15. Sensul vieţii

Problema sensului vieţii are valoare şi semnificaţie numai dacă o privim în cadrul sistemului relaţional Om-Cosmos. Este în acest caz lesne de văzut că, în această relaţie, Cosmosul posedă o putere modelatoare (eine formende Kraft). Cosmosul este, ca să spunem aşa, tatăl tuturor vieţuitoarelor. Iar întreaga viaţă este de conceput ca o luptă perpetuă de satisfacere a cerinţelor Cosmosului. Nu ca şi cum ar exista o impulsie (Trieb) care mai târziu în viaţă ar fi în stare să ducă totul la final şi care nu trebuie decât să se desfăşoare, ci ceva înnăscut ce aparţine vieţii, o năzuinţă, un imbold, o dezvoltare de la sine, un Ceva (ein Etwas) fără de care viaţa nu poate fi nicidecum reprezentată. Viaţa înseamnă a se dezvolta de la sine. Spiritul uman este din cale afară de obişnuit să închidă într-o formă toate cele ce curg, să ia în considerare nu mişcarea, ci mişcarea încremenită, mişcarea care a devenit formă. Noi, protagoniştii psihologiei individuale1, suntem dintotdeauna preocupaţi de a dizolva în mişcare ceea ce sesizăm ca formă. Ştie oricine că omul cu tot ceea ce el are se trage dintr-o celulă; ar trebui însă să se înţeleagă cum se cuvine şi faptul că această celulă conţine de asemenea fermenţii dezvoltării. Modul în care a apărut viaţa pe pământ este o chestiune problematică, a cărei rezolvare definitivă poate că nu o vom găsi niciodată.

Dezvoltarea fiinţei vii dintr-o infimă unitate vie nu poate avea loc decât prin consimţământul influenţelor cosmice. Aşa cum a făcut-o Smuts, în genialul său eseu2, am putea să presupunem că există viaţă şi în materia moartă, o concepţie care ne este sugerată insistent de fizica modernă, care ne arată cum electronii se mişcă în jurul protonului. Nu ştiu dacă această concepţie se va menţine în viitor; cert este că noţiunea noastră privind viaţa nu mai poate fi pusă la îndoială, anume că ea este simultan mişcare, mişcare care urmăreşte autoconservarea, înmulţirea, contactul cu lumea exterioară, un contact victorios, pentru ca viaţa să nu se stingă. În lumina aprinsă de Darwin, avem în vedere selecţia tuturor celor care s-au putut adapta la cerinţele lumii exterioare. Concepţia lui Lamarck, care este încă şi mai apropiată de a noastră, ne face să înţelegem puterea creatoare ancorată în orice fiinţă vie. Faptul universal al evoluţiei creatoare a tuturor vieţuitoarelor ne poate lămuri că direcţia dezvoltării la fiecare specie are un ţel, ţelul perfecţiunii, al adaptării active la cerinţele cosmice.

La această cale a dezvoltării, a unei adaptări permanente şi active la cerinţele lumii exterioare trebuie să ne referim dacă vrem să înţelegem în ce direcţie se mişcă viaţa. Trebuie să avem în vedere că este vorba aici de ceva primordial, de ceva care îi este inerent vieţii încă de la originile sale.

Este vorba întotdeauna de a deveni învingător, de conservarea individului, a rasei umane, de stabilirea unei relaţii favorabile între individ şi lumea exterioară. Această constrângere, de realizare a unei mai bune adaptări, nu poate avea niciodată sfârşit. Aceste idei le-am dezvoltat încă în anul 19023 şi am arătat clar că eşecul acestei adaptări active stă sub ameninţarea permanentă a acestui „adevăr” şi că dispariţia de popoare, familii, specii de animale şi plante este de atribuit eşecului adaptării active.

Vorbesc de adaptarea activă şi elimin de aici fantazarea care vede această adaptare legată de situaţia prezentă sau de pieirea întregii vieţi.

Este vorba mai degrabă de o adaptare sub specie aetemitatis, deoarece este „justă” numai acea dezvoltare corporală şi psihică care poate să treacă drept „justă” pentru viitorul cel mai îndepărtat. În afară de aceasta, noţiunea de adaptare activă înseamnă că atât corpul cât şi spiritul, precum şi întregul domeniu organizat al vieţii4 trebuie să tindă la această ultimă adaptare, care este stăpânirea tuturor prin avantajele şi dezavantajele instituite de Cosmos. Aparentele compromisuri care persistă, poate, pentru o vreme, sucombă în cele din urmă, strivite de adevăr.

Ne găsim în mijlocul torentului evoluţiei, dar îl observăm tot atât de puţin ca şi rotaţia pământului. În această conexiune cosmică, unde viaţa individului este parte, tendinţa de asimilare victorioasă la lumea exterioară este o condiţie. Chiar dacă cineva ar vrea să pună la îndoială faptul că încă de la începutul vieţii a existat aspiraţia către perfecţiune, parcursul miliardelor de ani ne arată clar că azi aspiraţia către perfecţiune este o realitate ereditară, care există în orice om. Această consideraţie ne poate arăta şi altceva. Nimeni dintre noi nu ştie cu adevărat care este singura cale justă de urmat. Umanitatea a făcut repetate încercări de a-şi reprezenta acest ţel final al dezvoltării umane. Că infinitul Cosmos ar trebui să aibă un interes în menţinerea vieţii abia dacă este mai mult decât o dorinţă deşartă, dar care îşi poate găsi (şi şi-a şi găsit) utilizarea ca atare în religie, în morală şi etică, în calitate de forţă motrice a promovării binelui obştesc al umanităţii. De asemenea, adorarea unui fetiş, a unei şopârle, a unui falus ca fetiş într-un trib preistoric nu ni se pare justificată din punct de vedere ştiinţific. Dar nu trebuie să trecem cu vederea modul în care această concepţie despre viaţă, primitivă, a favorizat viaţa în comun a umanităţii, sentimentul de comuniune socială, prin faptul că oricine se afla sub vraja aceleiaşi pasiuni religioase era privit ca frate, ca tabu şi era pus sub protecţia marelui trib.

Suprema reprezentare dobândită până azi din această înălţare ideală a umanităţii este noţiunea de Dumnezeu5. Este în afară de orice îndoială faptul că noţiunea de Dumnezeu include în sine, realmente ca pe un ţel, acea mişcare către perfecţiune şi că nostalgiei obscure a omului de a atinge perfecţiunea îi corespunde cel mai bine, drept ţel concret al perfecţiunii. Ce-i drept, mi se pare că fiecare om şi-l reprezintă altfel pe Dumnezeu. Există desigur reprezentări care de la bun început nu sunt la înălţimea acestui principiu al perfecţiunii, dar, în faţa versiunii sale celei mai pure, putem spune: iată varianta concretă reuşită a ţelului perfecţiunii. Puterea originară, care a fost atât de activă în stabilirea ţelurilor religioase orientative şi care trebuie să conducă la coeziunea umanităţii nu a fost alta decât sentimentul de comuniune socială care este de considerat ca o cucerire a evoluţiei efortului progresiv în torentul evoluţiei. Fireşte că s-au făcut o mulţime de încercări pentru ca oamenii să-şi reprezinte acest ţel al perfecţiunii. Noi, cei iniţiaţi în psihologia individuală, îndeosebi cei care suntem şi medici şi care avem de-a face cu oameni care trăiesc eşecuri, cu oameni care se îmbolnăvesc de nevroză, de psihoză, cu delincvenţi, cu alcoolici etc., vedem şi la ei acest ţel al superiorităţii, dar dirijat într-o direcţie care contrazice raţiunea în aşa măsură încât nu putem recunoaşte aici, cum era de aşteptat, un ţel al perfecţiunii. Dacă cineva, de exemplu, încearcă să-şi concretizeze acest ţel de a-i domina pe ceilalţi, atunci un asemenea ţel al perfecţiunii ni se pare incapabil să dirijeze indivizii şi masele, pentru că nu fiecare şi-ar putea fixa ca datorie acest ţel al perfecţiunii, cât timp ar fi silit să intre în contradicţie cu cerinţa imperioasă a evoluţiei, să violeze realitatea şi să se apere înfricoşat împotriva adevărului şi a partizanilor acestuia. Dacă întâlnim oameni care şi-au fixat drept ţel al perfecţiunii să se bizuie pe alţii, atunci şi acest ţel al perfecţiunii ni se pare că vine în contradicţie cu raţiunea. Dacă cineva îşi fixează drept ţel de perfecţiune să lase nerezolvate problemele vieţii, pentru ca astfel să nu aibă de suferit certe înfrângeri, care ar fi contrare ţelului perfecţiunii, nouă ni se pare că şi acest ţel este impropriu, cu toate că multora li se pare acceptabil.

Dacă ne lărgim perspectiva şi punem întrebarea: Ce se întâmplă cu acele vietăţi care şi-au fixat un ţel al perfecţiunii injust, a căror adaptare activă este nereuşită pentru că au apucat-o pe o cale greşită, dat fiind faptul că nu au găsit calea care duce la promovarea obştei?

— Atunci dispariţia speciilor, raselor, triburilor, familiilor şi a mii de indivizi izolaţi, care au făcut degeaba umbră pământului, ne învaţă cât este de necesar pentru individ să găsească o cale oarecum justă către ţelul unei desăvârşiri. Este evident că şi în zilele noastre ţelul perfecţiunii orientează dezvoltarea întregii personalităţi a individului, toate mişcările de expresie (alle Ausdrucksbewegungen), felul de a vedea, de a gândi, de a simţi, concepţia despre lume şi viaţă. Este de asemenea clar pentru orice iniţiat în psihologia individuală că o orientare care se îndepărtează de adevăr antrenează în mod necesar prejudicierea individului respectiv, dacă nu chiar pieirea sa. Ar fi cu adevărat o descoperire fericită dacă am şti mai multe despre direcţia pe care o avem de urmat, dat fiind faptul că suntem totuşi angajaţi în torentul evoluţiei şi trebuie să-i urmăm cursul. Şi în această privinţă psihologia individuală a realizat multe, aşa cum a făcut-o prin constatarea tendinţei universale către perfecţiune (das allgemeines Streben nach Vollkommenheit). Pe baza unei experienţe considerabile, ea a dobândit o concepţie care ne permite să înţelegem întrucâtva care este direcţia către perfecţiunea ideală, stabilind de fapt normele sentimentului de comuniune socială.

Sentimentul de comuniune socială înseamnă înainte de toate o aspiraţie către o formă de colectivitate pe care trebuie să o gândim ca eternă, aşa cum ar putea fi gândită dacă umanitatea ar fi atins ţelul perfecţiunii. Nu este vorba nicidecum de o colectivitate sau societate din prezent, nici de instituţii (Formen) politice sau religioase, ci de ţelul cel mai potrivit al perfecţiunii, care trebuie să fie un ţel al colectivităţii ideale a întregii umanităţi, ultima expresie a evoluţiei. Fireşte că voi fi întrebat de unde ştiu eu aceasta. Cu siguranţă nu din experienţa nemijlocită şi trebuie să admit că au dreptate cei care găsesc în psihologia individuală o bucată de metafizică. Pe care unii o laudă, iar alţii o dezaprobă. Din păcate există mulţi oameni care au o concepţie greşită despre metafizică şi care ar vrea să elimine din viaţa umanităţii tot ceea ce ei nu pot percepe direct. Dacă am face lucrul acesta, am anula posibilităţile de dezvoltare ale oricărei idei noi. Orice idee nouă se situează dincolo de experienţa nemijlocită. Experienţa nemijlocită nu ne oferă niciodată ceva nou, ci numai ideea sintetizatoare, care leagă faptele. Fie că o numim speculativă sau transcendentală, nu există ştiinţă care să nu fie obligată să conflueze în metafizică. Nu văd nici un motiv de a ne teme de metafizică. Ea a influenţat în cel mai înalt grad viaţa oamenilor şi dezvoltarea lor. Nu suntem în posesia adevărului absolut şi de aceea suntem obligaţi să raţionăm asupra viitorului nostru, asupra rezultatului acţiunilor noastre etc. Conceptul nostru de sentiment de comuniune socială, ca model suprem al umanităţii6, al unei stări în care ne reprezentăm ca soluţionate toate problemele vieţii, toate relaţiile cu lumea exterioară, este un ideal înălţător, un ţel normativ (ein richtunggebendes Ziel), ţel al desăvârşirii care trebuie să poarte în el ţelul unei colectivităţi ideale, deoarece tot ceea ce găsim noi valoros în viaţă, ceea ce există şi dăinuie pentru veşnicie este un produs al acestui sentiment de comuniune socială.

Am descris până aici faptele, efectele şi deficienţele sentimentului de comuniune socială din zilele noastre, la individ şi la mase şi, în interesul cunoaşterii omului, al caracterologiei, m-am străduit să expun experienţa pe care am acumulat-o, să arăt clar care este legea de mişcare a individului şi a maselor, precum şi greşelile acestora. În psihologia individuală toate faptele de experienţă incontestabile sunt privite şi interpretate din punctul de vedere al acestei ştiinţe, al cărei sistem ştiinţific s-a dezvoltat sub presiunea acestor fapte de experienţă.

Rezultatele obţinute sunt confirmate de concordanţa lor reciprocă şi de aceea cu bunul-simţ. Tot ceea ce se cere imperios de la o teorie riguros ştiinţifică este atins în psihologia individuală: un număr imens de experienţe directe, un sistem care ţine seama de toate faptele de experienţă şi care nu le contrazice, o capacitate exersată de deducţie7 în concordanţă cu bunul-simţ, capacitate în stare să integreze în sistem faptele de experienţă. Această capacitate este cu atât mai necesară cu cât fiecare caz se prezintă altfel şi se cer mereu noi eforturi pentru o deducţie măiastră8. Dacă purced acum şi la susţinerea dreptului psihologiei individuale de a valora şi ca o concepţie despre lume şi viaţă (Weltanschauung), prin faptul că eu o folosesc la înţelegerea sensului vieţii umane, trebuie pe de altă parte să mă feresc de orice concepţie morală şi religioasă care se orientează între virtute şi viciu, cu toate că eu sunt dintotdeauna convins că atât morala şi religia, cât şi mişcările politice au aspirat mereu să se orienteze după sensul vieţii şi s-au dezvoltat sub presiunea sentimentului de comuniune socială, ca adevăr absolut. Faţă de ele, punctul de vedere al psihologiei individuale este determinat de cunoaşterea ştiinţifică, ca şi de încercarea sa de a cunoaşte mai profund sentimentul de comuniune socială. Iată acest punct de vedere: voi considera ca îndreptăţit acel curs al acţiunii a cărui orientare face dovada incontestabilă că slujeşte ţelul de bunăstare a întregii umanităţi. Voi socoti ca fiind eronat orice curs al acţiunii care contrazice acest punct de vedere sau care este impregnat de formula lui Cain: „De ce trebuie să-mi iubesc aproapele?”

Bazându-mă pe constatările făcute anterior, fie-mi permis să lămuresc pe scurt faptul că la venirea noastră pe lume găsim doar ceea ce străbunii noştri ne-au lăsat drept contribuţie la evoluţie, la dezvoltarea superioară a umanităţii. Chiar şi acest fapt ar putea să ne explice cum viaţa se rostogoleşte mai departe, cum ne apropiem de o stare care să facă posibilă o mai mare contribuţie din părtene, o mai mare capacitate de cooperare, unde fiecare individ să se reprezinte pe sine, mai mult decât până azi, ca parte a întregului, o stare pentru care, fireşte, toate formele activităţii noastre sociale sunt încercări şi exersări pregătitoare, în direcţia instituirii acelei colectivităţi ideale. Că această operă, adesea mărturie a extraordinarei puteri omeneşti, se dovedeşte în multe privinţe nedesăvârşită, ba chiar şi eronată uneori, este un fapt care arată că „adevărul absolut” este inaccesibil omului pe drumul său evolutiv, cu toate că suntem în stare să ni-l apropiem. Un mare număr de realizări sociale, pe de altă parte, nu sunt date decât pentru un anumit timp şi pentru o anumită situaţie, dovedindu-se chiar dăunătoare după o vreme. Ceea ce ne poate feri să ne închinăm la o ficţiune dăunătoare, să ne cramponăm de schema unei atari ficţiuni, este Steaua Polară a binelui obştei (der Leitstern des Wohles der Allegemeinheit), sub a cărei călăuzire devenim mai capabili de a găsi drumul cel drept.

Binele obştei, dezvoltarea superioară a umanităţii se bazează pe veşnic nepieitoarele creanţe ale străbunilor noştri. Spiritul lor rămâne mereu viu. El este nemuritor, aşa cum alţii sunt prin copiii lor. Pe ambele se întemeiază dăinuirea genului omenesc. Cunoaşterea sa este superfluă.

Realitatea contează. Problema drumului just mi se pare rezolvată, cu toate că adesea dibuim în întuneric. Nu vrem să tranşăm definitiv chestiunea, ci pur şi simplu să spunem că mişcarea individului şi mişcarea masei au pentru noi valoare numai dacă creează valori pentru eternitate, pentru dezvoltarea superioară a întregii umanităţi (für die Höherentwicklung der gesamten Menschheit). Pentru a combate această teză nu trebuie să fie invocată nici propria prostie, nici aceea a altcuiva. Este de la sine înţeles că nu ne aflăm în posesia adevărului, ci că doar ne străduim să-l găsim.

Încă şi mai elocvente, ca să nu spunem inteligibile, devin aceste lucruri dacă ne întrebăm ce s-a întâmplat cu acei oameni care nu au contribuit cu nimic la binele obştei. Răspunsul este: ei au dispărut fără urmă. Nimic n-a rămas din dânşii, ei prăpădindu-se atât trupeşte cât şi sufleteşte. I-a înghiţit pământul. Au împărtăşit soarta acelor specii de animale dispărute, care nu s-au putut armoniza cu datele cosmice (kosmischen Gegebenheiten). Este aici, aşadar, la drept vorbind, o legitate cosmică secretă, ca şi cum exigentul Cosmos ar porunci: „Căraţi-vă! Voi nu aţi înţeles sensul vieţii, nu puteţi aspira la viitor!”

Fără discuţie că este o lege necruţătoare. Comparabilă doar cu zeităţile crunte ale popoarelor din vechime şi cu tabuurile care îi ameninţau cu pieirea pe toţi cei care se ridicau contra colectivităţii. Astfel accentul este pus pe durată, pe durata veşnică a contribuţiei oamenilor care au realizat ceva pentru obşte. Se înţelege că suntem destul de chibzuiţi spre a nu pretinde că posedăm cheia care să ne permită să spunem exact, pentru fiecare caz în parte, ce contează pentru eternitate şi ce nu. Avem convingerea că putem greşi şi că numai o cercetare meticuloasă, obiectivă poate decide, iar adesea abia doar cursul lucrurilor.

Dar poate că am şi făcut un mare pas înainte prin faptul că putem evita ceea ce nu este spre binele colectivităţii.

Sentimentul nostru de comuniune socială are astăzi o rază mult mai mare de acţiune. Fără a-l fi înţeles, noi căutăm, pe căi diferite, adesea greşite, în educaţie, în comportamentul individului şi al rasei, în religie, ştiinţă şi politică, să stabilim consonanţa cu viitoarea bunăstare a omenirii. Fireşte că o mai bună percepere a viitoarei armonii o va avea acela care posedă un sentiment de comuniune socială optim. În linii mari, principiul social şi-a croit drum, cel care se împiedică trebuind să fie sprijinit şi nu înghiontit (den Strauchelnden zu stützen und nicht zu stürzen).

Dacă aplicăm concepţia noastră la viaţa culturală de azi şi stăruim asupra faptului că copilul şi-a fixat proporţia de sentiment de comuniune socială, aceasta fiind neschimbată pentru întreaga viaţă, dacă nu cumva intervin ulterior îmbunătăţiri, atunci atenţia noastră se îndreaptă spre anumite situaţii generale, a căror influenţă poate acţiona dăunător asupra dezvoltării sentimentului de comuniune socială infantil. Aşa este războiul şi glorificarea sa în învăţământul şcolar. Copilul, al cărui sentiment de comuniune socială este încă necopt şi slab, se înrolează involuntar într-o lume în care este posibil ca oamenii să lupte contra maşinilor şi a gazelor toxice, fiind constrânşi să se simtă onoraţi când omoară pe cât mai mulţi dintre semenii lor, în mod cert tot atât de valoroşi pentru viitorul omenirii.

Într-o mai mică măsură îşi produce efectul pedeapsa cu moartea, a cărei daună asupra sufletului copilului este întrucâtva diminuată de precizarea că în acest caz avem de-a face nu cu oameni, ci mai degrabă cu neoameni.

Trăirea inoportună a problemei morţii poate determina la copilul cu o slabă înclinaţie spre cooperare o oprire intempestivă a dezvoltării sentimentului de comuniune socială. De acelaşi pericol sunt ameninţate fetele cărora un anturaj necugetat le înfăţişează în culori înspăimântătoare problemele dragostei, procreaţiei şi naşterii. Problema economică nerezolvată apasă extrem de greu asupra sentimentului de comuniune socială pe cale de dezvoltare. Sinuciderea, crima, tratamentul nemilos aplicat infirmilor, bătrânilor, milogilor, prejudecăţile şi tratamentul injust aplicat unor persoane, salariaţi, rase şi comunităţi religioase, maltratarea celor slabi şi a copiilor, certurile dintre soţi şi încercările de a o pune pe femeie într-o situaţie de inferioritate şi altele şi mai şi, ifosele celor cu bani sau cu ascendenţă nobiliară, spiritul de gaşcă şi influenţa acestuia până şi în cele mai înalte cercuri, alături de răsfăţul sau neglijarea copiilor, pun de timpuriu un punct final dezvoltării întru colaborare şi solidaritate umană (Entwicklung zum Mitmenschen). În epoca noastră, în afară de necesitatea de a-i stabili copilului locul său în colaborarea socială, de ajutor în contracararea acestor pericole este explicarea la timp a faptului că până în prezent noi nu am atins decât un nivel relativ scăzut al sentimentului de comuniune socială şi că a fi o adevărată fiinţă umană solidară cu semenii (ein richtiger Mitmensch) este a concepe ca pe o datorie a sa colaborarea pentru soluţionarea acestor anomalii, spre binele obştei, fără a aştepta o dezvoltare mitică a tendinţei benefice sau venită din partea altora, încercări, întreprinse fie şi cu cele mai bune intenţii, de a obţine dezvoltarea superioară prin intensificarea unor metode malefice, cum sunt războiul, pedeapsa cu moartea sau ura rasială şi religioasă determină întotdeauna la generaţiile ce vin o prăbuşire a sentimentului de comuniune socială şi, în consecinţă, o agravare vizibilă a celorlalte rele.

Interesant de constatat este că ele conduc aproape întotdeauna la bagatelizarea vieţii, a camaraderiei şi a relaţiilor de dragoste, fapte în care se poate percepe clar decăderea sentimentului de comuniune socială.

Am prezentat în capitolele precedente destule cazuri, pentru a-l face pe cititor să înţeleagă că are de-a face cu o explicaţie ştiinţifică atunci când eu subliniez că individul nu poate progresa în dezvoltarea sa autentică decât dacă trăieşte şi năzuieşte ca parte a întregului. Obiecţiile superficiale ale sistemelor individualiste sunt realmente lipsite de importanţă în faţa acestei concepţii. Pot însă să merg mai departe, arătând cum toate funcţiile noastre sunt în aşa fel calculate încât să nu tulbure colectivitatea oamenilor, să-i lege pe indivizi de societate. A privi înseamnă a accepta, a fertiliza ceea ce cade pe retină. Văzul nu este pur şi simplu un proces fiziologic, el îl arată pe om ca parte a întregului, care primeşte şi dă. Prin văz, auz, vorbire noi ne asociem unii cu alţii. Omul priveşte, ascultă, vorbeşte numai când interesul său este legat de lumea exterioară, de ceilalţi. Raţiunea sa, bunul său simţ se supun controlului semenilor, adevărului absolut şi ţintesc la corectitudinea eternă (ewige Richtigkeit). Sentimentele şi concepţiile noastre estetice, care poartă în sine poate cea mai mare forţă motrice de creaţie, au o valoare eternă numai dacă se desfăşoară în torentul evoluţiei întru bunăstarea umanităţii.

Toate funcţiile noastre corporale şi sufleteşti sunt dezvoltate corect, normal, sănătos în măsura în care poartă în ele suficient sentiment de comuniune socială şi sunt apte pentru colaborare.

Când vorbim de virtute, ne referim la cineva care colaborează, iar când vorbim de viciu avem în vedere pe cineva care tulbură colaborarea.

Aş putea să demonstrez, de asemenea, că tot ce este eşec este eşec pentru că tulbură colectivitatea, fie că este vorba de copiii greu educabili, de nevrotici, criminali sau sinucigaşi. În toate cazurile vedem că lipseşte contribuţia la binele obştei. În toată istoria umanităţi nu găsim oameni izolaţi. Dezvoltarea umanităţii a fost posibilă doar pentru că umanitatea a fost o colectivitate şi pentru că aspiraţia sa către perfecţiune a năzuit la o societate ideală. Lucrul acesta se exprimă în toate mişcările, în toate funcţiile unui om, fie că el a găsit sau nu acea direcţie care, în torentul evoluţiei, se caracterizează prin idealul de societate, dat fiind faptul că omul este inevitabil călăuzit, stânjenit, pedepsit, lăudat, favorizat de idealul de societate, aşa încât fiecare individ nu numai că este responsabil de fiecare abatere, ci o şi ispăşeşte. Este o lege dură, de-a dreptul crudă.

Acei oameni care au şi dezvoltat în ei un puternic sentiment de comuniune socială se străduiesc neîncetat să îmblânzească rigorile legii pentru acela care calcă greşit, ca şi cum ei ar şti că acesta este un om care a rătăcit drumul, din motive pe care abia psihologia individuală este în stare să le arate. Dacă omul ar înţelege cum s-a rătăcit, ocolind calea evoluţiei, atunci el ar părăsi drumul greşit şi s-ar alătura obştei.

Toate problemele vieţii umane cer, cum am arătat, capacitate de colaborare şi pregătire în acest sens, semne vizibile ale sentimentului de comuniune socială. În această dispoziţie psihică se includ curajul şi fericirea, care altfel nu sunt de găsit.

Toate trăsăturile de caracter exprimă gradul de sentiment de comuniune socială, urmând o anumită linie care, potrivit cu opinia individului, conduce la ţelul superiorităţii. Astfel, trăsăturile de caracter sunt linii directoare, întreţesute în stilul de viaţă care le-a modelat şi care le scoate mereu la lumină. Limbajul nostru este prea sărac pentru a exprima cu un singur cuvânt cele mai fine configuraţii ale vieţii psihice, cum o facem cu trăsăturile de caracter, trecând cu vederea diversitatea care se ascunde sub această expresie. De aceea pentru cei care se agaţă de cuvinte licăresc acolo contradicţii, aşa încât pentru ei niciodată nu este clară unitatea vieţii sufleteşti.

Poate că unii se vor convinge definitiv de faptul simplu că tot ceea ce definim noi ca eşec dă la iveală un deficit al sentimentului de comuniune socială. Toate rătăcirile copiilor şi adulţilor, toate trăsăturile de caracter infecte, manifestate în familie, la şcoală, în viaţă, în relaţiile cu ceilalţi, în cadrul profesiunii şi în dragoste îşi arată provenienţa din deficitul sentimentului de comuniune socială, fiind efemere sau durabile şi unele şi celelalte în mii de variante.

O mai atentă studiere a vieţii personale şi a vieţii maselor, a trecutului cât şi a prezentului ne relevă lupta umanităţii pentru un sentiment de comuniune socială mai puternic. Este greu de trecut cu vederea peste faptul că umanitatea este conştientă de lucrul acesta şi pătrunsă de importanţa lui. Necazurile din prezent îşi au originea în deficienţele educaţiei sociale9. Ceea ce ne impulsionează să ajungem pe o treaptă mai înaltă, să ne eliberăm de eşecurile vieţii noastre publice şi ale propriei noastre personalităţi este sentimentul de comuniune socială sugrumat. El trăieşte în noi şi caută să răzbată la lumină, părând a nu fi îndeajuns de puternic spre a se afirma, în pofida tuturor piedicilor.

Suntem îndreptăţiţi să sperăm că mult mai târziu, când omenirea îşi va acorda destul răgaz pentru aceasta, forţa sentimentului de comuniune socială va triumfa împotriva tuturor piedicilor din afară. Atunci omul îşi va manifesta sentimentul de comuniune socială aşa cum respiră. Până atunci nu ne rămâne nimic altceva de făcut decât să înţelegem acest curs necesar al lucrurilor şi să fim apostolii acestei concepţii.