bărbaţii tribului aveau o anumită datorie. Acest lucru îl sugerează şi unele moravuri şi datini de azi, ca, de exemplu, obiceiul nostim potrivit căruia copilul se adresează cu „nene” fiecărui bărbat. Trecerea de la matriarhat la patriarhat a fost precedată de o straşnică luptă, ceea ce dovedeşte că supremaţia bărbatului, pe care el crede că o deţine de la natură, nu a avut-o de la început2, ci a trebuit s-o cucerească. Victoria bărbatului a echivalat cu subjugarea femeii şi în special înscrisurile făcute de legislaţie de-a lungul timpului aduc despre acest proces de subjugare o mărturie elocventă.

Aşadar, supremaţia masculină nu este un fapt natural. Există izvoare istorice care arată că ea a apărut în mod necesar abia în cursul luptelor neîntrerupte între popoare vecine, lupte în care bărbatului i-a revenit un rol important, de care la urma urmei el a profitat spre a acapara definitiv conducerea. Mână în mână cu această evoluţie istorică a mers dezvoltarea proprietăţii private3 şi a dreptului ereditar la moştenire, care până într-atât a fost elaborat pe baza supremaţiei masculine, încât partea care agoniseşte şi posedă este de regulă bărbatul.

Copilul care creşte nu are nevoie să lectureze cărţi pe această temă. Chiar dacă nu ştie nimic despre aceste lucruri, el sesizează din practica vieţii că bărbatul este partea care agoniseşte şi care este favorizată, fie şi atunci când nişte părinţi cu judecată sunt gata să renunţe cu plăcere la privilegiile moştenite din vremuri vechi, în favoarea egalităţii în drepturi. Este foarte greu să-i lămureşti pe copil că mama, care îndeplineşte treburile gospodăreşti, este partenera egală în drepturi a bărbatului. Să ne imaginăm ce înseamnă aceasta pentru un băiat căruia, începând din leagăn, supremaţia bărbatului îi sare în ochi. Încă de la naştere el este primit cu mai multă bucurie decât o fată şi este sărbătorit ca un prinţ. Este un fapt arhicunoscut că părinţii doresc să dea naştere mai degrabă la băieţi. Băiatul ajunge să-şi dea seama la fiecare pas cât de avantajat este ca descendent masculin şi îşi supralicitează valoarea. Diversele cuvinte care i se adresează sau pe care ocazional le prinde din zbor, cu privire la sine, îl fac să înţeleagă zi de zi importanţa mai mare a rolului bărbatului.

Superioritatea principiului masculin îi apare de asemenea în situaţia femeilor din casă, care sunt folosite la munci considerate ordinare, ca şi în faptul că, în definitiv, nici femeile din anturajul copilului nu nutresc totdeauna convingerea că sunt egale cu bărbaţii. Ele îndeplinesc de cele mai multe ori un rol subaltern şi inferior. În majoritatea cazurilor, va rămâne fără nici un răspuns atât de importanta întrebare pe care femeia o are de pus bărbatului înaintea căsătoriei: ce I gândeşti tu despre copleşitorul principiu al supremaţiei masculine în societate, îndeosebi în cadrul familiei. În unele cazuri urmarea va fi o manifestare mai puternică a aspiraţiei către o poziţie de egalitate cu bărbatul, în alte cazuri un soi de resemnare, mai mult sau mai puţin pronunţată. De cealaltă parte a baricadei stă bărbatul, tatăl, care încă de copil a crescut cu convingerea că, în calitatea sa de bărbat, are de jucat un rol mai însemnat şi, în virtutea acestei convingeri, el simte ca un fel de datorie, conform căreia, la întrebările puse de viaţă şi de societate, va răspunde totdeauna în favoarea privilegiilor masculine.

Copilul trăieşte toate situaţiile care rezultă din aceste relaţii familiale. Se degajă pentru el o mulţime de imagini şi de puncte de vedere asupra existenţei femeii, din care, în general, femeia iese prost. Dezvoltarea psihică a bărbatului capătă în acest fel un caracter masculin. Ceea ce, în aspiraţia sa către putere, el poate percepe drept ţel demn de a fi urmărit, constituie, aproape fără excepţie, însuşiri şi atitudini masculine. Din relaţiile de putere evocate se dezvoltă un fel de virtute virilă, care ea însăşi îşi dezvăluie în întregime originea.

Anumite trăsături de caracter trec drept „masculine”, altele drept „feminine”, fără ca vreun fapt fundamental să justifice aceste taxări.

Căci, dacă comparăm starea psihică a băieţilor cu aceea a fetelor şi găsim argumente în favoarea acestei clasificări, nu vom putea totuşi vorbi de fapte naturale, de vreme ce aceste fenomene le constatăm la oameni care sunt de-acum cuprinşi în cadre bine determinate şi ale căror plan de viaţă şi linie directoare sunt de-acum îngustate de judecăţile lor unilaterale cu privire la putere. Aceste relaţii de putere au fixat în mod imperios spaţiul în care ei trebuie să încerce să se dezvolte. Distincţia între trăsături de caracter masculine şi feminine nu este deci îndreptăţită. Vom vedea cum ambele categorii de trăsături pot satisface cerinţele aspiraţiei către putere, cum şi cu mijloace „feminine”, ca, de exemplu, ascultarea şi supunerea, cineva poate fi capabil să uzeze de putere. Datorită avantajelor de care se bucură un copil ascultător, el poate eventual să o ia mult înaintea unuia neascultător, cu toate că în ambele cazuri la lucru este aceeaşi aspiraţie către putere. Judecata noastră cu privire la viaţa psihică a unui individ este adesea complicată de faptul că, pentru a se impune, aspiraţia către putere recurge la cele mai diferite trăsături de caracter.

Pe măsură ce copilul creşte, sublinierea masculinităţii sale devine pentru el aproape o datorie. Ambiţia, setea sa de putere şi de superioritate se asociază total, devin de-a dreptul identice cu datoria faţă de masculinitate (der Verpflichtung zur Mănnlichkeit). Mulţi dintre copiii care aspiră la putere nu se mulţumesc doar cu conştientizarea masculinităţii, ci vor să arate şi să dovedească în permanenţă că sunt bărbaţi şi că, în această calitate, ei trebuie să aibă privilegii, căutând, pe de o parte, să se evidenţieze şi să-şi exagereze trăsăturile de caracter masculine, iar pe de altă parte încercând, în maniera tuturor tiranilor, să se opună anturajului feminin şi, după gradul de rezistenţă de care se lovesc, să-şi demonstreze superioritatea fie prin în-căpăţânare sau revoltă nestăpânită, fie prin rafinată viclenie.

Fiindcă fiece individ este evaluat în raport cu etalonul masculinităţii privilegiate, nu este de mirare că băiatului i se pune mereu în faţă acest etalon şi că, în cele din urmă, el însuşi îl ia ca instrument de. Măsură, observându-se şi întrebându-se în permanenţă dacă cursul vieţii lui este acela al unui bărbat, dacă el însuşi este suficient de bărbătesc în manifestări şi altele de acest fel. Ceea ce înţelege toată lumea în zilele noastre prin „bărbătesc”, se ştie. Este, înainte de toate, purul egoism, ceea ce satisface amorul propriu, ca şi superioritatea faţă de ceilalţi, întâietatea, toate acestea în contextul unor impresionante trăsături de caracter active, cum sunt curajul, dârze-nia, mândria, simţul invincibilităţii (îndeosebi în faţa femeilor), accesul la funcţii, ranguri sociale şi titluri, predilecţia de a se căli împotriva emoţiilor „feminine” şi aşa mai departe. Este o bătălie neîntreruptă pentru superioritatea personală, deoarece a fi superior este apanajul bărbatului.

În această perspectivă, băiatul îşi va însuşi trăsături al căror model el îl poate lua, fireşte, exclusiv de la bărbaţii adulţi, în primul rând de la tată. Peste tot putem descoperi urmele acestei grando-manii cultivate artificial. Băiatul va fi de timpuriu ademenit să urmărească a-şi asigura un surplus de putere şi privilegii. Acestea echivalează pentru dânsul cu „bărbăţia”. În cazurile patologice se ajunge adesea la o degenerare a „bărbăţiei” până la cruzime şi brutalitate.

Avantajele pe care le oferă de multe ori masculinitatea4 sunt extrem de seducătoare. Nu trebuie să ne surprindă faptul că şi la fete găsim adesea cazuri când linia lor directoare are în vedere un ideal masculin, fie ca o dorinţă irealizabilă sau ca etalon de evaluare a propriei conduite, fie ca mod de a se prezenta şi acţiona („în societatea civilizată, fiece femeie va voi să fie bărbat”). Acestei categorii aparţin acele fete care, cu un aprig elan, preferă tocmai jocurile şi activităţile care, în ceea ce priveşte capacitatea fizică, convin mai degrabă băieţilor. Aşa, de exemplu, ele se caţără în copaci, le place să se afle în societatea băieţilor şi refuză ca pe o ocară orice ocupaţie feminină. Nu-şi găsesc mulţumirea decât în roluri masculine. Toate aceste fenomene trebuie înţelese ca un efect al privilegiilor pe care le comportă calitatea de bărbat. Vedem aici clar cum lupta pentru o poziţie proeminentă, cum aspiraţia la superioritate vizează mai mult speranţa decât realitatea şi situaţia reală în viaţă.