— O REVANŞĂ A SOCIALULUI ASUPRA BIOLOGISMULUI FREUDIAN.

De obicei numele lui Alfred Adler este asociat cu psihanaliza, care pentru mulţi nu este de conceput fără faimosul ei „triumvirat: Freud, Adler, Jung. În realitate însă ambiţiosul concetăţean al părin-telui legitim al psihanalizei nu a fost mai mult decât unul din efeme-rii „tovarăşi de drum” ai lui Sigmund Freud, fără a fi şi un psihanalist în adevăratul înţeles al cuvântului, cu toate că într-o vreme a îndeplinit funcţia de preşedinte al Asociaţiei Psihanalitice din Viena. Adler „never practised psychoanalysis” („nu a practicat niciodată psihanaliza”), susţin apodictic, pe drept cuvânt, J. P.

Chaplin şi T. S. Krawiec1. Freud însuşi s-a văzut obligat să facă precizarea că Adler „nu are nimic comun cu psihanaliza’2, că el a avut încă de la început propriul său „sistem”, doctrina sa, pe care încerca să o substituie psihanalizei, atunci când nu încerca să-şi revendice idei manifest freudiene, străduindu-se să le travestească într-o terminologie diferită.

Adevărul este că „psihologia individuală” profesată de Alfred Adler3 nu se încadrează şi nici nu s-ar putea încadra în psihanaliză, nici ca teorie, nici ca practică, aşa cum lucrul este în bună măsură posibil cu „psihologia analitică” a lui Carl Gustav Jung. Dar cum concepţia lui Adler s-a dezvoltat paralel cu psihanaliza, stabilind cu aceasta şi relevante puncte de contact, ea poate fi considerată foarte bine drept o concepţie parapsihanalitică, cunoscându-se că etimonul „para” înseamnă în greceşte „în afara” sau „pe lângă”, „vecin”. Ne putem permite, aşadar, să includem în parapsihanaliză (termen care exclude orice tangenţă cu aşa-numita parapsihologic, disciplină care îşi reclamă drept obiect de cercetare fenomenele psihice „paranor-male”) pe toţi cei care dovedesc, într-un fel sau altul, raporturi de „vecinătate” cu freudismul, aceste raporturi (de obicei rele) putând merge până la o antiteză net exprimată, cum este cazul lui Alfred Adler şi al adepţilor săi (Cari Furtmtiller, Ermin Wexberg, Ferdinand Birnbaum, Arthur Holub, Ernst Jahn, Ida Lowy, Otto Kaus, Sophie Lazarsfeld, Alfred Appelt şi mulţi alţii) sau al lui Roger Mucchielli, care, cultivând la început cu dezinvoltură teze psihanalitice, la un moment dat a trecut în opoziţie, făcând chiar exces de zel în această direcţie. „Parapsihanaliză” se dovedeşte şi socioanaliza lui Jacob L. Moreno, care i-a şi fost elev lui Freud la Viena, înainte de a emigra în America. Moreno nu scapă nici o ocazie de a-şi revendica meritul „inversării tehnicii psihanalitice”, faptul de a fi terminat cu „era verbală” simbolizată de „divanul freudian”, spre a orienta personalitatea „totală” a pacientului spre acţiunea spontană, pe care el o consideră mult mai grăitoare şi mai eficientă în plan psihoterapeutic. „Vechiul divan psihanalitic – scrie J. L. Moreno – a fost îndepărtat în favoarea teatrului spontaneităţii. Acest teatru îi oferă pacientului nostru posibilităţi noi. Când stătea întins pe divan şi i se întâmpla să se gândească la mama sau la sora sa, vorbea despre ele, asta era tot ce putea face în poziţia culcat. Dar datorită noului vehicul, mama şi sora pot să apară pe scenă, să acţioneze, să-şi joace propriul rol, în timp ce toată lumea are putinţa să asiste la reprezentaţie‘4. Este ceea ce azi se cunoaşte sub numele de „psihodrama” lui Moreno, acesta fiind, alături de Adler, cel mai notabil „parapsihanalist”, desigur în felul său.

Aşa cum despre Freud s-a spus că a descoperit „complexul lui Oedip” pentru că el însuşi a avut o mamă cu două decenii mai tânără decât tatăl său şi a crescut într-o familie în care el era unchi al unor persoane mai în vârstă decât dânsul (copiii unora dintre fraţii săi vitregi), tot aşa descoperirea lui Adler privind inferioritatea constituţională a unor organe, care dezvoltă în suprastructura psihică un „sentiment de inferioritate” declanşator al luptei pentru obţinerea superiorităţii, a fost pusă pe seama deficienţelor organice ale autorului, explicaţie pe care el, de altfel, o autorizează. Adler a fost, într-adevăr, un copil firav, rahitic, peste măsură de bolnăvicios, aşa încât în mintea lui s-a înfiripat încă din copilărie gândul de a se face medic pentru a „lupta contra morţii”5. Dar nu numai „inferiorităţile” fizice I-au stimulat la „compensări” ambiţioase, ci şi unele considerente de ordin spiritual. La liceu, de exemplu, fiind foarte slab la matematică, tatăl său I-a obligat să repete clasa, în ciuda recomandării unui profesor care-i sfătuia să-şi dea fiul ucenic la o croitorie.

„Dacă tata – spune Adler – ar fi ascultat de povaţa profesorului, aş fi devenit probabil un bun croitor, dar toată viaţa aş fi crezut că anumiţi oameni au cu adevărat «darul» matematicii’^1. Repetând clasa, elevul „nedotat” a devenit cel mai bun matematician.

Alegând exemple care să ilustreze teoria sa a „sentimentului de inferioritate” şi a „compensării” subsecvente (şi chiar a „supracompensării”), Adler pare a se aşeza în compania unor celebrităţi ca Homer, Demostene, Milton, Beethoven, Smetana, Dostoevski, sau Anette Kellermann, Paavo Nurmi etc. De altfel, de Freud se va separa (o primă tentativă a făcut şi în 1904!) pentru că avea senzaţia că îi este subaltern, pe când el se voia, în inconştientul său, un „spiritus rector”7. Intuindu-i ambiţiile, Freud I-a înscăunat preşedinte al Societăţii psihanalitice, dar Adler nu era omul care să se mulţumească cu „compensări” minore. În 1911 el a iniţiat o îndrăzneaţă mişcare strategică, redactând o acerbă critică a teoriei sexualiste a vieţii psihice, critică în care, la drept vorbind, atingea tocmai punctele nevralgice ale psihanalizei freudienc din acel timp.

Un discipol al lui Adler afirmă, nu fără temei, că în prima carte de răsunet a magistrului său, Studie Liber Minderwerligkeit von Organen (Wicn, 1907), primită cu neîncredere de Freud, „este conţinută în germene toată teoria adleriană’. Pe de altă parte, Clifford Allen este de părere că, din 1913, când a expus un fel de „tablă de legi” a psihologiei individuale, Adler „nu a mai progresat nici măcar cu un deget în anii următori, iar la sfârşitul vieţii sale, după un sfert de secol, predica exact acelaşi lucru ca în 1913‘1*. Un alt adlerian observă şi el că, „în stilul fugilor lui Johann Sebastian Bach, Adler reia adesea aceeaşi idee sub forme diferite”10. Dorind cu tot dina-dinsul să pună un „fundament de nezdruncinat” concepţiei sale, nu este de mirare că nu de puţine ori Adler simplifica şi dogmatiza, rămânând prizonierul propriilor sale limite şi recurgând, mai mult decât s-ar putea crede, la speculaţii metafizice. „O idee – citim în DerSinn des Lebens, Wien, 1933 —, un sentiment sau o acţiune nu vor fi considerate juste decât dacă ele sunt astfel sub specie aeternitatis”„.

Pe când Freud a preluat de la Nietzsche mai ales ideea prima-tului sexualităţii şi afectivităţii, ca şi conceptul de refulare, Adler şi-a axat concepţia pe teoria nietzscheeană a „voinţei de putere”

(Wille zur Macht), adaptând-o la propria sa teorie a căutării obstinate a superiorităţii şi a aşa-zisului „protest viril” caracteristic femeilor care nu-şi acceptă condiţia de inferioritate, nici sub raport biologic, nici sub raport social.,. Voinţa de putere şi voinţa de a se face remarcat ale lui Nietzsche – scrie el în Ober den Nervosen Character – exprimă în fond acelaşi lucru ca şi concepţia noastră care, pe de altă parte, se apropie de aceea a lui Fere şi de a câtorva autori mai vechi, după care sentimentul de plăcere ar fi expresia unui sentiment de putere, în vreme ce sentimentul de neplăcere ar decurge dintr-un sentiment de neputinţ㔑2. La acestea se adaugă influenţa ficţionahsmului lui Hans Vaihingcr. Arătând că, departe de a stabili între fenomenele lumii opoziţii rigidie, omul sănătos încearcă mai degrabă să-şi detaşeze gândirea şi activitatea de o linie de orientare „ireală”, conformându-le realităţii, legilor şi exigenţelor acesteia şi servindu-se de ficţiuni doar ca punct de plecare comod în abordarea realităţii şi vieţii, pe când nevroticul, dimpotrivă, se agaţă de ficţiuni ca înecatul de un fir de pai, reificându-le, iar psihoticul merge şi mai departe, făcând din ficţiuni forţe antropomorfice irezistibile („Acţionează ca şi cum ai fi sortit pierzării, ca şi cum ai fi cel mai tare, ca şi cum ai fi cel mai duşmănit” etc), Adler subliniază: „Simbolul, ca modus dicendi, domină limbajul şi gândirea noastră. Dar nevroticul îl ia ca literă de evanghelie, iar psihoticul caută să-i confere o existenţă reală. Acesta este punctul de vedere pe care îl susţin eu şi asupra căruia insist în toate lucrările mele referitoare la nevrotici. Şi numai printr-o fericită întâmplare am luat cunoştinţă de cartea genială a lui Vaihinger, Die Philosophie der Als Ob (1911), în care autorul arată valoarea pe care o reprezintă în gândirea ştiinţifică acele construcţii intelectuale care de mult mi-au devenit familiare prin studierea nevrozelor”.

Dar nu numai nevroticul, ci în general orice om are, potrivit concepţiei adleriene, tendinţa de a-şi disimula sentimentul de inferioritate îndărătul unor ficţiuni ca puterea, actele de răzbunare imaginare, trăirea interioară a unor satisfacţii visate etc. Ficţionalismul lui Vaihinger îi va servi lui Adler în special la respingerea determinismului cauzal pe care îl promova Freud şi căruia îi va opune un finalism contradictoriu. Wilhelm Dilthey pare, de asemenea, să-şi fi exercitat influenţa asupra lui Adler, din moment ce vedea în viaţa psihică un torent continuu, constând din acte de voinţă orientate teleologic, de fapt indeterminabile.

Se impune să examinăm, în cele ce urmează, unele aspecte controversate privind „psihologia individuală”, opera de psiholog şi de practician a lui Adler în domeniul curei psihoterapeutice sau pur şi simplu în domeniul demersurilor psihopedagogice, ştiut fiind că din anul 1920 el a luat contact cu Institutul pedagogic din Viena, unde mai târziu a ţinut o suită de prelegeri în care îşi propunea să demonstreze posibilitatea aplicării concepţiei sale în educarea şcolarilor-problemă.