1. Opinia despre sine şi despre lume

Este pentru mine în afară de orice îndoială faptul că fiecare om se comportă în viaţă de parcă ar avea o opinie precisă cu privire la puterea şi capacităţile de care dispune; cu alte cuvinte, el se comportă de parcă de la începutul acţiunii i-ar fi clar care sunt dificultăţile şi facilităţile cazului dat; pe scurt, comportamentul său îşi are originea în opinia sa (sein Verhalten seiner Meinung entspringt). Lucrul acesta ne poate mira cu atât mai puţin cu cât noi nu suntem în stare să recepţionăm prin simţurile noastre realităţile, ci doar un tablou subiectiv, o imagine palidă a lumii exterioare. „Omnia ad opinionen suspensa sunt”. Această propoziţie a lui Seneca nu ar trebui uitată în cazul cercetărilor psihologice. Opinia noastră cu privire la faptele mari şi importante ale vieţii depinde de stilul nostru de viaţă (Lebensstil). Numai acolo unde ne lovim nemijlocit de realităţi care se vădesc a fi în contradicţie cu opinia noastră despre ele suntem înclinaţi, dată fiind experienţa nemijlocită, să ne corectăm în detaliu viziunea şi să lăsăm să acţioneze asupra noastră legea cauzalităţii, fără a ne schimba opinia despre viaţă. Fie că de piciorul meu se apropie un şarpe veninos, fie că doar eu cred că este un şarpe veninos, în realitate efectul pentru mine este acelaşi. Copilul răsfăţat se comportă absolut la fel în anxietatea sa, fie că el se teme de hoţi de îndată ce mama sa îl lasă singur, fie că hoţii au intrat realmente în casă. Oricare ar fi cazul, el rămâne la opinia că fără mama nu poate trăi, chiar dacă este contrazis în supoziţia sa generatoare de anxietate. Bărbatul care suferă de agorafobie1 şi care evită strada pentru că are sentimentul şi ideea că solul se clatină sub tălpile sale nu s-ar putea comporta altfel dacă, fiind sănătos, solul s-ar clătina cu adevărat sub picioarele lui. Hoţul care ocoleşte munca utilă din cauză că, fiind nepregătit pentru colaborare, crede în mod eronat că este mai lesne să furi, ar putea să manifeste aceeaşi repulsie faţă de muncă dacă aceasta ar fi cu adevărat mai grea decât infracţiunea. Sinucigaşul crede că moartea, aşa cum presupune el, este de preferat unei vieţi lipsite de speranţă. El ar putea să acţioneze la fel dacă viaţa ar fi realmente lipsită de speranţă. Toxicomanului drogul îi aduce o uşurare pe care el o preţuieşte mai mult decât o soluţionare onorabilă a problemelor sale de viaţă. Dacă ar fi realmente aşa, el ar putea acţiona la fel. Homosexualul, temându-se de femei, le găseşte neatrăgătoare, dar este ispitit de bărbaţi, a căror cucerire îi apare ca un triumf. Totul porneşte în orice moment de la o opinie care, dacă ar fi corectă, ar lăsa ca modul lor de a se comporta să pară în mod obiectiv justificat.

Iată următorul caz:

Un avocat, în vârstă de 36 de ani, s-a dezgustat cu totul de profesiunea sa. El nu mai are succes şi crede că lucrul acesta se datorează faptului că produce în mod vădit o rea impresie asupra puţinilor clienţi care îl mai caută. El a avut întotdeauna dificultăţi în a se apropia de ceilalţi şi îndeosebi în faţa fetelor s-a simţit mereu cuprins de o mare timiditate. O căsătorie, pe care el a tergiversat-o peste măsură şi la care a consimţit în cele din urmă de-a dreptul cu repulsie, s-a sfârşit după un an cu divorţul. În prezent trăieşte retras la părinţi, care trebuie să-l întreţină.

Copil unic, el a fost răzgâiat de mama sa într-un mod incredibil.

Aceasta îl ţinea pururi sub aripa ei protectoare şi a reuşit să-i convingă, pe copil şi pe tată, că fiul ei va ajunge într-o zi un bărbat cu totul eminent, iar băiatul trăia cu această idee, care părea să fie confirmată de succesele strălucite obţinute la şcoală. Ca la majoritatea copiilor răsfăţaţi, care nu-şi pot refuza nici o dorinţă, masturbarea infantilă a pus o înspăimântătoare stăpânire pe dânsul şi l-a expus de timpuriu batjocurii fetelor de la şcoală, care i-au descoperit păcatul tainic. El le-a ocolit şi, în izolarea sa, s-a dedat la fantazările cele mai triumfătoare contra dragostei şi căsătoriei, nesimţindu-se atras decât de mama sa, pe care a dominato complet şi la care multă vreme şi-a raportat poftele sexuale. Că aşa-zisul complex al lui Oedip nu este „fundamental”, ci un produs artificial negativ al mamelor care îşi răsfaţă copiii, apare cu atât mai clar când băiatul sau adolescentul se va vedea înşelat de fete în vanitatea sa exorbitantă, în condiţiile în care va fi dezvoltat în el prea puţin interesul social de a se asocia cu alţii, cum vedem destul de clar şi în cazul de faţă. Cu puţin timp înainte de terminarea studiilor, când se punea pentru dânsul problema unei existente independente, a contractat o melancolie, închizându-se din nou în sine. Pe când fusese copil, din cauza răsfăţului, se temea de străini şi fugea de ei.

Mai târziu fugea de colegi şi colege, reacţie care s-a menţinut şi în profesia sa, deşi într-o măsură mai mică.

Mă opresc aici cu expunerea biografică şi trec la fenomenele accesorii, la „temeiurile”, subterfugiile şi celelalte simptoame prin care el îşi „asigura” retragerea. Un lucru este clar: bărbatul acesta nu s-a schimbat niciodată în cursul vieţii sale. El a vrut întotdeauna să fie primul şi întotdeauna s-a retras atunci când s-a îndoit de succes. Opinia sa despre viaţă (pe care noi o putem ghici, dar care pentru dânsul rămânea ascunsă) se lăsa cuprinsă în formula: „Deoarece lumea mă frustrează de triumf, mă retrag”. Nu se poate nega că el, ca om care îşi vede idealul de perfecţiune în triumful asupra altora, a procedat într-un mod absolut corect şi inteligent. În legea de mişcare (Bewegungsgesetz) pe care el şi-a dat-o nu există nici „raţiune”, nici „common sense”2, ci ceea ce am numit „inteligenţă privată”. Oricine, cui viaţa aceasta i-ar refuza orice valoare, nu ar putea să procedeze altfel.

Similar, dar cu unele expresii de formă diferite şi cu o mai slabă tendinţă de abandonare, se prezintă următorul caz:

Un bărbat, în vârstă de 26 de ani, a crescut împreună cu doi fraţi preferaţi de mama sa. El urmărea cu mare gelozie performanţele superioare ale fratelui său mai mare. Faţă de mamă el a adoptat foarte de timpuriu o atitudine critică, bizuindu-se în aceasta – totdeauna o a doua fază în viaţa unui copil!

— Pe tatăl său. Antipatia sa faţă de mamă s-a extins, curând, ca urmare a unor apucături insuportabile ale bunicii sale şi ale unei dădace, asupra întregului sex feminin. Ambiţia sa de a nu fi dominat de către o femeie, dar de a-i domina pe de altă parte pe bărbaţi, a crescut enorm. El a încercat în toate chipurile să curme superioritatea fratelui său. Faptul că celălalt îi era superior în forţă fizică, la gimnastică şi la vânătoare l-a făcut să urască performanţele corporale. Le-a exclus din sfera activităţii sale, după cum era deja pe cale să le excludă şi pe femei. Nu-l ademeneau decât performanţele legate de un sentiment al triumfului. O vreme a iubit şi adorat o fată, însă de la distanţă. Fetei i-a displăcut în mod vădit această atitudine de reţinere şi s-a decis pentru un altul. Faptul că fratele său se bucura de o căsătorie fericită îl făcea să se teamă că nu va fi la fel de norocos şi că va avea din nou de jucat un rol mizerabil, cum i se întâmplase în copilărie, faţă de mama sa. Un exemplu din multe altele ne arată cât era el de înclinat să conteste întâietatea fratelui. Într-o zi acesta a adus de la vânătoare o splendidă blană de vulpe, de care era foarte mândru. Amicul nostru a retezat în secret vârful alb al cozii, ca să scadă din triumful fratelui său. Impulsia sa sexuală luând acea orientare care i-a mai rămas după abandonarea femeii, el a devenit homosexual. Opinia sa despre sensul vieţii era uşor de descifrat. A trăi însemna pentru el: trebuie ca în tot ce întreprind să fiu superior. Iar el a căutat să atingă acea superioritate eliminând probele care păreau să nu-i asigure o reuşită triumfală. Că în relaţiile homosexuale, ca partener, îşi atribuia de asemenea victoria, punând-o pe seama puterii sale magice de atracţie, a fost prima constatare amară pe care am făcut-o în cursul convorbirii noastre clarificatoare.

Şi în acest caz putem susţine că „inteligenţa privată” este netulburată şi că poate cei mai mulţi indivizi ar fi păşit pe acelaşi drum dacă respingerea din partea fetelor ar fi fost un adevăr efectiv, în realitate, tendinţa pronunţată spre generalizare, ca eroare fundamentală, este extrem de frecventă în structura stilului de viaţă.

„Plan de viaţă” („Lebensplan”) şi „opinie” („Meinung”) se completează reciproc. Ambele îşi au rădăcina în acea perioadă în care copilul este incapabil să-şi formuleze în cuvinte şi noţiuni concluziile trăirilor sale, dar în care el deja începe să-şi dezvolte formele generale ale comportamentului, pornind de la concluzii neverbale (wortlosen), de la întâmplări adesea insignifiante sau de la puternice trăiri afective neverbalizate. Aceste concluzii generale şi tendinţele corespunzătoare, formate într-o perioadă de absenţă a cuvintelor şi noţiunilor, desigur atenuate în fel şi chip, continuă să fie active şi mai târziu, când bunul-simţ (common sense) intervine mai mult sau mai puţin corectiv, putându-i împiedica pe oameni să se bizuie prea mult pe reguli, pe fraze şi principii.

Aşa cum vom vedea mai departe, această eliberare de încercările excesive de obţinere a tutelei şi securităţii, ca expresii ale unui accentuat sentiment de insecuritate şi de inferioritate, o datorăm bunului-simţ potenţat de sentimentul de comuniune socială. Că acelaşi proces eronat are loc şi la animale, vedem şi din următorul fapt, care poate fi observat frecvent: un căţeluş fusese dresat să-şi urmeze stăpânul pe stradă. Era destul de avansat în această deprindere, când, într-o zi, îi veni ideea să se arunce asupra unui automobil în plin mers. A fost azvârlit într-o parte, fără a suferi vreo rănire. A fost, desigur, o exprienţă neobişnuită, pentru care nu putea să aibă de-a gata o reacţie înnăscută. Cu greu am putea însă vorbi de un „reflex condiţionat” dacă aflăm că acel câine a făcut progrese în dresajul său, numai că nu mai putea fi dus la locul accidentului. Nu se temea de stradă, nici de căruţe, ci de locul întâmplării şi, ca şi unii oameni, ajunsese la o concluzie generală: de vină este locul, nu propria sa imprudenţă şi lipsa de experienţă. Pericolul te pândeşte întotdeauna în acelaşi loc! Acest câine, ca mulţi alţii, care procedează la fel, rămâne ferm la o asemenea opinie, pentru că prin aceasta a obţinut cel puţin un lucru: acela de a nu mai fi vătămat „în acel loc”.

Structuri similare se găsesc adesea în nevroze, cazuri în care un om aflat în faţa unei înfrângeri se teme de pierderea sentimentului personalităţii şi se sileşte să se pună la adăpost acceptând şi profitând de simptoame somatice sau psihice generate de surescitarea sa psihică greşit interpretată ca fiind de nerezolvat, spre a-şi putea aranja retragerea.

Este clar că noi nu suntem influenţaţi de „realităţi”, ci de opinia noastră despre realităţi. Certitudinea noastră, mai mare sau mai mică, de a ne fi formulat opinii care corespund cu realităţile se bazează în întregime, îndeosebi la copiii lipsiţi de experienţă şi la adulţii antisociali, pe o experienţă pururea deficitară şi pe inerţia opiniei noastre, succesul acţiunii noastre corespunzând opiniei respective. Că aceste criterii sunt adesea suficiente, pentru că raza acţiunii noastre este adesea limitată şi, de asemenea, pentru că mici eşecuri şi conflicte pot fi rezolvate fără dificultate sau fără osteneală, cu ajutorul altor persoane, este un lucru lesne de înţeles şi contribuie la menţinerea durabilă a planului de viaţă o dată conceput. Numai eşecurile mai mari constrâng la o mai serioasă meditaţie, care însă nu se dovedeşte fecundă decât la oamenii care participă laolaltă cu semenii lor la soluţionarea problemelor vieţii şi care nu urmăresc scopuri personale în direcţia obţinerii superiorităţii.

Ajungem astfel la concluzia că fiecare poartă în sine o „opinie” despre sine (eine „Meinung” von sich) şi despre îndatoririle vieţii. O linie de viaţă (Lebenslinie) şi o lege de mişcare care îl domină fără ca el să le înţeleagă, fără ca el să-şi dea seama de ele. Această lege de mişcare îşi are originea în spaţiul îngust al copilăriei şi se dezvoltă conform unei opţiuni automate de folosire liberă a forţelor native şi a impresiilor provenite de la lumea din afară, fără ca acţiunea să poată fi exprimată printr-o formulă matematică. Orientarea şi utilizarea cu sens a „instinctelor”, a „impulsiilor”, a impresiilor provenite de la lumea din afară şi de la educaţie reprezintă opera artistică a copilului (das künstlerische Werk des Kindes), care poate fi înţeleasă nu prin prisma „psihologiei posesiunii”, ci prin aceea a „psihologiei utilizării”. Tipuri, similitudini, concordanţe aproximative nu sunt adesea decât găselniţe3 înlesnite de sărăcia limbajului nostru, pentru că ele nu pot exprima simplu nuanţele existente, ori sunt consecinţa unei probabilităţi statistice. Constatarea lor nu trebuie să degenereze în instituirea unei reguli; aceasta nu poate conduce niciodată la înţelegerea mai aprofundată a cazului individual, ci numai la iluminarea unui câmp vizual în care cazul individual trebuie să se regăsească în unicitatea sa. Constatarea unui pronunţat sentiment al inferiorităţii, de exemplu, încă nu ne spune nimic despre stilul şi caracteristica unui caz individual, nu mai mult decât referirea la vreo deficienţă de educaţie sau la situaţia socială. Acestea se manifestă întotdeauna în diferite forme în comportamentul individului faţă de lumea exterioară, forme care, datorită interferenţei puterii creatoare a copilului şi „opiniei” care rezultă din aceasta, au de fiecare dată o amprentă individuală.

Să examinăm câteva exemple schematice care pot să lămurească cele de mai sus. Un copil care la naştere suferă de tulburări gastrointestinale, aşadar de o inferioritate congenitală a aparatului digestiv, dar care nu primeşte alimentul întru totul corespunzător, ceea ce abia dacă are loc în mod ideal, va fi uşor condus să acorde un interes deosebit hranei şi faţă de tot ce ţine de aceasta4. Opinia sa despre sine şi despre viaţă este prin aceasta tot mai puternic legată de interesul pentru alimentaţie, iar mai târziu va fi legată de banii care o fac posibilă, ceea ce, desigur, va trebui să fie încă o dată dovedit în cazul individual dat.

Un copil, pe care mama sa încă de la începutul vieţii l-a scutit de orice prestaţie, deci un copil răsfăţat, rareori va fi dispus, chiar şi mai târziu, să-şi ţină singur lucrurile în ordine. Constatând şi alte simptoame de acelaşi fel, suntem îndreptăţiţi să spunem: el trăieşte cu ideea că totul trebuie făcut de ceilalţi. Şi aici, ca şi în cazurile care urmează, certitudinea necesară a judecăţii nu poate rezulta decât din confirmări ample. Un copil, căruia i s-a dat de timpuriu ocazia de a impune părinţilor propria-i voinţă, va lăsa să se ghicească opinia că el îi poate întotdeauna domina în viaţă pe ceilalţi, ceea ce are drept rezultat experienţe contrare în lumea exterioară, în aşa fel încât manifestă faţă de aceasta o „atitudine şovăielnică” şi, cu toate dorinţele lui, inclusiv dorinţele sexuale, el se retrage în familie, fără a executa necesara corectură, în sensul sentimentului de comuniune socială. Un copil care, de timpuriu, a fost educat ca egal îndreptăţit la colaborarea în adevăratul înţeles al termenului, corespunzător cu capacitatea sa de efort, se va strădui întotdeauna, atâta timp cât nu va fi pus în faţa unor cerinţe supraomeneşti, să soluţioneze problemele vieţii prin prisma opiniei sale despre viaţa colectivă adevărată5.

Astfel, o fată, al cărei tată este incorect şi îşi neglijează familia, îşi dezvoltă cu uşurinţă opinia că toţi bărbaţii sunt la fel, mai ales când cunoaşte experienţe similare privind un frate, rude, vecini, ori citeşte despre acestea prin romane. Dacă cumva vreun frate este destinat să urmeze studii mai înalte sau o profesiune mai de vază, faptul acesta îi poate induce uşor ideea că fetele ar fi incapabile sau excluse în mod nedreptăţit de la o dezvoltare superioară. Dacă unul dintre copii, într-o familie, se simte desconsiderat şi neglijat, lucrul acesta poate avea drept consecinţă o intimidare, ca şi cum el ar vrea să-şi spună: „Totdeauna va trebui să fiu în urma altora”. Sau, bazat pe opinia că şi el este capabil de performanţe, va face eforturi ucigătoare, voind să-i depăşească pe toţi şi nedând pe nimeni nici o para chioară. O mamă, care îşi răsfaţă peste măsură fiul, îi poate inculca ideea că el trebuie să fie pretutindeni în centrul atenţiei, pur şi simplu pentru că aşa vrea el, fără să participe în mod cinstit la joc. Dacă ea îl critică şi îl sâcâie în permanenţă şi dacă îşi mai şi manifestă preferinţa pentru un alt fiu, se poate ca acel copil să privească cu neîncredere toate femeile, ceea ce poate avea urmări incalculabile. Dacă un copil este expus mai multor accidente sau îmbolnăviri, el îşi poate forma opinia că lumea este plină de pericole şi se va comporta în consecinţă. Acelaşi lucru se poate întâmpla, cu alte nuanţe, dacă familia este în mod tradiţional anxioasă şi suspicioasă.

Se înţelege că toate aceste opinii, extrem de diferite în multiplicitatea lor, se pot opune realităţii şi certitudinilor sociale. Opinia eronată a unui om cu privire la sine şi la problemele vieţii se loveşte, mai devreme sau mai târziu, de opoziţia fermă a realităţii, care cere soluţii în sensul sentimentului de comuniune socială. Ceea ce se întâmplă în cazul acestei ciocniri poate fi comparat cu un efect de şoc (Schockwirkung).

Opinia celui care dă greş, al cărui stil de viaţă nu rezistă exigenţei factorului exogen, nu este prin aceasta dizolvată sau modificată. Aspiraţia către superioritatea personală îşi continuă drumul ei. Nu mai rămâne pentru aceasta decât un mic teritoriu, mai mult sau mai puţin restrâns, eliminarea scopului care ameninţă cu o înfrângere a stilului de viaţă, retragerea din faţa problemei pentru a cărei rezolvare lipseşte pregătirea corespunzătoare în planul legii de mişcare. Efectul de şoc se manifestă însă pe plan psihic şi corporal, devalorizează ultimul rest al sentimentului de comuniune socială şi produce toate eşecurile posibile în viaţă, în timp ce îl constrânge pe individ la o retragere, ca în nevroză, ori îl determină să se lase să lunece pe toboganul actelor antisociale, ceea ce nu înseamnă nicidecum curaj. Este limpede, oricum, că „opinia” stă la baza imaginii despre lume a unui om şi că determină ideile, sentimentele, voinţa şi actele sale.

NOTE

1 „Platzangst”, în textul original = teamă obsesivă de spaţii deschise, de pieţe publice, de stadioane, teamă care uneori se manifestă şi la traversarea unei străzi obişnuite, asociindu-se câteodată cu teama de a se pierde în mulţime. (Nota trad.)

2 în limba engleză, în textul original = bun-simţ, judecată sănătoasă. (Nota trad.)

3 „nur Befunde”, în textul original. (Nota trad.) 4 A se vedea A. Adler, Praxis und Theorie der Individualpsychologie, 2. Aufl., München, 1927.

5 Faptul că până şi oamenii care, ani în şir, au frecventat prelegerile de psihologie individuală, „înţeleg” prin aceasta societatea prezentă şi nu una sub specie aeternitatis, dovedeşte că pentru dânşii nivelul psihologiei individuale este prea înalt.