1. „PSIHOLOGIA INDIVIDUALĂ” ŞI INCONŞTIENTUL.

De îndată ce Freud a emis părerea că în lucrarea lui Adler Ober den Nervosen Character inconştientul apare doar „ca o curiozitate psihologică”, fără nici o legătură cu ansamblul „sjsfe/nu/ui”adlerian‘4, şi că, de altfel, Adler era prea puţin apt să opereze cu materialele furni-zate de inconştient, adesea a fost pusă la îndoială dimensiunea abisală a „psihologiei individuale”. Clifford Allen va afirma categoric că dacă Adler „recunoaşte inconştientul (pe când, ţinând cont de opera sa, nu pare s-o fi tăcut), aceasta nu înseamnă, pentru el, nimic”.

Englezul este de părere că psihologia lui Adler este esenţialmente o egopsihologie, adică un studiu al proceselor psihice conştiente, fondatorului. Psihologiei individuale” fiindu-i indiferent dacă un fenomen psihic este conştient sau nu.

Aserţiunile de acest fel pot să deconcerteze, îndeosebi atunci când sunt făcute sub semnătura unor autorităţi. Se pare totuşi că psihiatrul englez cunoaşte concepţia adleriană mai mult din cărţile lui Ermin Wexberg, unul dintre discipolii de marcă ai teoreticianului „complexului de inferioritate”, pe care îl citează mult mai frecvent decât pe Adler, cu toate că se referă la opera acestuia din urmă.

Dat fiind că în rândul adlerienilor se vădea o flagrantă lipsă de unanimitate în a-i considera pe Adler un psiholog abisal autentic („Tiefenpsychologe”), problema a constituit tema generală de dezbatere a Conferinţei Uniunii Internaţionale pentru Psihologic Individuală, ale cărei lucrări s-au desfăşurat în Olanda în anul 196617. Abstracţie făcând de concluziile acestei conferinţe, se cuvine să arătăm că în Menschenkenntnis, carte alcătuită pe baza unei largi serii de prelegeri ţinute după primul război mondial la Universitatea populară din Viena, audiate nu numai de marele public, ci şi de studenţi, prelegeri în care Adler urmărea să-şi expună cât mai clar şi exact concepţia, el admite în mod explicit existenţa şi funcţiile inconştientului, contestând chiar şi atenţiei (privită îndeobşte drept expresia cea mai pură a actului conştient) caracterul ei de proces psihic propriu conştiinţei. „Cu toate că – scrie el – atenţia conştientă se obţine, într-o anumită măsură, prin constrângere, forţa propulsivă a atenţiei nu rezidă în conştiinţă, ci în interes, iar acesta ţine în cea mai mare parte de sfera inconştientului. Acesta este în întregul său un produs al organului psihic, şi, totodată, cel mai puternic factor al vieţii psihice. Aici sunt de căutat şi de găsit forţele care configurează linia de mişcare a omului, planul său (inconştient) de viaţă”11*. În conştiinţă – ne mai spune Adler – astfel de forţe motivaţionale nu sunt decât reflectarea inconştientului. Vanitosul, frivolul, de cele mai multe ori habar n-au că sunt cum sunt. Vanitatea, frivolitatea nu înseamnă şi conştiinţa vanităţii şi frivolităţii.

Există indivizi care nu-şi cunosc nici calităţile, nici defectele, trăind într-o totală ignoranţă de sine. Cineva se poate crede un om brav, pe când tot ceea ce face el izvorăşte din egoism etc. „Aşadar – scrie Adler – mulţi oameni dezvoltă în ei forţe care intră în acţiune fără ştirea lor. Aceste forţe ale inconştientului influenţează viaţa oamenilor şi, dacă nu vor fi identificate, vor duce la urmări grave. Un asemenea caz a fost descris de Dostoevski în romanul său Idiotul, într-o manieră care nu conteneşte să suscite admiraţia psihologilor.

Este episodul în care o doamnă, cu ocazia unei reuniuni de societate, îi spune unui prinţ, personajul principal al romanului, pe un ton cam răutăcios, să bage de seamă să nu cumva să răstoarne vasul chinezesc de valoare din apropierea sa; la care el dă asigurări că va fi atent. Câteva minute mai târziu însă vasul zăcea fărâme pe podea.

Nimeni din cei care au asistat Ia scenă nu a văzut în ea un efect al hazardului, ci un act absolut logic, generat de întregul caracter al acestui om, care se simţise jignit de cuvintele doamnei”

În Ober den Nervosen Character, atât recunoaşterea ca atare, cât şi ponderea acordată inconştientului în viaţa psihică sunt în afară de orice îndoială. „Chiar omul sănătos – citim aici – ar trebui să renunţe la speranţa de a se orienta în lume, dacă nu ar introduce ficţiuni în imaginea pe care şi-o face despre lume şi propria viaţă.

Am şi văzut că aceste ficţiuni se sprijină pe experienţe vechi («regresiune»), în momentele de nelinişte şi de nesiguranţă ele se manifestă ca o putere deosebită, devenind imperative ale credinţei, idealului, libcrului-arbitru. În afara acestor momente, ele acţionează în surdi-nă, în inconştient, ca toate mecanismele psihice pentru care ele nu constituie decât imagini verbale”20. În Praxis und Theorie der Individualpsychologie, referindu-se la inconştient şi într-un capitol distinct („Zur Rollc des Unbewussten în der Ncurose”), Adler admite că numai existenţa dimensiunii abisale a personalităţii face posibile comportamentele nevrotice şi psihotice, „planul de viaţă” al individului structurându-se în inconştientul acestuia. Prefaţând versiunea în limba engleză a acestei importante scrieri, el face rele-vanta precizare că inconştientul se manifestă în „neputinţa pacientului de a-şi înţelege impulsurile în raport cu mediul social în care trăieşte’-1. De unde şi cerinţa de bază a psihoterapiei (ca şi la Freud) de a aduce în conul de lumină al conştiinţei „monştrii” generaţi de inconştient, pentru a-i anihila: „Psihoterapia poate să înceapă aici prin aducerea în conştiinţă a ideii directoare de exagerare a propriei importanţe, făcând prin aceasta imposibilă influenţa sa asupra vieţii active”.

Este limpede că Adler profesează o „Tiefenpsychologie”, fiind chiar încredinţat că a sa este mai „profundă” decât altele, pe care le cataloghează drept „superficiale”23. Nefăcând paradă de termenul „inconştient”, el îl subînţelege în majoritatea textelor sale, dându-i importanţa de rigoare.