Prefaţă

Pe parcursul vieţii mele, în calitate de consilier medical în cazurile de tulburări psihice, ca şi în calitate de psiholog şi de educator în şcoală şi în familii, am avut în permanenţă ocazia să trec în revistă un foarte vast material uman. Mi-am făcut un imperativ riguros din a nu afirma nimic care să nu poată fi argumentat şi demonstrat pe baza experienţei mele. Nu este de mirare că uneori m-am aflat în contradicţie cu opiniile preconcepute ale altora care, adesea, nu au observat decât foarte superficial destinul oamenilor. Mi-am dat silinţa să examinez cu sânge rece argumentele reale ale altora, ceea ce am putut face cu atât mai lesne cu cât nu mă socot legat de nici o regulă strictă şi de nici o prejudecată, ba încă şi mai mult, respect principiul: totul poate fi şi altfel (alles kann auch anders sein). Unicitatea individului nu se lasă cuprinsă într-o scurtă formulă, iar regulile generale pe care le instituie psihologia individuală, aşa cum am creat-o eu, nu trebuie să fie decât un mijloc auxiliar care să lumineze în mod provizoriu un câmp vizual în care individul concret1 îşi poate găsi sau nu locul. Această evaluare a regulilor, accentul mai puternic pus pe elasticitate şi intuiţie2 în sesizarea nuanţelor, mi-a întărit mereu convingerea cu privire la forţa creatoare nezăgăzuită a individului în prima copilărie şi cu privire la forţa sa îngrădită de mai târziu, de îndată ce copilul şi-a dat o lege de mişcare sigură pentru viaţa sa. Din această perspectivă, care îi lasă copilului o cale liberă spre perfecţiune, realizare, superioritate sau evoluţie, pot fi luate în considerare infuenţele capacităţilor native, fie la modul general sau omeneşte modificate, precum şi influenţele mediului şi educaţiei, ca pietre de construcţie din care copilul îşi structurează, în joacă, stilul său de viaţă (seinen Lebensstil).

În conştiinţa mea şi-a făcut loc şi o altă convingere. Edificiul stilului de viaţă infantil putea să reziste vieţii, fără a suferi surpături, numai dacă era clădit realmente sub specie aeternitatis 3. Individul este în permanenţă confruntat cu diferite probleme noi, care nu pot fi rezolvate nici cu ajutorul reflexelor învăţate (reflexe condiţionate), nici cu acela al capacităţilor psihice înnăscute. Ar fi un risc imens să expui încercărilor lumii, care ridică mereu probleme noi, un copil dotat cu reflexe învăţate sau echipat cu capacităţi înnăscute. Cea mai importantă problemă de reţinut este aceea a spiritului creator mereu activ, care, într-adevăr, se vede silit să rămână pe traiectoria stilului de viaţă infantil. Aici se concentrează tot ceea ce în diferitele şcoli psihologice poartă numele de instincte, impulsii, sentimente, idei, acţiuni, atitudine faţă de plăcere şi neplăcere şi, în sfârşit, iubirea de sine şi sentimentul de comuniune socială. Stilul de viaţă dispune de toate formele de expresie, întregul primând faţă de parte. Dacă există o deficienţă, ea este de găsit în legea de mişcare, în ţelul final al stilului de viaţă şi nu într-o expresie parţială.

Această viziune are şi un al treilea aspect: orice cauzalitate aparentă din domeniul vieţii psihice îşi are originea în înclinaţia multor psihologi de a-şi prezenta dogmele într-o vestimentaţie mecanică sau fizică. Le serveşte ca termen de comparaţie când o pompă aspiro-respingătoare, când un magnet cu cei doi poli ai săi, când un animal aflat la mare strâmtoare, care luptă pentru satisfacerea trebuinţelor elementare. Printr-o asemenea optică, se înţelege, nu se văd decât puţine din divergenţele fundamentale pe care le dă la iveală viaţa psihică a omului. De când chiar fizica s-a retras de pe terenul cauzalităţii, spre a da în schimb cuvântul unei probabilităţi statistice în succesiunea evenimentelor, nu mai avem dreptul să luăm prea în serios atacurile la adresa psihologiei individuale, care neagă cauzalitatea în domeniul fenomenelor psihice. Ar trebui să fie limpede până şi pentru profani că diversitatea cu totul excepţională în materie de ratări poate fi „înţeleasă” ca ratare, dar nu concepută cauzal.

Dacă noi părăsim acum terenul certitudinii absolute, pe care zburdă atât de mulţi psihologi, nu ne rămâne decât o singură unitate de măsură cu care putem măsura un om: reacţia sa emoţională în faţa problemelor inexorabile ale umanităţii (seine Bewegung gegenüber den unausweichlichen Fragen der Menschheit). Trei probleme ne sunt date în mod irevocabil: atitudinea faţă de semeni, profesiunea, dragostea. Toate trei, legate între ele prin cea dintâi, nu sunt probleme accidentale, ci inevitabile. Ele îşi au originea în raportarea omului la societatea umană, la factorii cosmici şi la celălalt sex. Rezolvarea lor are însemnătate pentru destinul umanităţii şi prosperitatea ei. Omul este o parte a întregului.

Valoarea sa depinde de rezolvarea individuală a acestor probleme. Ne putem reprezenta aceste probleme ca pe o temă de matematică ce se cere soluţionată. Cu cât mai mare va fi greşeala, cu atât mai multe complicaţii vor ameninţa pe purtătorul unui stil de viaţă eronat, complicaţii care par să lipsească numai în măsura în care nu este pusă la încercare capacitatea sentimentului de comuniune socială. Factorul exogen, perspectiva unei însărcinări care cere colaborare şi bună înţelegere cu omul de lângă tine, este întotdeauna factorul declanşator al simptomului morbid, al dificultăţilor în educaţie, al nevrozei şi psihonevrozei, al suicidului, al crimei, al toxicomaniei şi perversiunii sexuale.

Dacă aptitudinea deficitară pentru viaţa în comun (die mangelnde Fähigkeit zum Mitleben) este astfel dezvăluită, atunci problema care se pune nu este una pur academică, ci are însemnătate pentru vindecare: cum şi când a fost stăvilită dezvoltarea sentimentului de comuniune socială?

Căutând incidentele corespunzătoare, se ajunge la perioada primei copilării şi la situaţii care, potrivit experienţei, pot cauza o tulburare în dezvoltarea normală. Întotdeauna obţinem însă informaţiile o dată cu răspunsul greşit al copilului. Examinând mai îndeaproape circumstanţele date la lumină, înţelegem că o dată, la o intervenţie justificată, s-a dat un răspuns greşit, că altădată, la o intervenţie greşită, s-a dat tot un răspuns greşit şi că a treia oară – caz mult mai rar —, de asemenea la o intervenţie greşită, s-a dat un răspuns impecabil, ceea ce ne face să înţelegem faptul că în această tendinţă, orientată invariabil către biruinţă, antrenamentul şi-a urmat cursul fără ca influenţele contrare să fi condus la abandonarea căii pe care copilul a apucat-o cândva. Educaţia, în limitele cele mai largi ale termenului, nu se reduce doar la influenţele favorabile, ci include şi verificarea exactă a ceea ce modelează puterea creatoare a copilului, pentru ca, în caz de modelare eronată, să netezească o cale către îndreptare. Această cale mai bună este, în orice caz, intensificarea cooperării şi interesului faţă de ceilalţi.

O dată ce copilul şi-a descoperit propria-i lege de mişcare (sein Bewegungsgesetz), atunci în ritmul, temperamentul, activitatea şi, înainte de toate, în intensitatea sentimentului de comuniune socială trebuie să fie observate manifestări care adesea pot fi recunoscute deja la vârsta de doi ani, în mod sigur la cinci ani, în aşa fel încât toate celelalte aptitudini ale sale, în unicitatea lor, sunt legate de această lege de mişcare. În scrierea de faţă trebuie să luăm în considerare îndeosebi percepţia aferentă, referitoare la felul în care omul se priveşte pe sine şi cum priveşte lumea exterioară. Cu alte cuvinte: opinia pe care copilul, iar mai târziu, în aceeaşi ordine de idei, adultul, şi-a făcut-o despre sine şi despre lume.

Această opinie nu se lasă extrasă din cuvintele şi ideile celui supus examinării. Toate acestea se găsesc mult prea mult sub vraja legii de mişcare care tinde la biruinţă şi, prin urmare, chiar şi în caz de autocondamnare, încă mai trag cu coada ochiului spre înălţimi. Mai important este faptul că schelăria vieţii (das Ganze des Lebens), pe care concret am numit-o stil de viaţă, copilul şi-o construieşte într-o perioadă în care nu dispune nici de un limbaj suficient şi nici de suficiente noţiuni.

Dacă el continuă să se dezvolte în direcţia aleasă, atunci se dezvoltă pe o linie de mişcare care niciodată nu a fost formulată în cuvinte, aşadar este inatacabilă de către critică şi se sustrage, de asemenea şi criticii experienţei. Nu putem vorbi aici de ceva refulat în inconştient4, ci mai degrabă de ceva neînţeles, care se sustrage înţelegerii. Omul, însă, îi vorbeşte expertului prin stilul său de viaţă şi prin atitudinea sa faţă de problemele vieţii, care, pentru rezolvarea lor, cer sentiment de comuniune socială.

Cât despre opinia omului despre sine şi despre lumea exterioară, ea poate fi cel mai bine dedusă din sensul pe care acesta îl găseşte vieţii şi din sensul pe care îl dă propriei sale vieţi. Este la mintea oricui că posibila disonanţă faţă de sentimentul de comuniune socială ideal, faţă de vieţuirea în comun, colaborare şi solidaritate umană (Mitmenschlichkeit) răzbate aici cu claritate.

După cum vedem, autorul este destul de modest pentru a nu aspira la început decât la un succes parţial, care i se pare suficient de întemeiat de propria sa experienţă. El îşi asumă cu atât mai bucuros această misiune cu cât nutreşte speranţa că, printr-o cunoaştere întrucâtva mai clară a sensului vieţii, nu numai că se va dezvolta un program ştiinţific de cercetare în această direcţie, ci va creşte considerabil numărul acelora care, cunoscând mai bine sensul vieţii, se vor putea înrola să-l slujească.

NOTE

1 „das einzelne Individuum”, în textul original. (Nota trad.) 2 „Einfühlung”, în textul original. (Nota trad.) 3 în limba latină, în textul original = din punctul de vedere al eternităţii. (Nota trad.)

4 „von einem etwa gar verdrängten Unbewussten reden”, în textul original. (Nota trad.)