II.

În sala de aşteptare oamenii se mişcară nemulţumiţi.

— Obraznicul mănâncă praznicul! Spuse oftând moşneagul care-l prinsese de mânecă pe Ion Muja.

— Să ştiţi că vestea lui e adevărată, dacă s-a grăbit să i-o spună şi notarului, se auzi un glas.

Sătenii, deşi notarul fusese numit subt celălalt guvern liberal, în vreme cei ei votaseră cu naţional-ţărăniştii, erau mulţumiţi cu omul. Era un slujbaş liniştit şi harnic, şi satul nu dorea schimbarea lui. Ştiau însă că interesele familiale ale prefectului îi primejduiau situaţia.

Încă în după-amiaza aceea, pe la ceasurile şase, pe când Ion Muja era încă în biroul notarului, schimbarea de guvern fu confirmată oficial. El, Muja, a fost chemat la telefonul oficiului poştal din sat, pe la trei după-amiază, şi ştirea i-o dăduse un nerăbdător viitor candidat la deputăţie, care-l avizase că poate începe să se mişte pentru pregătirea alegerilor.

Notarul îi chemă pe cei doi scriitori şi le spuse noutatea, iar ei, revenind la mesele lor de lucru, vestiră pe oameni că Muja avusese dreptate.

— Hm! De-aceea s-a îmbrăcat el în haine de duminecă! E praznicul lui azi! Zise unul.

— Nu ştiu să-l cheme Pantilimon! Răspunse altul.

— De, pentru un om ca el, haine de sărbătoare să fie, că praznic îşi poate face în toată ziua.

— N-avem se spune! Se mai înfruptă şi el la alegeri? Dar e om cu credinţă faţă de partidul lui.

Ion Muja nu prea era luat în samă de consătenii săi. În copilărie, după ce terminase şcoala primară din sat, îl dăduseră părinţii la liceu, la oraş, dar băiatul nu urmase decât o clasă. Tatăl său murind în floarea vârstei, mumă-sa nu-l mai dăduse la şcoală.

Din fire, ori pentru acest început de învăţătură, Ion Muja se ţinea mai mult decât alţii, şi vanitatea asta deşartă parcă îi poruncea să rămână mereu la coadă cu toate muncile agricole, îi rămăsese de la părinţi casă bună, de piatră, şi o moşioară mijlocie. Câtă vreme a mai trăit mamă-sa, a mers cum a mers, dar după ce a rămas singur-avea douăzeci de ani-toate au început să se dărăpăneze prin ogradă, iar moşia-i rămânea tot mai nelucrată. Nu mai era cine să-l strunească, să-l adune de pe la diacul bisericii, de pe la învăţător, cu care îi plăcea să stea de vorbă şi să le citească gazetele.

Sătenii spuneau despre el, cu destul dispreţ: calcă a domn; nu le impunea că citeşte ziare la rând cu cărturarii satului şi că se ţine mereu de coada domnilor. Căci îl puteai găsi oricând la birtul lui Fleischer, când intelectualii satului se adunau să bea un pahar de bere şi să joace popicele. Ion Muja ţinuse să se abată de la regula generală a satului şi cu prilejul căsătoriei: nu se însurase nici din sat, nici din satele vecine, ci-şi adusese nevastă tocmai din jurul Săliştei Sibiului. El se lăuda că-i chiar din Sălişte, dar femeile aflaseră că-i numai dintr-un sat din apropiere. Două scopuri pe care le urmărise, Ion Muja le atinsese. Primul: îşi adusese o fată mândră ca un steag şi curată ca o floare. O brunetă înaltă şi zveltă, cu pielea albă, cu sprâncene negre, bogate, cu ochii mari, lungăreţi, care aveau sclipiri verzi, cu mâna mică, cu picioarele în ghete, ca domnişoarele. Putea fi, după părerea lui, şi soţie de învăţător, şi chiar preoteasă, frumoasă şi îmbrăcată cum era. Al doilea: Deşi nu avea decât şaptesprezece ani, nevestica asta, Veta pe numele ci, înţelese în grabă că trebuie să ia dânsa în mână frâiele gospodăriei. Mai ales după unire, când Ion Muja, cunoscut cu o mulţime de domni de la oraş, intrase, cu mare plăcere, în rândurile agenţilor electorali ai organizaţiilor politice. El se dăduse de la început cu liberalii, poate din aceeaşi pornire: de a nu fi la fel cu ceilalţi săteni. Nevastă-sa-i descoperise de la început slăbiciunea, dar văzuse că n-are încotro, că trebuie să rabde şi să muncească şi în locul lui. Venise, neaducând altă zestre decât lada cu hainele, la o avere frumuşică. Pe de altă parte, afară de vanitatea aceasta prostească, Ion Muja era om bun şi se mulţumea cu orice-i punea pe masă.

Şi-apoi îi şi plăcea de nevastă! Şi se mândrea cu ea ca păunul cu coada lui cea plină de ochii dracului.

Ion Muja nu se îmbrăcase în port de sărbătoare din pricina schimbării de guvern. Fusese de dimineaţă la biserică, pentru că, deşi nu era sărbătoare legală, părintele slujise liturgu în faţa bătrânelor şi bătrânilor satului. Ion Muja, deşi nu era credincios, era mare bisericos: îi plăcea să bornăie pe lângă strana cantorului. Iar azi simţise şi nevoia să se roage.

Veştile despre o schimbare apropiată a guvernului umblau de două săptămâni, şi el dorea mai mult ca niciodată să se adeverească. Se apropia începutul anului şcolar şi ardea de dorinţa să-şi duca fetiţa, pe Ana, la liceu. Un fruntaş al partidului îl asigurase că, în caz de venire la putere a liberalilor, îi va face copilei rost de o bursă, de un loc gratuit în internatul liceului. Ana împlinise treisprezece ani, şi mai târziu ar fi fost prea vârstnică pentru clasa întâia liceală.

În dimineaţa aceea de Sfântul Pantelimon el se îmbrăcase în port de sărbătoare şi pentru că această zi era de o mare însemnătate pentru familia sa: hotărâse, fără să mai aştepte schimbarea de guvern, să scoată de la primărie extractul de naştere al copilei şi să înainteze cererea de înscriere la liceu. Şi nu-i plăcea să se înfăţişeze, nici la notariat şi nici în cancelaria parohială, în hainele de peste săptămână. Şi, ca toţi oamenii care râvnesc la mai mult, dar nu au destulă încredere în ei înşişi, Ion Muja simţise şi el, în ziua acea de Sfântul Pantelimon, nevoia să se roage, căci, fără protecţia cuiva puternic, nu trăgea nădejde să-i fie primită copila ca bursieră. Era şi prea vârstnică, şi avea un certificat de studii destul de mediocru.

Când i se comunicase la telefon vestea cu schimbarea guvernului, i se păruse că rugăciunea lui a fost ascultată, şi, pe-o clipă, se simţise oarecum alesul lui Dumnezeu şi se hotărâse: Va scoate deândată certificatul de naştere al Anei şi va înainta cererea. Termenul era zece august, şi acum era douăzeci şi şapte iulie. Şi nu va trimite cererea direct la liceu. O va duce el însuşi la protectorul său de la club, la cel care-i făcuse promisiunea, la domnul fost deputat şi prefect Voicu, şi acesta va şti el ce este de făcut.

Când ieşi din biroul notarului, ţinea în mână certificatul proaspăt, cu cerneala abia zbicită.

— Uite, frate, i-a venit prin telegraf şi numirea de primar! Se auzi un glas.

Ion Muja îşi înălţă capul, aruncă peste oameni luminiţele acelea reci ce se aprinseseră iarăşi în ochii lui, şi zise cu răutate, ca omul care se vede încolţit de toată lumea:

— Nu e târziu să vină, dacă aş ţine la asta!

— Se opri, dar un val de mândrie, de vanitate îl împinse mai departe:

— Ceea ce ţin în mână este însă numai un certificat de naştere, al fiicei mele Ana.

— Auzi, frate, ăsta nu mai scoate de la popa carte de botez pentru copii, ci certificat de naştere de la primărie…!

— Fetiţa are nevoie şi de un astfel de certificat pentru a fi înscrisă la şcoală, la liceu. Aşa s-a scris la gazetă.

— Ce vorbeşti?! Îţi duci tu copila la şcoală la oraş?! La liceu?! Păi, să mai spuneţi că nu-i coada veacului!

Ion Muja ieşi din sală plin de satisfacţie. Nu-i mai păsa de ce vor spune consătenii pe sama lui. Ştia că iar îl vor acoperi cu batjocori, ca de-atâtea ori în trecut. Dar el era mulţumit: le aruncase în faţă un fapt care-l ridica deasupra tuturora: îşi ducea copila la şcoală la oraş! Ion Muja nu avea decât un singur copil, pe Ana, şi abia aştepta s-o vadă mărişoară pentru a ajunge şi el în rând cu atâţia oameni din sat, în casele cărora se întorceau în vacanţe domnişorii. Era om cu multe legături la oraş, cu domnii din clubul liberal, şi aflase de mult că în România cea nouă se pot căpătui, mergând la şcoală, nu numai băieţii, dar şi fetele. Mai ştia că, din alte sate, multe fete de ţărani ajunseseră la şcoala normală, unele la liceu, ba chiar câteva şi la universitate. De ce n-ar ajunge şi fata lui eleva la liceu? Să-l răzbune de toate umilinţele pe care le suferise pentru că nu era la fel cu ei, pentru că nu-i plăcea munca pe ogor şi nici gura-satului. Oamenii nu ştiau, dar Ion Muja rămăsese între ei fiindcă nu cutezase să înfrunte opinia lor. Fruntaşi ai clubului liberal au voit să-l ducă la oraş, să-l îmbrace nemţeşte, să-i dea şi o slujbă, făcândul cursorul clubului. Deşi în sinea lui preţuia mai mult o astfel de îndeletnicire decât munca pe ogor, totuşi, de groaza gurii-satului, nu cutezase să primească. Toată lumea ar fi râs de el, spunând că, în loc de domn, a ajuns slugă. Râvnea de mult să scape de subt controlul satului, dar până acum nu avusese prilej. Şi pentru că înţelesese că el nu va mai putea scăpa, hotărâse s-o elibereze pe fiică-sa, pe Ana; prin ea se va înălţa pe sine însuşi în consideraţia celor care îl jigneau.

Ana, copila lui Ion Muja şi a Vetei, atrăsese şi până acum atenţia satului, între fetele de şcoală era cea mai frumuşică şi mai armonios răsărită. Mamă-sa o purta în costum săliştenesc, veşnic curat ca o floare, şi Ana grijea mai mult de îmbrăcăminte decât de carte.

Moştenise ceva din vanitatea lui taică-său. Văzându-se mai frumos îmbrăcată decât colegele ei, se ţinea şi superioară lor.

Învăţătorul nu putuse s-o ambiţioneze să fie şi întâia la învăţătură, cum era întâia la curăţenie şi la îmbrăcăminte. Nu-i păsa când nu ştia lecţia, pe cât se ruşina când se întâmpla să-şi murdărească iia albă ca hârtia. Voia şi aştepta să fie luată în samă pentru cum se înfăţişa, nu pentru câtă carte ştia. Dar fetele şi băieţii nu o luau în samă. La început le-a impus iia aceea albă, ca de domnişoară, dar s-au obişnuit repede cu ea. Mai ales când au văzut că Ana dădea răspunsuri proaste la lecţii. Râdeau de ea poate tocmai pentru a se răzbuna că era mai frumos şi mai curat îmbrăcată decât ei.

Ana nu putea suporta râsul batjocoritor, şi, în scurtă vreme – cum era mai mărişoară decât multe fete şi băieţi-începu să-i terorizeze, îi trăgea de păr, le dădea bobârnace, îi pişca până ţipau de durere, le punea piedecă. În pauzele dintre ore sărea ca o capră de pe o bancă pe alta şi se năpustea cu ghearele asupra celor care râseseră de ea când nu ştiuse să răspundă, îşi bătea joc de copilele şi de elevii nespălaţi cumsecade, de hainele lor rupte şi murdare, în scurt, voind să se impună cu tot dinadinsul, ajunsese o pacoste a clasei. De la o vreme, învăţătorul se plânse părinţilor, cerându-le s-o domesticească, pentru că altfel va fi nevoit să nu o mai primească în şcoală.

— Ar putea să înveţe bine, să ajungă printre cele dintâi în clasă. Minte are, slavă Domnului! Dar nu se gândeşte decât să-i domine pe ceilalţi, ţinându-se mai bună decât toţi.

Ascultându-l, Ion Muja, deşi nu-i spusese dascălului gândul său, avu o satisfacţie: era firesc ca fata lui să se simtă superioară celorlalţi copii din sat. Dar mamă-sa, Veta, căzu pe gânduri: oare ce-o face pe Ana să se poarte astfel la şcoală, când acasă, subt privirile ei, era o copilă bună şi harnică? O înfruntă pe Ana şi o ameninţă că, dacă nu se potoleşte, n-o va mai lăsa la şcoală.

Ar putea fi prima la carte-spusese învăţătoruldar mai struniţi-o şi dumneavoastră. Ceea ce-i extraordinar la ea, şi ceea ce-mi place de altfel, e simţul ei pentru curăţenie. Se-mbolnăveşte în toată legea pentru cea mai mică pată de pe iie. Nu poate fi rău un copil care are acest simţ.

Veta se gândi la această observaţie. Se gândi la ea însăşi: aşa era şi ea! De-ar da Dumnezeu să-i semene fata şi la fire cum îi seamănă la înfăţişare. Să nu semene cumva cu taică-său!

Ştirea că Ion Muja vrea să-şi trimită fata la liceu iscă o uimire generală. Nici o fată de ţăran din satul acela nu fusese trimisă nici măcar la şcoala normală, darmite la liceu! În comună stăpânea încă tradiţia dinainte de unire: numai popa, dascălul şi notarul îşi dădeau fetele la şcoală la oraş. Ion Muja putea fi mulţumit: tot satul vorbea de el şi de copila lui, de Ana. Şi nu numai criticând şi în bătaie de joc, ci uneori şi cu un fel de pizmă, ba chiar cu admiraţie pentru cutezanţa lui.

Însuşi preotul, când îl întâlni, îl întrebă dacă e adevărat ce se zvoneşte.

Adevărat, părinte, răspunse Ion Muja cu mândrie.

— Hm! Nu mi se pare potrivit. E singurul dumitale copil.

— Cred că tocmai de asta sunt dator să mă îngrijăsc de viitorul ei. Oricât de sărac, cred că tot voi răzbate să fac faţă cheltuielilor.

— Dar ai casă bună, ai o moşioară. Fetiţa e frumuşică. Ar putea-o lua oricare ficior din gazdele cele bune.

— Se poate, dar cred că un viitor mai bun nu-i cu neputinţă.

— Pentru că-i România mare acum?

— Şi pentru asta! Vreau ca fiica mea să trăiască mai uşor şi mai bine decât mumă-sa. În România noastră lucrul nu mai este cu neputinţă. O profesoară, o învăţătoare, chiar o dactilografă, trăieşte neasămănat mai uşor şi mai omeneşte decât nevestele noastre.

Preotul se îngândură şi-l pofti să-l însoţească spre biserică, unde avea treabă.

— Cred că nu cunoşti situaţia adevărată, frate Muja-Începu el. Aş putea spune că şcoala de azi îngreuiază mai mult viitorul fetelor noastre decât şcoala de ieri. Înainte de unire, nici noi, intelectualii, nu ne dădeam copilele la şcoală la oraş pentru a trăi mai bine, pentru a se ferici sau pentru a face carieră. Le purtam la şcoală la oraş, trei-patru ani, pentru a câştiga cunoştinţele necesare ca să se poată mărita cu un dascăl, un preot, un advocat sau un medic. Tot pentru căsătorie la creşteam, când le duceam la şcolile de la oraş. Cine se gândea atunci că fata lui îşi va putea face o carieră şi că va trăi de pe urma ei? Azi e posibil, şi totuşi situaţia, şi a lor şi a noastră, e mai grea.

Ion Muja îl privi nedumerit.

— Nu-nţăleg, zise el.

— Pentru noi, pentru părinţi, e mai grea situaţia fiindcă, în loc să ţinem o fată la şcoală trei-patru ani, o ţinem opt sau doisprezece, ori şi mai mult. Înainte de unire, la vrâsta de douăzeci şi trei-douăzeci şi patru de ani fetele noastre erau căsătorite şi aveau doi-trei copii; azi învaţă încă şi dau examene. Pentru ele e mai greu, aş spune mai primejdios, fiindcă se înstrăinează de îndeletnicirile şi plăcerile lor de femeie, cresc şi nu cunosc nimic din purtarea unei gospodării. Pe urmă se ambiţionează să ajungă independente, să trăiască de pe urma slujbei lor, şi nu se mai gândesc la căsătorie până târziu, când îmbătrânesc, se fac urâte, uzate de slujbă, Şi-atunci nu le mai ia nimenea. Iar o fată care rămâne nemăritată e o nenorocire şi pentru ea, şi pentru părinţii ei. De-aceea ţi-am atras băgarea de samă; fetiţa dumitale, având casă şi oleacă de moşie, fiind singură la părinţi, mai uşor se va mărita rămânând fată acasă, decât dacă va ajunge dăscăliţă sau profesoară, îţi vorbesc din proprie experienţă. Fata cea mai mare, măritată, înainte de unire, cu un doctor, nu mi-a scos nici un fir de păr alb, pe când cele două mai mici, care sunt acum la liceu, ne-au îmbătrânit, şi pe mine şi pe preuteasă. Ele vor să ajungă la universitate, la diplomă; la posturi de profesoară! Dumneata o să păţeşti la fel, ascultă-mă pe mine. La gândul că fata lui ar putea ajunge chiar şi profesoară – căci, iată, şi preotul prevedea o astfel de posibilitate-Ion Muja se umplu şi mai tare de vanitate. Voi totuşi să nu-pară nerecunoscător pentru bunele poveţe şi zise:

— Copila mea se va mulţămi şi cu învăţătură mai puţină. Pentru mine şi pentru ea cred că va fi de-ajuns dacă va ajunge numai dactilografă.

Crezu că-i face o bucurie preotului, rămânând învăluit în modestie. Dar părintele se opri şi-l măsură de sus până jos.

— Cum ţi-a venit un asămenea gând? Vorbeşti serios?

— De ce nu? Eu am văzut în birouri de advocaţi şi de notari publici, ba chiar şi la clubul partidului, fete tinere dactilografe, care câştigă trei-patru mii de lei pe lună. Cred că e destul de mult pentru o fată. Şi mai cred că e o mare deosebire între a şedea la o măsuţă, a bate din degete pe nişte clape, şi a săpa la cucuruz.

— Ei bine, şi asta poate fi o carieră?

— Cum aşa?

— D-apoi poate trăi cu trei mii de lei la oraş, căsătorită cu familie? Ai văzut între dactilografe femei în vrâsta, femei cu copii după ele? N-ai văzut, căci nici nu sunt! Nu-i o carieră! E o înşălare proprie cu gândul că vine căsătoria. Căsătoria însă nu prea vine, ci vine altceva! Dacă dactilografa e frumuşică şi cutezătoare, fără prea mare grijă de curăţia ei de fată, uneori se mărită cu patronul, dacă e holtei ori văduv; alteori reuşeşte să se mărite cu el distrugând întâia lui căsătorie. Dar de cele mai multe ori nu se mărită, când ajunge numai întreţinuta lui, sau a altuia. Pentru că, o fată de azi, la oraş, roabă modei şi tuturor vanităţilor, nu poate trăi cu trei-patru mii de lei pe lună.

Ion Muja îl lăsă pe preot să vorbească, bucurându-se în-sinea lui că pe Ana nu o va face dactilografă, ci profesoară. A aruncat cuvântul numai aşa, ca să-l îmbune pe părintele, despre care credea că-i invidios fiindcă Ana va urma; la aceleaşi şcoli ca şi fiicele popii din sat.

De altfel, credea că preotul exagerează; nu putea fi aşa de primejdioasă învăţătura! Ba, el simţea că dacă ar fi avut şcoală, dacă ar fi fost om învăţat, ar fi trecut cu mult mai fericit prin viaţă. Nu puteau fi domnii, patronii birourilor, atât de ticăloşi încât să nenorocească nişte fete tinere; fete cu şcoală şi să alunece la o viaţă de… A, nu! E o slăbiciune a părintelui de-a nu putea vorbi despre ceva fără să vadă păcatul, răul.

Preotul, în drum spre biserică, îi zugrăvi mai departe răul cunoscut acum, după unire, de toţi românii: prea marea năvală la şcoli, prea multele diplome, şi neputinţa statului de a da slujbe, de a da pâne tuturor celor cu carte.

— Sunt tineri diplomaţi care aşteaptă cu anii să fie numiţi în vrun post, chiar şi în învăţământ. Şi numărul lor creşte an de an.

Ce se alege de ei? Nici la coarnele plugului, nici la furcă şi război nu se vor mai întoarce. Nu se mai pot întoarce!

— Nu cunosc lucrurile, părinte. Poate să fie şi aşa cum spui dumneata. Cred însă că lumea nu se va schimba nici în mai bine, nici în mai rău prin faptul că-mi trimet şi eu copila la şcoală.

— Ţi-am vorbit pentru ca să te mai gândeşti înainte de a săvârşi fapta. Pentru că, odată la şcoală, odată pornită pe-un drum, cu greu vei mai putea-o opri.

— Cum mă va ajuta Dumnezeu! Copila a fost primită ca bursieră la internatul liceului, aşa că e şi pornită la drum. De-acuma, numai Dumnezeu şi oamenii buni să fie cu noi.

— Bursieră?! N-au fost decât zece locuri pentru clasa întâia!

— Nu ştiu câte au fost, dar unul i s-a dat Anişoarei mele.

— Se vede că ai pe cineva la oraş…

Ion Muja simţi o bucurie deosebită să-i răspundă:

— Am şi eu oamenii mei buni, părinte. Căci, vorba Scripturii, numai în satul lui nu-i lăsat omul să trăiască.

— Dacă aş şti că e un bine pentru fetiţa dumitale, te-aş felicita. Dar nu ştiu. Un lucru ştiu: eu, în locul dumitale, n-aş trimete-o de-acasă.

— Dar poate nici nu ne vom despărţi de ea, părinte!

— Cum aşa?!

— Nu-i cu neputinţă să mă mut şi eu cu nevasta la oraş. N-am spus încă la nimeni, şi, tare te rog, nu spune nici dumneata, încă nu e sigur, şi nu mi-ar plăcea să înceapă iar gura-satului.

— Vorbeşti serios?! A, vezi bine! Sunteţi la guvern dumneavoastră!

— Da, părinte! Oamenii mei buni, pe care eu i-am slujit şi-i slujesc cu credinţă, vor să facă ceva pentru mine. Nu mint: m-au îmbiat cu primăria din sat. Dar n-am primit: nu-i nici-o plăcere să-ţi scoli satul în cap şi să fii bârfit zilnic. M-am săturat de judecata satului, şi cred că am şi eu dreptul să trăiesc în libertate. Aşa, s-ar putea să-mi deie o slujbă la o bancă, o slujbă de care e legată şi locuinţa. De-aceea nădăjduim că nu ne vom despărţi de copilă.

Preotul îi întinse mâna. Ajunseseră în faţa bisericii.

— Dumnezeu să v-ajute, frate Ioane! Din gura mea poţi fi sigur să nu va afla nime nimic.

— Săru' mâna, părinte!

Aşa îşi făcu intrarea în liceu copila lui Ion Muja, absolventă mediocră a şcolii primare din sat.

Părinţii făcură pe dracu-n patru şi o înzestrară cu toată rufăria şi veştmintele obligatorii în internat şi la liceu. Avură, de altminteri noroc şi cu venirea Partidului Liberal la putere: Muja primi ajutoare de la club, ca de obicei, pentru cheltuieli de propagandă electorală. Primi chiar sume mai mari de bani decât în rândurile trecute. Protectorul lui, fostul deputat şi prefect, cunoştea greutăţile înzestrării unei fetiţe de şcoală, chiar când era bursieră.

Ion Muja ştiu, la rândul său, să-i fie recunoscător, lui şi întregului club, cu un zel înzecit faţă de alegerile trecute. În calitate de propagandist electoral, Ion Muja nu avea mulţi egali. Protectorul său, acela care-i obţinuse fetiţei bursa la liceu, era cap de listă şi avu un suces răsunător în ţara-n-treagă.

La îndemnul preşedintelui organizaţiei judeţene a partidului, prefectul îi oferi, îndată după alegeri, primăria satului. Ion Muja nu primi, dar ceru în schimb să i se facă o ofertă oficială, pentru a avea în mâna o dovadă împotriva satului. Oamenii, de când se scăpaseră, în ziua schimbării de guvern, să spună, în cancelaria comunală, că acum nu-i cu neputinţă să ajungă şi primar, nu-l mai slăbeau cu înţepăturile. Ba, ironiile sporeau cu cât treceau săptămânile şi vedeau că Muja încă nu făcuse nici o brânză cu primăria lui.

Prefectul, mulţumit că nu primea-avea şi el un protejat-i-a dat hârtia cerută. Cu ea Muja se simţi la adăpost. Şi, într-adevăr, provocă uimirea satului prin refuzarea ofertei.

Numai când, prin februarie, se mută la oraş, fiind numit în slujba acea de la bancă, consătenii lui se dumiriră.

Intrarea în liceu a copilei lui Ion Muja provocă multă discuţie. Cele trei doamne din sat-preoteasa, dăscăliţa şi notărăşiţavorbiră multă vreme, scandalizate, de evenimentul acesta. De asemenea şi nevestele ţăranilor fruntaşi, care aveau copii la şcoală la oraş, dar cărora nici nu le trecuse prin minte până acum să-şi ducă fetele la liceu. De la unire, în fiecare an, tot mai mulţi ţărani necuprinşi îşi duceau copiii la şcoli mari, mai ales la şcoala normală, unde aveau întreţinere gratuită. Cu toată reforma agrară, în sat rămăseseră încă multe familii cu pământ puţin şi cu copii mulţi. Cum l-ar fi putut împărţi la atâţia? Era firesc ca acum, în ţara românească, unii dintre băieţi să-şi câştige alt mijloc de trai. Dar să dai o fată la liceu, să vrei s-o faci doamnă, cum făcuse Ion Muja, asta nu le întră în cap nici bărbaţilor, dar mite femeilor!

Un proverb spune că nici o minune nu ţine mai mult de trei zile. În vremuri de prefaceri nu ţine nici atât. A fost de-ajuns ca oamenii să afle, dintr-alte sate, mai îndepărtate de ei şi mai apropiate de oraş, că şi din ele au plecat multe fete la învăţătură la oraş, pentru ca mirarea lor să înceapă a scădea. Ana pornise de-acasă curajoasă, fără să verse o lăcrăma, pe câtă vreme tată-său nu-şi putuse stăpâni câteva icniri de plâns. Veta era înduioşată, dar se ţinu mai tare ca Ion. Ea nu se mirase de hotărârea bărbatului de a-şi da fata la liceu şi nu se împotrivise, pentru că din satele din jurul Săliştei se duceau la şcoală la Sibiu multe fete de ţărani.

Pentru Ana, lumea nouă în care întră după ce taică-său plecă spre casă, fu un lung şir de surprize. Se aşteptase ca liceul să fie o clădire doar cu ceva mai mare decât aceea a şcolii din sat, şi se trezi într-una cu două etaje, în care se rătăcea mereu. Se aşteptase să fie între fetiţe de vârsta ei şi mai mici, ca în şcoala satului, şi se trezi în mijlocul unui furnicar de sute de eleve de toate vârstele, unele – adevărate domnişoare. Numai fete şi iar fete, şi nici un băiat! Crezuse-că se va deosebi de celelalte copile prin hainele ei, dar toate erau îmbrăcate la fel, în uniformă.

Nici prin minte nu-i trecuse, de câte ori se gândise la liceu, că va trebui să-şi petreacă ziua întreagă, nu numai orele de clasă, în mijlocul atâtor fete, să doarmă împreună cu ele în săli cu atâtea paturi, să mănânce împreună cu ele, la nişte mese nesfârşit de lungi, înşiruite cu zecile de-a lungul lor, faţă în faţă. Faptul că nu se mai deosebea prin nimic de celelalte fete o făcu să-şi piardă dintr-odată încrederea în sine şi să se zăpăcească. Contribui la aceasta şi împrejurarea, că li se serveau la masă mâncări nevăzute şi negustate vreodată, şi se simţea umilită ca trebuia să se uite la vecine ca să vadă cum trebuie să se servească. Spiona în dreapta şi în stâng cu coada ochiului, şi apoi le imita pe celelalte, dar adeseori obrăjorii ei albi se aprindeau de ruşine. Era mereu stăpânită şi când mânca, şi când umbla, de senzaţia penibilă că celelalte fete se uitau mereu la ea, spionând-o. Uneori se mânia şi-i venea să sară la ele, să le tragă de păr, să le pună piedecă, să le pişte prin mâneca uniformei, cum făcea cu copiii şi copilele satului. Alteori ar fi vrut să facă ceva, orice, numai sa le atragă atenţia asupra ei, pentru că simţea că se îneacă în uniformitatea şcolii, în indiferenţa fetelor, care nu o luau în seamă. Ele vorbeau, râdeau, se plimbau cu cunoscutele lor, iar ea, Ana, nu avea nici o cunoscută.

Băgă de samă un lucru şi mai grav: elevele din clasa întâia, deşi nu aveau de unde să se cunoască mai dinainte, totuşi, după câteva zile, se împrieteniseră cu toatele, ca şi când s-ar fi ştiut de când e lumea. Numai de ea nu se apropia nimeni. La început nu-şi dădu sama că nu fetele acelea erau de vină, ci singură timiditatea ei era vinovată, că ea o ţinea-la distanţă de ele. Când câteva fete începură să se apropie de ea şi să-i vorbească, băgă de samă că nu prea ştia ce să le răspundă, că se temea să nu se facă de râs înaintea lor. Ele îşi spuneau câte şi mai câte despre lucruri de la ele de-acasă, din familie, pe care Ana nu le înţelegea. Vorbeau despre părinţi, fraţi şi surori care aveau alte îndeletniciri decât părinţii ei; vorbeau despre mâncări, prăjituri, torturi de care ea nu auzise niciodată; despre oaspeţi, despre vizite şi prânzuri în familiile lor, despre locurile de vilegiatură unde îşi petrecuseră vara cu părinţii lor. Ce putea să le răspundă când fetele se interesau de rufăria ei, ce şi-a adus, câte… Cutare are, tot nume pe care ea acum le auzea întâia oară! Sau o întrebau în ce oraş a făcut şcoala primară, unde trăiesc părinţii şi, ce slujbă au, câte camere are casa lor, câte uşi, câte fereşti, dacă mamă-sa a făcut astă-vară dulceaţă de fragi, de cireşe, de zmeură, sau compot de renglote? Şi câte şi mai câte alte prostii. Ana începu să le urască. Instinctul îi spunea că e străină de ele; din conversaţiile cu colegele ei, ea înţelese că ele veneau dintr-altă lume şi că ea e singură cuc. Şi începu să-i pară rău că venise la şcoală la oraş.

În uniforma de liceana, Ana părea mai zveltă şi mai înaltă decât în costumul ei de sălişteancă. Era una din cele mai frumuşele copile, nu numai din clasa ei, ci din întreg liceul. Era mamă-sa, Veta, în miniatură. Numai ochii lungăreţi, încadraţi de sprâncene dese, negre, îmbinate, păreau mai mari ca ai mamei sale, când îşi ridicau pleoapele cu gene lungi şi trimeteau sclipiri de un verde întunecat. Era uşoară şi mlădioasă ca o viespe în uniforma şcolii, şi totuşi Ana avea adeseori senzaţia că o împiedecă să se mişte în voie. Şi ceea ce o nefericea mai mult era că i se părea că are ghetele cele mai mari din clasa ei şi mânile cele mai lungi. Toate aceste impresii nu erau însă decât reflexe ale nervozităţii în care trăia de când intrase în liceu, nervozitate care, într-o bună zi, umplu paharul: sări şi înhaţă de păr pe cea dintâi fată care i se păru că se uită cu dispreţ la ghetele ei. Şi zile întregi după aceea vână motive de răzbunare pentru ofense închipuite, trăgând de păr când pe una, când pe alta dintre colege, zgâriindu-le, punându-le piedecă pe culuare, încât ajunse repede teroarea clasei, împrejurarea că, în acelaşi timp, fu ascultată la mai multe materii şi că dădu răspunsuri foarte slabe o înfurie şi mai rău, o făcu şi mai agresivă.

Devenind în scurtă vreme elementul recalcitrant al clasei, fu chemată de directoare, la care se plânseseră, deopotrivă, şi profesoarele, şi elevele maltratate, ba chiar şi câţiva dintre părinţii acestora.

— Ana Muja – îi zise directoarea, cu o voce severă – nu aud lucruri bune despre tine. Baţi fetele, ceea ce-i un lucru nemaipomenit la noi în liceu şi în internat. Ţi-au făcut ceva?

— Mă batjocoresc!

— Cum se poate?! N-am auzit despre aşa ceva.

Ana nu mai dădu altă lămurire: nu-i putea spune directoarei cum o batjocoresc. S-ar fi umilit şi în faţa ei.

— Să nu mai aud că te porţi rău. Aici eşti între copile din familii bune, care nu-s obişnuite cu purtările urâte. Nu vreau să ştiu cum te-ai purtat la şcoala din satul tău, nici cum ai învăţat acolo! Dar aici eşti între copii bine-crescuţi; şi nu-ţi permit să te porţi ţigăneşte. Dar dacă nici carte nu vrei să înveţi, cum îmi spun doamnele profesoare, să ştii că n-ai să mai poţi rămâne aci. Va trebui să te trimit acasă, la părinţii tăi. Ana o ascultă fără cuvânt, fără să clipească, până la sfârşit.

— Dar să nu mă mai batjocorească nici ele pentru că nu-s şi eu fată de domn, spuse ea în sfârşit.

În cursul înfruntării directoarei, înţelesese deodată că aici era izvorul întregii ei nenorociri şi a înstrăinării pe care o simţea, a privirilor furişe ale colegelor: ele erau cu toatele fete de domni; ea nu era.

Directoarea o privi mirată.

— Dar nu pot crede aşa ceva! Am mai avut în şcoală copile din familii modeste, şi nu mi s-au plâns niciodată, în şcoală, în internat nu-i permisă nici-o deosebire! De-aceea purtaţi toate o uniformă, şi cele sărace şi cele bogate, şi cele din lumea bună, şi cele de condiţii sociale mai modeste.

Cuvintele din urmă Ana nu le înţelese, dar pricepu ceea ce voia să-i spună directoarea. Luată de imboldul sincerităţii şi de nevoia de a se dezvinovăţi, răspunse:

— Râd de mine când stau la masă, când umblu, râd de ghetele mele, de mâinile mele prea mari.

— Dar nu-s mari deloc, nici ghetele, nici mâinile tale, prostuţa mea!

— Râse directoarea.

— Eşti una din cele mai drăguţe fete din liceu! Cum ar putea să râdă de tine?! La vorbele astea, Ana îşi ridică pentru întâia oară caput şi o învălui pe directoare cu privirile ei de-un verde întunecat. Erau calde şi umede acum. Cuvintele directoarei, lăudând-o, îi merseseră drept la inimă.

— Dac-ai ajunge printre cele dintâi la învăţătură şi la purtare, aşa cum eşti printre cele dintâi la fizic, mi-ai face o mare bucurie.

Ana nu înţelese cuvântul fizic, totuşi pricepu ce spusese-directoarea şi zise:

— O să mă port bine şi o să mă străduiesc să învăţ bine, doamnă directoare.

După ce ieşi din cabinetul directoarei, se ascunse în fundul grădinii, după un plop gros, şi plânse îndelung.

De a doua zi se puse cu atâta hărnicie pe învăţat, încât, până la Crăciun, îşi ordonă întregul ei mic bagaj de cunoştinţe, şi în trimestrul al doilea întră cu puteri şi voinţe noi de a birui. Totuşi întâia pe clasă nu reuşi să ajungă decât spre sfârşitul anului şcolar.

În răstimpul acesta de continuă încordare şi singurătate, nimeni nu mai ridică nici o nemulţumire împotriva purtării ei, nici colegele, nici profesoarele. Nu trecu mult, şi elevele mai bune se uitau la ea cu pizmă, iar cele codaşe, cu o adevărată admiraţie. După trei-patru luni, multe colege încercau să se apropie de ea, unele chiar oferindu-se să-i facă mici servicii. Dar Ana nu le dădea nici o atenţie. Ea nu putea uita umilinţele suferite la începutul anului-reale sau închipuite-şi nu le arătă prin nici un semn că ar vrea să le fie prietenă, în chipul acesta credea ea că se răzbună pe ele pentru dispreţul lor de-odinioară, şi simţea o bucurie răutăcioasă să le domine şi să le dispreţuiască.