I.

Cancelaria comunală e adăpostită într-o veche clădire de cărămidă, masivă, greoaie, cu coridoare pardosite cândva cu cărămizi în dungă, din care n-au mai rămas decât porţiuni de măsele enorme, ca de monstru antediluvian. Trebuia să mergi cu grijă ca să nu te-mpiedeci de ele. Le-a ros vremea şi multa umblare de când s-a mutat aici cancelaria comunală, de vreo jumătate de veac cel puţin.

Pe vremuri era curie nobilitară, o reşedinţă de ţară, în mijlocul satului, a unei vechi familii de grofi, stinsă de mult, de al cărei nume nici cei mai bătrâni din sat nu-şi mai aduc aminte. Are păreţii groşi, ca de cetate, camere de toate mărimile, cu boltituri puternice, neatinse de dintele vremii. Toate ferestrele sunt străjuite de grilajuri masive, arcuite ca nişte coaste negre, cu înflorituri de fier bătut. Are un acoperiş monstruos, cu trei caturi, după modelul clădirilor din veacul al optsprezecelea. Un instrument de tortură şi de cheltuială pentru sat, prin reparaţiile pe care trebuie să i le facă, ţigla măcinându-se de muşchi şi de vechime.

Cancelaria comunală nu plăteşte nimănui chirie: clădirea e proprietatea satului încă de pe la jumătatea veacului trecut, când s-a stins, fără urmaşi, legali, familia proprietarilor; moşia lor-vreo trei mii de iugăre-din hotarul comunei, a trecut în proprietatea statului, iar curia a fost donată satului pentru primărie şi cancelarie notarială. Aci este, într-o aripă, şi locuinţa notarului.

Legenda spune încă şi azi că ultimul vlăstar al familiei proprietare ar fi fost o femeie, care nu s-a măritat şi care a trăit mereu în clădirea asta, unde făcea chefuri straşnice, cu cine-i cădea la îndemână.

Curtea, grădina, erau un hotar întreg înainte de reforma agrară, săvârşită, după unire, de statul român. Acum era vatra satului, în grădină, din merii, perii şi nucii de demult, nu mai rămăseseră decât, ici şi colo, schelete negre, ce mai întindeau, din loc în loc, câte o ramură verde. Poporul ceruse parcelarea pentru locuri de case. S-au scos peste douăzeci de parcele, şi pe toate înfloresc azi gospodării noi. A rămas totuşi grădină destulă, pentru zarzavat, pe sama notarului, şi ogradă mare, în care are ce paşte un cal toată vara, fără a mai fi scos pe păşunea satului. Cât ce întrai în coridoare, se simţea mucegaiul vechimii, deşi pe păreţi nu se vedea nici urmă de umezeală. Uşa care ducea în localul cancelariei, în cea dintâi încăpere, se ţinea încă bine în ţâţânile groase, de fier bătut, dar lemnul se rosese la îmbucături, şi trebuia trântită de multe ori pentru a se închide. Sala în care întrai era lungăreaţă, cu boltituri arcuite, ca toate celelalte. Podeaua de scânduri se rosese de multul umblet al oamenilor, şi cepurile de brad din ele împungeau ca nişte noduri mari, de care mulţi se împiedecau. Mirosea şi ea a vechime, şi mai ales a praf. Pe de laturi, pe lângă păreţi, erau laviţe de lemn. În fund, înaintea ferestrelor ce se uitau şi în stradă şi înlăuntru, erau două mese la care scriau doi ajutori de notar, în frunte, la dreapta, era masa primarului, încăperea slujea şi ca sală de aşteptare pentru cei ce aveau treabă cu notarul. În ziua aceea nouroasă de pe la sfârşitul lui iulie, sala de aşteptare era plină de ţărani. Era o zi de opăceală, un fel de sărbătoare nelegală, Sfântul Pantelimonoamenii-i ziceau praznicului Pantilimonu' ovesele, cam pe atunci căzând fruntea seceratului oveselor-când nimeni nu lucra la câmp. Era ultima opăceală a secerişului, venind după Marina şi după Palia, când nu se secera, fiind primejdie să te loveşti cu vrun spic la ochi, ori să te tai cu secera. Oamenii şedeau, câţi încăpeau, pe laviţele de lângă părete, alţii stăteau în picioare. Aproape toţi trăgeau din ţigări groase, umplând saia cu un fum tare, acru şi pişcător. Ceea ce nu părea să-i supere deloc pe cei doi cancelişti, care, cu ţigările în gură şi ei, adunau cifre pe coloane lungi sau copiau concepte redactate de notar. Oamenii vorbeau, râdeau, glumeau, aşteptând să le vină rândul la notar. Din când în când uşa care ducea în biroul lui se deschidea. Un creştin ieşea, altul intra.

Primarul nu era în cancelarie. Oamenii vorbeau că era dus cu doi juraţi să preţuiască o pagubă făcută de nişte cai în trifoiul unui român. Se vorbea mai mult despre ce se zvonise de curând: că se va schimba guvernul şi că se vor face iarăşi alegeri. Vorbind de asta, oamenii nu păreau bucuroşi şi îşi făceau comentariile cu destul sarcasm.

— Nu-i mare lucru să fii domn mare în România noastră. Abia te-ai aşăzat pe scaun, nici nu te-ai hodinit cumsecade, şi altul îl şi trage de sub tine.

— Nici nu s-apucă bine de lucru, că şi trăbă să plece! Aşa, ce se poate duce la bun sfârşit?

— Păi, cumu-i într-un sat aşa-i şi-ntr-o ţară: toată lumea vrea să se-nfrupte. Li-i frică oamenilor că nu le-ajunge la toţi.

— Nici nu le va ajunge! De unde tot iai şi nu pui la loc, se isprăveşte.

— Schimbările astea dese nu-s bune de nimic. Eu am apucat jude în sat care a stat în slujbă douăzăci de ani, până la moarte. Acuma-i mult dacă rămâne cineva în primărie un an. Ce lucru bun pentru sat se poate face într-un an?

— Mai demult nu se înghesuiau oamenii la primărie ca acum. Îşi vedeau de treburile lor. Acum, deodată a-nceput să-i doară pe toţi capul de năcazurile satului. Ia gândiţi-vă numai la Nuţu Oanei, la Ilia Creţului, la Toma Vântu, la Niculiţa Nănaşului! Toţi au fost luaţi de dureri de cap şi n-au mai putut durmi de grijile satului până nu s-au văzut primari. Vedeţi dumneavoastră că şi numele s-a schimbat: azi fiecare primar, nu mai este jude, ca mai demult.

— Da' poate vor mai fi şi vorbe, măi oameni buni, şi nu ne vom apuca iarăşi de alegeri.

— Nu-s vorbe. S-a scris şi la gazete!

— D-apoi câte nu se mai scriu azi şi la gazetele alea!

Uşa fu izbită de câteva ori, şi în sală întră un român îmbrăcat de sărbătoare, cu ghetele lustruite ca oglinda. Era un om negricios, mijlociu de statură, tuns cu frizură, cu mustaţa rătezată scurt, cu privirile pline de importanţă; în centru lor licărea o flacără mică, rece, ce se plimba dispreţuitoare peste capetele tuturor. Era zvelt, mlădios, avea ceva ieminin în purtarea trupului şi nepotrivit cu vocea lui bărbătească, adâncă. Părea gata în orice clipă şi de linguşire, dar şi de încordare şi atac.

— În sfârşit, iată pe cineva care ne poate spune ce-o mai fi şi cu zvonurile astea, se auzi un glas, la intrarea în sală a noului venit.

— Dacă nici Ion Muja nu ne poate lămuri, pe cine am mai putea întreba, oare?

Omul păru să nu ia în samă nuanţa ironică a apostrofelor şi, oprindu-se în mijlocul sălii întrebă:

— Despre ce-i vorba?

— Se zvoneşte că iarăşi s-ar schimba guvernul şi că iarăşi vor fi alegeri.

— Până azi dimineaţă a fost doar un zvon. Dar acum e fapt. Guvernul s-a schimbat. Cel nou a făcut jurământul azi la ceasurile zece.

— Nu mai spune!

Oamenii îl înconjurară. Cei doi scriitori puseră condeiele pe niasă şi se ridicară în picioare, înălţându-se pe vârfuri, ca să vadă peste capetele oamenilor, de parcă aşa ar fi putut auzi mai bine ce spunea Ion Muja.

— Cum de-ai aflat aşa de răpede?

— Păi, dacă-l cheamă Ion Muja, cum să nu afle! Omul se uită să vadă cine a spus cuvintele acestea, şi în ochii lui se iviră flăcările acelea mici, reci, dispreţuitoare. Şi cine-a venit la guvern? Întrebară mai mulţi.

— Liberalii, fireşte!

Oamenii ştiau că, de la unire, Ion Muja făcuse mereu politică liberală. Era un fel de bărbat de încredere pentru vreo zece sate din jur. El ţinea legătura cu conducerea de plasă a partidului. În sat mai erau vreo douăzeci-treizeci de alegători care votau de obicei cu Partidul Liberal. Restul, de vreo optzeci de alegători, erau toţi naţional-ţărănişti.

— Şi cine sunt noii miniştri? Se interesară acum câţiva din cei ce votau cu liberalii, îmbulzindu-se în Muja.

Exponentul partidului nou-venit la putere îi înşiră pe toţi.

— Aproape toţi cei care-au mai fost!

— Aproape!

— De-acum se-apropie şi primăria ta, Muja, se auzi un glas din fundul sălii.

Ion Muja privi de sus spre colţul de unde venise vorba, dar nu răspunse.

— De-aceea se va fi îmbrăcat el de sărbătoare, se auzi alt glas.

— Daţi-i pace omului! El vă aduce o veste, şi voi, în loc să-i mulţămiţi, vă daţi la el.

— Da' n-avem pentru ce-i mulţămi! N-au mai fost liberalii la guvern? Şi cu ce bine ne-am ales?

— De altfel, şi ce spune el tot zvon va fi. Parcă va fi stat cineva să-i bată chiar lui telegraful! Iată, dumnealor-şi vorbitorul arătă spre cei doi scriitori din cancelarie-parcă ştiu ceva? Şi dumnealor au doară, aici, telefon!

— Am auzit şi noi că-i criză de guvern-răspunse unul. Nici domnul notar nu ştie până acum că avem guvern nou.

Ion Muja ridică din umeri şi trecu printre oameni spre biroul notarului. Un bătrân îl prinse de mânecă.

— Stai la rând, mândrul moşului! Nu vezi câtă lume aşteaptă aici? Şi toţi au venit înaintea ta. La rând, ca la moară! Ştiu că nu-ţi ard palmele a lucru în zi de sărbătoare.

Oamenii din apropiere râseră: tot satul ştia că Ion Muja se cam domnise de când cu stăpânirea românească, şi că hărnicia lui nu-şi prea lăsa urmele prin ograda şi pe moşia sa. Ion Muja nu-l luă în samă pe bătrân: ciocăni la uşă şi întră fără a mai aştepta răspunsul. El ştia că, ducându-i vestea, pe care în sat numai el şi poştăriţa o cunoşteau, va fi bine primit de notar, pus aici de regimul liberal trecut, şi care era acum în primejdie să fie mutat, de guvernul căzut, undeva în Dobrogea, pentru a face loc în această comună fruntaşă unui văr de-al doilea al prefectului.