Anexă.Funcţia consilierului

Concepţia noastră fundamentală cu privire la unitatea stilului de viaţă modelat în prima copilărie, concepţie de care am fost conştient încă de la începutul activităţii mele, fără a-i fi pătruns importanţa, m-a autorizat de la bun început să admit că, din primul moment al apariţiei sale, cel consiliat se prezintă ca personalitate ce este, fără ca el să o ştie.

Consultaţia este pentru pacient o problemă socială. Orice întâlnire a unui om cu altul este o astfel de problemă. De aceea fiecare se va prezenta în lumina legii sale de mişcare. Expertul, adesea de la prima privire, poate spune ceva despre sentimentul de comuniune socială al celuilalt.

Prefăcătoria nu ajută prea mult în faţa unui specialist în psihologie individuală experimentat. Pacientul aşteaptă de la consilier un generos sentiment de comuniune socială. Experienţa ne-a arătat că nu trebuie să ne aşteptăm la prea mult interes social din partea pacientului şi că nici nu-i putem cere lucrul acesta. Din această perspectivă, ne vom sprijini în principal pe două situaţii. Prima este aceea că, în general, sentimentul de comuniune socială nu este prea ridicat, iar a doua că de cele mai multe ori avem de-a face cu copii răsfăţaţi, care nici mai târziu nu scapă de lumea lor fictivă. Nu trebuie să ne mire deloc faptul că mulţi dintre cititori au pus, fără a se cutremura, întrebarea: „De ce trebuie să-mi iubesc aproapele?” La urma urmei, Cain a pus o întrebare asemănătoare.

Privirea, alura, modul ferm sau molâu de a se prezenta pot da de gol multe trăsături. Dacă ne facem o regulă din a-i repartiza pacientului un loc determinat, un divan de pildă, stabilindu-i un orar strict1, o mulţime de lucruri ne vor scăpa. Chiar prima întâlnire trebuie să fie un examen de o totală spontaneitate şi simplitate. Până şi felul de a strânge mâna ne poate atrage atenţia asupra unei anumite probleme. Adesea vedem că oamenii care au fost răsfăţaţi se reazemă cu plăcere de ceva, pe când copiii nu se dezlipesc de mama care îi însoţeşte. Dar, ca toate cele care presupun capacitatea de deducţie a unei probleme şi în aceste cazuri vom lăsa de-o parte regulile rigide şi vom proceda la o verificare a ceea ce este de preferat să ţinem pentru noi, pentru ca mai târziu să folosim într-o formă inteligibilă, adecvată, fără a leza sensibilitatea pacientului, întotdeauna gata să se manifeste. Pacientului nu trebuie să-i indicăm un loc determinat, ci să-l invităm să şadă oriunde pofteşte. Distanţa faţă de medic sau consilier trădează – îndeosebi la şcolari – mult din modul de a fi al pacienţilor. Important este, apoi, ca în cadrul unor asemenea consultaţii şi chiar în societate să interzicem sever mult răspândita „Aha-psihologie”2 şi la început să evităm răspunsurile stricte date celor consiliaţi cât şi rudelor acestora. Specialistul în psihologie individuală, făcând abstracţie de deducţie, pe care n-o poate transfera altora, nu trebuie să uite că el trebuie să-şi demonstreze concluziile. Nu trebuie să adoptăm o atitudine critică faţă de părinţii şi rudele celui care ne solicită sfatul, cu atât mai mult când cazul este socotit tratabil şi nu pierdut, chiar dacă nu suntem dispuşi să-l preluăm, în afară de anumite împrejurări deosebite când, într-un caz absolut fără speranţă, se impune să spunem adevărul. Văd un avantaj în faptul de a nu întrerupe mişcările unui pacient. El se poate ridica, poate umbla, poate fuma, cum îi este voia. Le-am dat uneori pacienţilor mei chiar posibilitatea de a dormi în prezenţa mea, când ei mi-au propus lucrul acesta cu scopul de a-mi îngreuna sarcina, atitudine care pentru mine era tot atât de clară ca un limbaj, fiind ca şi când s-ar fi exprimat prin cuvinte duşmănoase. Privirea piezişă a pacientului divulgă clar slaba sa înclinaţie pentru o strânsă colaborare.

Bătător la ochi este şi pacientul tăcut sau cel care vorbeşte puţin, cel care nu ştie cum să înceapă vorba sau care, dimpotrivă, trăncăneşte de aşa manieră încât consilierul nu are cum spune ce are de spus. Spre deosebire de psihoterapeuţi, practicantul psihologiei individuale (der Individualpsychologe) va evita să moţăie sau să aţipească, să caşte, să arate lipsă de interes, să folosească cuvinte dure, să dea sfaturi pripite, să se erijeze în instanţă supremă, să fie nepunctual, să se ia la ceartă sau să declare, indiferent de pretext, că însănătoşirea este lipsită de perspectivă.

În cazurile realmente dificile este recomandabil ca un consilier judicios să-şi decline competenţa şi să-l trimită pe pacient la alţii care, poate, sunt mai competenţi. Orice tentativă de a se comporta autoritar amplifică nereuşita, după cum orice lăudăroşenie dăunează curei. De la bun început consilierul trebuie să stabilească limpede că responsabilitatea însănătoşirii revine solicitantului consultaţiei, deoarece, aşa cum pe drept cuvânt spune un proverb englezesc: „Calul îl poţi duce la apă, dar nu-l poţi sili să bea”.

Trebuie să avem grijă cu stricteţe de a nu privi tratamentul şi însănătoşirea ca pe un succes al consilierului (des Beraters), ci ca pe un succes al celui consiliat (des Beratenen). Consilierul poate doar să arate greşelile, pacientul este acela care trebuie să dea viaţă adevărului.

Deoarece în toate cazurile de eşec pe care le-am văzut avem de-a face cu o carenţă în sfera colaborării, trebuie să recurgem la toate mijloacele care să favorizeze în primul rând colaborarea pacientului cu consilierul. Este la mintea oricui că lucrul acesta nu este posibil decât dacă pacientul se simte la medic în apele sale. Iată de ce această operă colectivă (Gemeinschaftsarbeit) are o importanţă extraordinară ca primă încercare serioasă, ştiinţifică, de ridicare a nivelului sentimentului de comuniune socială. Un lucru, între altele, trebuie neapărat evitat, lucru adesea pretins de alţi consilieri în caz de persistenţă a sentimentului de inferioritate şi în faţa slabei securităţi a pacientului în compania medicului, anume provocarea artificială – prin referiri neîncetate la componentele sexuale refulate – a ceea ce Freud a numit transfer pozitiv, procedeu într-adevăr cerut de cura psihanalitică, dar care nu face decât să impună o nouă sarcină psihoterapeutului, aceea de a face apoi să dispară această stare.

Dacă pacientul, care aproape întotdeauna este an copil răsfăţat sau un adult însetat de răsfăţ, a învăţat să-şi asume întreaga responsabilitate pentru comportarea sa, consilierul va putea evita alunecarea în promisiunea iluzorie de a-i satisface cu uşurinţă şi imediat dorinţele nesatisfăcute. Deoarece, în linii mari, celor răsfăţaţi li se pare că orice dorinţă, neîmplinită sau de neîmplinit, este reprimată, aş dori să precizez aici încă o dată: psihologia individuală nu pretinde nici o reprimare a dorinţelor, fie ele îndreptăţite sau neîndreptăţite. Ea profesează însă ideea că dorinţele neîndreptăţite trebuie recunoscute ca fiind contrare sentimentului de comuniune socială şi că ele pot fi făcute să dispară nu prin reprimare, ci printr-un plus de interes social (durch ein Plus an sozialen Interesse).

S-a întâmplat ca o dată să fiu ameninţat cu violenţă de un individ debil, care suferea de Dementia praecox şi pe care l-am vindecat total, după ce cu trei ani mai înainte un alt medic îl declarase incurabil. Ştiam de la bun început că el se aştepta să-l resping şi să-l dau pe uşă afară, aşa cum i se întâmpla mereu, încă din copilărie. Timp de trei luni el a venit la tratament fără a deschide gura. În măsura în care îi cunoşteam viaţa, am folosit prilejul spre a-i da sfaturi prudente. În tăcerea sa şi în alte atitudini asemănătoare am recunoscut tendinţa sa obstrucţionistă şi mi-am dat seama că mă aflu în faţa punctului culminant al acţiunii sale de împotrivire atunci când el a ridicat mâna să mă lovească. Am decis, pe moment, să nu mă apăr. A urmat un nou atac, în cursul căruia a fost spartă o fereastră. Am pansat, în modul cel mai amical cu putinţă, o mică rană sângerândă a pacientului. Nu-i sfătuiesc însă pe prietenii mei să extragă vreo regulă din acest caz. Când succesul în vindecarea cazului a fost absolut sigur, l-am întrebat pe pacient: „Ce credeţi, cum de am putut noi doi reuşi să vă însănătoşim?” RăFuncţia consilieruluispunsul primit ar trebui, ce-i drept, să producă cea mai mare impresie în toate cercurile interesate şi m-a făcut să surâd gândindu-mă la atacurile tuturor acelor psihologi şi psihiatri mediocri care se luptă cu morile de vânt. Pacientul mi-a răspuns: „Este simplu ca bună ziua: îmi pierdusem întreg curajul de a trăi (Mut zum Leben), iar în cursul consfătuirilor noastre l-am regăsit”. Cine cunoaşte adevărul psihologiei individuale, anume că respectivul curaj este doar o latură a sentimentului de comuniune socială, va înţelege transformarea acestui bărbat.

Beneficiarul consultaţiilor de psihologie individuală trebuie să aibă în toate împrejurările convingerea că el este absolut liber în raport cu tratamentul. Îl poate urma sau nu, după cum crede el de cuviinţă. Numai că trebuie să ne ferim de a-l face pe pacient să creadă că este suficient să înceapă tratamentul pentru a scăpa de simptoame. Rudelor unui epileptic li s-a spus, la prima consultaţie, că dacă ele îl vor lăsa singur, bolnavul nu va mai avea accese3. Rezultatul a fost că din prima zi el a avut un acces puternic pe stradă, soldat cu fractura maxilarului inferior. Un alt caz a avut urmări mai puţin tragice. Un tânăr i-a fost adus unui psihiatru cu diagnosticul de cleptomanie şi a plecat de acolo, după prima consultaţie, cu umbrela medicului.

Aş vrea să mai fac şi o altă recomandare. Consilierul va trebui să se angajeze faţă de pacient că nu va vorbi nimănui despre schimburile de idei avute împreună şi va trebui să-şi respecte angajamentul. Dimpotrivă, pacientul va fi liber să vorbească despre toate, după cum va crede el de cuviinţă. Desigur că uneori riscăm ca pacientul să facă uz în societate de explicaţiile primite, căzând în mrejele „Aha-psihologiei”, dar el poate fi potolit printr-o discuţie amicală. Sau pot avea loc acuzaţii la adresa familiei, lucru care de asemenea trebuie prevăzut, spre a-l face dinainte pe pacient să înţeleagă că familia sa nu este vinovată decât atâta timp cât el o învinovăţeşte prin comportarea sa şi că ea va fi nevinovată chiar din momentul în care el se va simţi sănătos. În afară de aceasta, trebuie să i se explice pacientului că nu le putem cere membrilor familiei să ştie mai multe decât ştie el însuşi şi că pe propria sa răspundere el a folosit influenţele anturajului său ca material de construcţie pentru a-şi dezvolta stilul său de viaţă greşit. Ar fi de asemenea bine să se arate că şi părinţii săi ar putea să arunce responsabilitatea eventualelor lor greşeli asupra părinţilor lor, care, la rându-le, ar putea-o arunca asupra bunicilor ş.a.m.d.

Aşadar, nu există o vină în sensul în care o înţelege el.

Mi se pare important să nu lăsăm să încolţească la consilier ideea că el trebuie să se servească de opera psihologiei individuale spre a deveni celebru sau spre a se îmbogăţi. Zelul în racolarea de pacienţi aduce numai prejudicii. La fel exprimările pline de dispreţ sau de-a dreptul pline de ură la adresa altor consilieri.

Iată un exemplu în această privinţă:

Un bărbat a venit la mine să-l vindec de o astenie nevrotică, care se declanşase ca urmare a fricii de eşec. Mi-a mărturisit că îi fusese recomandat şi un alt psihiatru, pe care voia să-l consulte. I-am dat adresa respectivului. În ziua următoare el a venit la mine şi mi-a povestit cum a decurs vizita. După ce i-a luat anamneză, psihiatrul i-a recomandat o cură de băi reci. Pacientul i-a replicat că a şi urmat până atunci cinci asemenea cure, fără nici un rezultat. Medicul l-a povăţuit să facă şi o a şasea cură, într-un stabiliment select, pe care i-l recomanda în mod special. Bolnavul i-a mărturisit că deja în două rânduri urmase fără succes hidroterapii şi a adăugat că avea intenţia de a apela la tratamentul meu. Psihiatrul a protestat, remarcând că dr. Adler nu ar fi făcut decât să-i sugereze ceva.

Pacientul a replicat: „Poate că îmi va sugera ceva care să mă facă sănătos” şi şi-a luat rămas bun. Dacă acel psihiatru nu ar fi fost stăpânit de dorinţa de a împiedica recunoaşterea psihologiei individuale, el şi-ar fi dat desigur seama că nu-l putea împiedica pe pacient să vină la mine şi ar fi înţeles în profunzimea lor reflecţiile juste ale acestuia. Pe prietenii mei îi rog însă să se abţină de la observaţii dispreţuitoare în faţa pacienţilor, chiar şi atunci când ar fi justificate. Locul de a corecta opiniile greşite şi de a promova concepţiile corecte trebuie desigur căutat în câmpul ştiinţei şi cu mijloace ştiinţifice.

Dacă după prima convorbire se face simţită la pacient îndoiala cu privire la faptul dacă el trebuie să mai vină la tratament, trebuie să-l lăsăm să decidă singur în zilele următoare. Nu este uşor de răspuns la întrebarea obişnuită cu privire la durata tratamentului. O găsesc îndreptăţită, dat fiind faptul că mulţi dintre vizitatori au auzit de tratamente care au durat până la opt ani şi care s-au dovedit inutile. Un tratament bazat pe psihologia individuală ar trebui să demonstreze cel puţin succese parţiale vizibile în trei luni, de cele mai multe ori şi mai devreme. Dat fiind faptul că succesul depinde de colaborarea pacientului, se procedează corect când se spune, spre a se deschide încă de la început o poartă sentimentului de comuniune socială, că durata tratamentului depinde de colaborarea pacientului şi că medicul, dacă este cu adevărat iniţiat în psihologia individuală, este gata orientat după o jumătate de oră de consultare, dar că el trebuie să aştepte până când şi pacientul şi-a înţeles stilul de viaţă şi greşelile. Oricum, se poate adăuga: „Dacă într-o săptămână sau două nu sunteţi convins că vă aflaţi pe calea cea bună, atunci renunţ să vă mai tratez”.

Inevitabila problemă a onorariului creează dificultăţi. Am cunoscut destui pacienţi ale cărora averi considerabile s-au topit în cure anterioare.

Ne vom orienta după onorariile uzuale prin partea locului, punând la socoteală efortul depus şi timpul consumat, dar, în interesul sentimentului de comuniune socială cerut, trebuie să renunţăm la pretenţii nefiresc de mari, îndeosebi când acestea pot să le dăuneze pacienţilor. Tratamentul gratuit trebuie aplicat cu acea prudenţă care să nu le inspire pacienţilor săraci o lipsă de interes pentru ei. O sumă globală, chiar dacă pare avantajoasă, ca şi promisiunea de a plăti după însănătoşire, sunt de refuzat, nu pentru că aceasta din urmă pare improbabilă, ci pentru că astfel un nou cosiderent este adus în mod artificial în relaţia medic-pacient, îngreuind reuşita. Plata trebuie să se facă săptămânal sau lunar, întotdeauna la sfârşitul săptămânii sau lunii. Reclamaţiile de orice fel sau aşteptările dăunează curei. Chiar şi micile servicii amicale (Liebesdienste), pe care nu rareori le propune pacientul însuşi, trebuie refuzate, iar cadourile trebuie refuzate cu tact sau acceptarea lor trebuie amânată până la vindecarea deplină. În timpul tratamentului nu trebuie să aibă loc invitaţii reciproce sau vizite făcute împreună. Tratamentul rudelor sau al cunoscuţilor creează dificultăţi, deoarece stă în natura lucrurilor ca eventualul sentiment de inferioritate să devină mai apăsător în prezenţa unor persoane cunoscute. Chiar consilierul4 simte aversiune în faţa sentimentului de inferioritate al pacientului şi trebuie să facă tot ce îi stă în putinţă spre a uşura situaţia acestuia. Cine are şansa, ca în psihologia individuală, să diagnosticheze doar greşeli şi niciodată defecte ereditare, să arate că întotdeauna există posibilităţi de vindecare şi de situare a pacientului pe aceeaşi scară de valori cu oricare altul, insistând mereu asupra nivelului scăzut al sentimentului de comuniune socială, acela va înţelege de ce psihologia individuală nu întâmpină niciodată marea rezistenţă pe care o întâmpină alte orientări din domeniul psihoterapiei. Se va înţelege lesne că tratamentul bazat pe psihologia individuală nu duce niciodată la crize şi că dacă un practicant incompetent al psihologiei individuale, cum este Kunkel, consideră ca fiind inevitabile crizele, zdruncinarea şi zdrobirea pacientului, atunci este sigur că toate acestea se întâmplă pentru că, înainte de toate, el le provoacă în mod artificial şi inutil. Dacă procedează astfel este poate pentru că, în mod eronat, el crede că îi face un serviciu bisericii5. Am considerat întotdeauna că este un imens avantaj menţinerea tensiunii în cursul tratamentului la un nivel cât mai scăzut posibil şi mi-am făcut o adevărată metodă din a-i spune mai fiecărui pacient că există situaţii amuzante care seamănă întru totul cu propria lor nevroză şi că, prin urmare, îşi poate lua nevroza mai puţin în serios decât o face. Criticilor prea puţin spirituali trebuie să le iau vorba din gură, adăugând că asemenea glume, fireşte, nu trebuie să ducă la reînvierea sentimentului de inferioritate (pe care Freud acum îl găseşte ca fiind elucidat). Referiri la fabule, la personalităţi istorice, la citate din poeţi şi filosofi contribuie la creşterea încrederii în psihologia individuală şi în concepţiile sale.

La fiecare convorbire se impune să ne dăm seama dacă pacientul6 se găseşte pe calea colaborării. Orice expresie mimică, orice cuvânt, orice mărturisire sau reţinere depun mărturie în acest sens. Interpretarea temeinică a viselor ne dă de asemenea ocazia să calculăm succesul, insuccesul şi gradul de colaborare. Este însă necesară o prudenţă deosebită în incitarea pacientului la o prestaţie oarecare. Dacă vine cumva vorba despre aceasta, poziţia noastră trebuie să fie neutră, evident în afară de cazul în care este vorba de o întreprindere primejdioasă; încolo, ne putem arăta convinşi de reuşită, fără a putea totuşi judeca cu toată exactitatea dacă pacientul este deja realmente pregătit pentru aceasta. O încurajare, înainte de dobândirea unui sentiment de comuniune socială mai puternic, se plăteşte de cele mai multe ori prin întărirea sau prin revenirea simptoamelor.

În ceea ce priveşte problema profesiunii, trebuie să procedăm mai energic. Nu în sensul de a cere acceptarea unei anumite profesiuni, ci arătând că pacientul este cel mai bine pregătit pentru cutare sau cutare meserie şi că acolo va putea să realizeze ceva. Ca în general la fiecare pas în tratament, trebuie să menţinem direcţia încurajării în sensul convingerii psihologiei individuale, conform căreia atât de multe vanităţi neîntemeiate se simt călcate pe coadă, că (exceptând performanţele uimitoare, asupra structurii cărora nu putem spune prea multe) „orice om poate totul” („jederalles kann”).

Cât priveşte examinarea copiilor care au nevoie de consiliere, consider că este foarte nimerit chestionarul redactat de mine şi de colaboratorii mei, pe care îl reproduc la sfârşitul cărţii de faţă. Fireşte că nu-l va putea utiliza corect decât acela care dispune de suficientă experienţă, acela care cunoaşte la precizie concepţia îndrăzneaţă a psihologiei individuale şi care are destul exerciţiu în ceea ce priveşte capacitatea de deducţie (Fähigkeit des Erratens). Folosindu-l, va face din nou constatarea că întreaga artă a înţelegerii individualităţii umane constă în sesizarea stilului de viaţă al individului structurat în copilărie, în perceperea influenţelor care s-au exercitat în perioada structurării acestuia şi în a vedea în ce mod acest stil de viaţă se manifestă în lupta cu problemele sociale ale umanităţii. La acest chestionar, elaborat acum câţiva ani, este necesar să adăugăm că trebuie stabilit gradul de agresivitate, activismul şi că nu trebuie să uităm că marele număr de eşecuri la copii se datorează răsfăţului, care înteţeşte continuu efervescenţa emoţională a copilului şi îl duce mereu în ispită, aşa încât, în condiţiile unei camaraderii imorale, cu greu poate rezista diferitelor tentaţii.