Capitolul VIII.         FRAŢI şi SURORI.

Am amintit adesea că, pentru aprecierea unui om, este important să se cunoască împrejurările vieţii sale. O împrejurare de acest fel este poziţia pe care copilul a ocupat-o în rândul fraţilor şi surorilor sale. Oamenii pot fi clasificaţi şi din acest punct de vedere şi, dacă avem suficientă experienţă, vom fi în stare să recunoaştem că cutare este prim-născut, cutare unicul copil la părinţi, sau mezinul ş.a.m.d.

Se pare că oamenii ştiu de mult că prâslea este de cele mai multe ori un tip deosebit. Aşa se vede dintr-o mulţime de basme, legende, din istorisirile biblice, în care ultimul născut este totdeauna prezentat şi descris în acelaşi mod. De fapt el creşte în cu totul alte împrejurări decât toţi ceilalţi copii. Pentru părinţi el este un copil aparte şi, ca mezin, are parte de un tratament deosebit. Ca mezin, el este totodată şi cel mai mic şi, ca atare, cel care are cel mai mult nevoie de grijă, pe când ceilalţi fraţi şi surori se descurcă de-acum, sunt copii mari. De aceea, el creşte într-o atmosferă familială mai caldă decât ceilalţi.

Din această situaţie rezultă pentru el anumite trăsături de caracter care îi influenţează în mod deosebit atitudinea faţă de viaţă, formându-se ca o personalitate distinctă. Se adaugă la acestea o circumstanţă contradictorie în aparenţă. Pentru un copil nu este deloc o situaţie plăcută să se vadă totdeauna tratat ca un puşti, în care nimeni nu are încredere şi căruia nu i se încredinţează nimic. Asta îl F întărâtă foarte mult pe copil care, de obicei, se străduieşte să arate că el poate face totul. Aspiraţia sa către putere se intensifică. Astfel, mezinul va fi de cele mai multe ori un individ nesatisfăcut decât de o situaţie optimă, dezvoltând în sine tendinţa de a-i depăşi pe toţi ceilalţi.

Acest tip se întâlneşte foarte frecvent în viaţă. Există o categorie de mezini care îi depăşesc pe toţi, care au realizat mult mai mult decât fraţii şi surorile lor. Mai puţin fericit este cazul acelei categorii de mezini care, deşi au avut aceeaşi tendinţă, nu au desfăşurat o activitate bogată şi nu au manifestat încredere în sine, ceea ce li se poate trage, de asemenea, din relaţiile cu fraţii mai mari. Dacă aceştia nu se lasă depăşiţi, se poate întâmpla ca mezinul, laş şi plângăreţ, să dea bir cu fugiţii din faţa îndatoririlor ce-i revin, să fie mereu în căutarea unui pretext de a se eschiva de la aceste îndatoriri.

El nu este mai puţin ambiţios, dar este o ambiţie din cele care îi fac pe oameni doar să se descurce, încercând să şi-o satisfacă pe un teren alături de îndatoririle vieţii şi evitând riscul de a trebui să facă proba capacităţilor lor.

Mulţi au fost surprinşi de constatarea că un mezin se comportă de obicei ca şi cum ar fi handicapat şi ar purta în el un sentiment de inferioritate. În cursul cercetărilor noastre am constatat întotdeauna acest sentiment chinuitor şi alarmant, în care se poate identifica un puternic impuls pentru dezvoltarea psihică. În acest sens, mezinul este perfect comparabil cu un copil care a venit pe lume cu organe deficiente. Cazul poate să nu stea aşa în realitate, nu este aici vorba de existenţa obiectivă a inferiorităţii, ci de ceea ce simte omul. Ştim cu ce nespusă uşurinţă se comit erori în viaţa copilului. Ne aflăm în faţa a o mulţime de probleme, posibilităţi şi consecinţe. Cum se impune să se comporte educatorul? Să invoce el noi stimulente, care să suscite mai departe vanitatea unui asemenea copil? A insista doar asupra necesităţii ca un asemenea copil să fie mereu primul ar fi mult prea puţin pentru o viaţă de om, iar experienţa ne învaţă că în viaţă nu totul depinde de a fi primul. Mai bine este ca, exagerându-se întrucâtva, să se spună: nu avem nevoie de primi-clasaţi1. De fapt ni se şi face rău de ei. Dacă trecem în revistă istoria, precum şi experienţa noastră, trebuie să constatăm că fenomenul nu este benefic. Un astfel de principiu face din copil un unilateral şi, înainte de toate, îl împiedică să devină un bun semen. Prima consecinţă este, de cele mai multe ori, faptul că el se gândeşte numai la sine şi cum să procedeze ca alţii să nu i-o ia înainte. El devine invidios, îl macină ura şi teama de a nu fi întotdeauna cel dintâi. Prin însăşi poziţia sa, ultimul născut este înclinat să devină recordman, să-i întreacă în performanţe pe toţi ceilalţi. Alergătorul de cursă se trădează în întreaga sa conduită, adesea în aspecte insignifiante, care de obicei nu bat la ochi dacă nu cunoşti întregul angrenaj al acestei vieţi psihice. Un asemenea copil se va sili, de exemplu, să meargă totdeauna în fruntea unui grup sau nu va putea suferi ca vreun altul să se aşeze în faţa sa. Spiritul de competiţie este pe departe caracteristic pentru marea majoritate a mezinilor.

Acest tip de mezin, care uneori degenerează, poate fi de asemenea găsit în toată puritatea sa. Include adesea oameni energici, socotiţi salvatorii întregii lor familii. Să privim în trecut şi să ne referim, bunăoară, la istoria biblică, la legenda lui Iosif; vom găsi toate acestea descrise într-un mod absolut uimitor, cu o intenţionalitate şi o claritate de aşa natură încât s-ar spune că autorul acelei legende dispunea de toate acele cunoştinţe pe care noi, astăzi, le obţinem cu atâta osteneală. Cu siguranţă că în decursul secolelor s-a pierdut mult material valoros şi că acum trebuie găsite lucruri noi.

Alături de acesta există încă un tip, ca o derivaţie a celui dintâi.

Imaginaţi-vă că alergătorul nostru dă deodată peste un obstacol şi, necrezându-se capabil să-i escaladeze, îl ocoleşte. Când un asemenea mezin îşi pierde curajul, el devine cel mai mare laş. Îl găsim totdeauna dând bir cu fugiţii, orice treabă este pentru dânsul prea grea, are pentru toate scuze, nu îndrăzneşte să abordeze nimic şi aşa îşi iroseşte timpul. De cele mai multe ori va da greş şi abia cu chiu cu vai va găsi el un domeniu în care orice concurenţă să fie dinainte exclusă. Pentru insuccesele sale vor fi invocate tot felul de pretexte, de pildă, că este prea firav, că a fost neglijat sau răsfăţat, că fraţii şi surorile nu i-au permis să se afirme şi altele de felul acesta. Asemenea destine se pot complica atunci când respectivul are realmente o infirmitate. Pe tema aceasta el va bate multă monedă pentru evazi-unile sale.

Niciunul din aceste două tipuri nu include de obicei oameni de nădejde. Ce-i drept, cei care constituie primul tip se descurcă mai bine într-o perioadă în care concurenţa se mai bucură de o oarecare apreciere. Acest tip îşi va găsi echilibrul doar în dauna celorlalţi, pe când cel de-al doilea va trăi toată viaţa sub apăsarea sentimentului de inferioritate şi va suferi de pe urma imposibilităţii de a se împăca cu viaţa.

Şi primul-născut are caracteristicile sale. Înainte de toate el are avantajul unei poziţii excelente pentru dezvoltarea sa psihică. Cunoaştem din istorie că este o poziţie aparte, favorizată. Această situaţie privilegiată s-a păstrat ca o tradiţie la multe popoare şi pături sociale. La ţărani, de exemplu, în mod indiscutabil primul-născut îşi cunoaşte încă din copilărie chemarea, anume că într-o zi el va prelua gospodăria şi că, prin aceasta, va avea o situaţie mult mai bună decât ceilalţi, care cresc cu sentimentul că va sosi şi ziua în care vor trebui să părăsească casa părintească. Şi în alte părţi, în multe familii se contează pe faptul că fiul cel mai mare va fi la un moment dat stăpânul casei. Chiar şi acolo unde tradiţia aceasta nu are greutate, ca de exemplu în familiile burgheze modeste sau în cele proletare, primul-născut este în orice caz cel căruia i se atribuie destulă putere şi înţelepciune, încât să se facă din el un ajutor şi o persoană capabilă să-i supravegheze pe cei mai mici. Ne putem reprezenta ce înseamnă pentru un copil să fie în permanenţă învestit cu întreaga încredere a celor din jurul său. Aceasta va genera în el o stare de spirit care se va exprima aproximativ în gânduri de felul: tu eşti cel mai mare, cel mai tare, cel mai în vârstă, de aceea trebuie să fii mai deştept decât ceilalţi etc.

Dacă dezvoltarea în această direcţie nu este stingherită, vom găsi la primul-născut trăsăturile caracteristice apărătorului ordinii existente. Asemenea oameni apreciază în mod cu totul deosebit puterea, atât puterea lor personală, cât şi ideea de putere ca atare.

Pentru primii-născuţi puterea este ceva de la sine înţeles, ceva de maximă importanţă şi de care trebuie să se pătrundă. Nu este de trecut cu vederea faptul că, de regulă, asemenea oameni sunt con-servatori.

La secunzi (Zweigeborenen) găsim aceeaşi aspiraţie către putere şi superioritate, cu nuanţele de rigoare. Ei stau tot timpul sub presiune, se străduiesc să ajungă în prim-plan, comportamentul lor fiind de asemenea al unui concurent intrat în cursa pentru viaţă.

Secundul se simte puternic îmboldit de faptul că cineva este înaintea lui şi se pune în valoare. Dacă este în stare să-şi mobilizeze forţele şi să accepte competiţia cu primul-născut, de obicei va porni cu tot elanul înainte, în timp ce primul-născut, în posesia puterii sale, se simte relativ sigur, până când celălalt ameninţă să i se urce în cap.

Acest portret ni-1 evocă în mod expresiv legenda despre Esau2 şi Iacob. Vedem aici neastâmpărul, strădania, mai puţin evidente în fapte, cât mai ales în atitudini incoercibile, până când fie că ţelul este atins, adică înaintaşul este depăşit, fie că se bate în retragere după eşec, ceea ce adesea se termină cu o boală nervoasă. Starea de spirit a secundului este comparabilă cu pizma claselor neposedante, dominată de sentimentul umilirii. Se poate ca el să-şi fi fixat un scop atât de înalt, încât să sufere întreaga viaţă din cauza aceasta şi ca armonia sa interioară să fie distrusă ca urmare a acestui lucru, a faptului că şi-a sacrificat viaţa pentru o idee, pentru o ficţiune, pentru o himeră lipsită de valoare.

Copilul unic are şi el o situaţie specifică. El este expus cu totul demersurilor pedagogice ale celor din jurul său. Părinţii nu au, ca să spunem aşa, nici o posibilitate de alegere, ei aruncându-se cu tot elanul lor pedagogic asupra acestui singur copil. Acesta va fi cu totul lipsit de independenţă, va aştepta mereu ca cineva să-i arate drumul de urmat, va fi în permanenţă în căutarea unui sprijin. Adesea răzgâiat, el nu este obişnuit să se aştepte la nici o dificultate, deoarece întotdeauna i-a fost netezit drumul. Cum se află mereu în centrul atenţiei, el capătă cu uşurinţă sentimentul că are o valoare deosebită.

Poziţia sa este atât de delicată, încât luările de atitudine greşite sunt aproape inevitabile. Fireşte, dacă părinţii ştiu ce importanţă au asemenea situaţii, şi ce pericole ascund, atunci există posibilitatea contracarării lor. Rămâne, totuşi, o problemă dificilă. Adesea părinţi extrem de circumspecţi, care socot că viaţa este deosebit de grea şi, drept urmare, fac toate lucrurile cu o prudenţă exagerată, influenţează în acest sens şi sensibilitatea copilului. Îngrijorarea perma nentă pentru sănătatea copilului îl va face pe acesta să privească lumea ca pe o realitate ostilă. În acest fel copilul evoluează cu veşnica teamă de greutăţi, în faţa cărora el stă lipsit de experienţă, nepregătit, pentru că nu a fost lăsat să guste decât ceea ce este agreabil. Asemenea copii vor întâmpina dificultăţi în cazul oricărei activităţi independente şi vor deveni inapţi pentru viaţă. Ei sunt sortiţi să sufere eşecuri. Uneori existenţa lor seamănă cu aceea a unor paraziţi care nu fac decât să savureze plăceri, pe când ceilalţi le poartă de grijă.

În familii sunt posibile diferite combinaţii, după cum există mai mulţi copii de acelaşi sex, sau fraţi şi surori, concurându-se într-un fel sau altul între dânşii. De aici complexitatea judecării şi evaluării fiecărui caz particular. Deosebit de dificilă este situaţia băiatului unic care creşte în mijlocul mai multor surori. Într-o asemenea casă, dominantă este influenţa feminină, băiatul fiind împins pe ultimul plan, mai ales dacă este cel mai mic dintre copii şi se trezeşte în faţa unei falange feminine solidare. Tendinţa sa de a se pune în valoare se izbeşte de mari obstacole. Atacat din toate părţile, el nu va ajunge niciodată propriu-zis conştient de privilegiile pe care societatea noastră anacronică le rezervă bărbaţilor şi va arăta incertitudine în acţiunile sale. Intimidarea poate merge atât de departe încât, uneori, el să resimtă ca mai slabă poziţia bărbatului faţă de aceea a femeii. Curajul şi încrederea sa în sine ajung să se clatine sau, dimpotrivă, un puternic impuls îl împinge la mari înfăptuiri.

Amândouă cazurile sunt generate de aceeaşi situaţie. Ce va deveni în final un asemenea băiat depinde de condiţiile şi împrejurările vieţii. Nu se poate însă să nu se observe la el persistenţa unei trăsături tipice.

După cum vedem, tot ceea ce aduce în viaţă copilul se formează şi se colorează în conformitate cu poziţia sa în constelaţia familiei. Această constatare face să pălească doctrina eredităţii, atât de dăunătoare pentru activitatea pedagogică. Există, ce-i drept, cazuri în care influenţa eredităţii este în afară de orice îndoială, ca de exemplu atunci când un copil crescut în afara oricărei relaţii cu părinţii săi manifestă totuşi trăsături similare sau identice. Uimirea în faţa acestui fapt face loc imediat unei mai bune înţelegeri, dacă ne amintim cât de uşor de interpretat sunt anumite distorsiuni în dezvoltarea copilului care, de exemplu, vine pe lume cu deficienţe corporale, stare care determină o tensiune între el şi cerinţele mediului, exact ca la tatăl său, care şi el poate că a venit pe lume cu organe deficiente. Din acest punct de vedere, teoria transmiterii ereditare a trăsăturilor de caracter se dovedeşte lipsită de întemeiere.

Din expunerea de mai sus rezultă că dintre distorsiunile care intervin în dezvoltarea copilului cea mai gravă priveşte aspiraţia sa de a se ridica deasupra celorlalţi şi de a tinde la o poziţie de forţă, care să-i aducă avantaje personale. Dacă această tendinţă proprie societăţii noastre pune stăpânire pe sufletul omului, dezvoltarea sa ia un curs obligatoriu. O profilaxie pedagogică în acest domeniu întâmpină dificultăţi care reclamă o înţelegere mai profundă a situaţiilor. Şi dacă există un punct de vedere coerent, care să ne ajute la înlăturarea tuturor dificultăţilor, acesta se referă la cultivarea sentimentului de comuniune umană. Dacă lucrul acesta reuşeşte, toate dificultăţile devin insignifiante. Cum însă în vremea noastră reuşitele în acest sens sunt relativ rare, dificultăţile atârnă greu în balanţă.

Recunoscând faptul acesta, nu ne vom mai mira că întâlnim atâţia oameni care se luptă de-a lungul vieţii să se menţină pe linia de plu-tire, existenţa fiind dură pentru ei. Ştim că ei sunt victimele unei dezvoltări greşite şi că, în consecinţă, şi atitudinea lor faţă de viaţă este greşită. De aceea judecata noastră referitoare la ei trebuie să fie foarte reţinută şi, mai presus de orice, să nu fie o judecată morală, o judecată asupra valorii (morale) a omului. Mai degrabă se impune să încercăm să valorificăm cunoştinţele pe care le-am dobândit, să abordăm altfel omul, dat fiind că acum suntem în stare să ne facem o imagine mult mai exactă despre viaţa sa interioară. Pentru educaţie, de asemenea, rezultă importante puncte de vedere, deoarece cunoaşterea surselor de eroare ne oferă multiple posibilităţi de intervenţie. Având o viziune cuprinzătoare şi profundă a dezvoltării psihice a omului, în trăsăturile pe care le examinăm putem discerne nu numai trecutul, ci, întrucâtva, şi viitorul său. Numai aşa omul devine pentru noi cu adevărat viu. El va fi pentru noi mai mult decât o simplă siluetă şi vom obţine o altă idee despre valoarea sa decât ideea care are adesea curs în societatea noastră.

NOTE

1 „wirbrauchen keine Ersten”, în textul original. (Nota trad.) 2 Fiul lui Isac şi al Rebecăi, fratele mai mare al lui Iacob, care, după cum spune Biblia, şi-a vândut pe un blid de linte dreptul de prim-născut.

(Nota trad.)

CARACTEROLOGIE.