XXI.

În drum spre casă, gândindu-se bucuroasă că în nici o lună de zile va fi nevasta lui Dinu, Ana încremeni: era douăzeci şi cinci august, şi în douăzeci şi doi viitor avea să fie cununia! Ori ea, înafară de uniforma de liceana, nu avea decât două rochii, cele pe care i le cususe Silvia înainte de plecarea la Sinaia! Celelalte îi rămăseseră demult scurte. Cum de nu s-a gândit până acum că era într-adevăr lipsită ca un şoarece de biserică? Şi chiar dacă ar avea bani, tot nu avea timp să-şi pregătească baremi o parte din rufăria care-i trebuie unei fete când se mărită. Da, e adevărat că se hotărâseră să facă cea mai simplă cununie, fără oaspeţi, fără lăutari; dar, totuşi, nu se putea duce înaintea altarului într-una din rochiţele pe care le purtase la Sinaia! Oare Dinu nu văzuse că ea se îmbrăca mereu numai cu cele două rochii?! Dar, la urma urmelor, de ce atâta grabă? Va vorbi cu el. Trebuie să-i dea răgazul necesar ca sa se poată pregăti cât de cât! Nici părinţii ei, luaţi aşa, pe nepusă masă, n-ar avea de unde să-i facă rost de o sumă atât de mare de bani, ba, poate, nici de una mai mică. Cum de nu s-au gândit ei la asemenea piedeci!

Se simţea umilită, începu să se mânie. Pe ea? Pe Dinu? Pe ea, mai cu samă: prea s-a obişnuit să se poarte ca o copilă, deşi e în pragul măritişului! Pe el? Ana-i spusese, într-una din zilele petrecute împreună la Sinaia:

— Cred că n-ai uitat ce ţi-am spus într-una din scrisori.

— În care? Că mi-ai scris mai multe, şi-n fiecare, multe şi de toate. Ce anume?

— Că nu am nici-un sfanţ! Dacă mă iai, să ştii că iai un pui golaş detot.

El s-a făcut atunci că nu pricepe, deşi ar fi trebuit să priceapă, a luat-o de bărbie, a sărutat-o şi i-a spus:

— Nu-i nimic! O să-ţi crească şi penele şi aripile… Bine! S-a făcut că nu pricepe. Dar, dacă-i om serios, trebuia să înţeleagă că ea are nevoie de o vreme mai lungă pentru a se pregăti. Călătoria aceea pentru specializare ar putea s-o mai amâne, cum a mai amânat-o de-atâtea ori până acum! Da, se pare că Dinu nu se gândeşte la toate lucrurile cu aceeaşi seriozitate!

Şi Ana îşi aminti şi de o altă împrejurare care nu-i plăcuse.

Într-o zi, pe când îi spunea că regretă unde nu va putea să urmeze o facultate, Dinu îi zisese:

— Dacă ţii neapărat să o faci, o vei face. Dar în Franţa, nu aici!

— Şi pot urma acolo facultatea de drept?

— Bineînţeles! Dacă îţi va face plăcere. La întreprinderea noastră, la contencios, chiar avem nevoie de încă un advocat. Şi dacă va fi o advocată, cu atât mai bine. Vom fi originali!

Glumise, desigur! Când i-a răspuns, râzând, că ea nu s-ar ocupa, ca advocată, decât de divorţuri, el i-a astupat gura cu palma şi i-a spus:

— În cazul acesta nu sunt de acord să urmezi dreptul! Da, era încă destul de copilăros! Oare cu câţi ani e mai vârstnic decât ea? Cu nouă! Ei, şi totuşi în multe împrejurări se poartă ca un copil! Iată, să nu se gândească el că şoarecelui de biserică îi va trebui oleacă de vreme până să-şi adune câteva fărâmituri! El e de vină, cu graba lui, dacă va fi silită acum să-i scrie că vor trebui să amâne căsătoria din motive neprevăzute. Da, aceştia vor fi termenii pe care îi va folosi!

Da, însă sub termenii aceştia câte nu se pot înţelege? Ce va gândi el? N-ar voi să-l neliniştească fără nici-un rost! Şi-apoi, dacă a luat odată o hotărâre, ar fi bărbătesc lucru să se învoiască la o amânare? Nu! Parcă nici ei nu i-ar plăcea!

Doamne sfinte, ce rău e să fii aşa de sărac!

— Îşi zise ea. Uite, acuma de mi-ar da Dumnezeu noroc să găsesc nişte bani!

Şi un răstimp se gândi copilăreşte că nu ar fi imposibil. În tren, pe peronul gării, pe stradă, n-ar putea să se împiedece de-o pungă cu bani? Ce prostii îmi pot trece prin cap!

— Îşi zise tot ea. Dacă aş găsi-o, ar trebui s-o depun la poliţie! Şi, pufnind în râs, se însenină dintr-odată. Va face ea ceva! Dacă va fi nevoie, va face pe dracu-n patru!

Ieşi pe culoar, privi un răstimp peisajul ce se desfăşura prin faţa geamului, şi, când se înapoie în compartiment, se întrebă:

Oare nu l-aş putea exploata niţel pe ticălosul acela de Zamfir? Odată parcă eram hotărâtă să-i joc pe degete pe toţi bărbaţii sensibili la frumuseţea mea!

Se aşeză, îşi puse mâinile în poală şi începu să vorbească singură:

— Cam ce-aş putea încerca? Tocmai ceteam ieri într-un ziar că la toamnă se face o nouă excursie în Italia. Ce-ar fi să mă duc la Zamfir şi să-i spun că m-a cuprins deodată o mare poftă de a vedea Italia, dar că nu pot călători în uniformă de liceana, că am nevoie de vreo două-trei rochii?

Dădu din cap şi izbucni în râs.

— Doamne fereşte! Până şi numai gândul ăsta parcă mă murdăreşte!

În sfârşit se hotăra să se oprească în oraş şi să ceară sfatul directoarei.

Ceea ce şi făcu, încă în aceeaşi sară. Directoarea sosise numai de trei zile. Când o văzu pe Ana întrând, bătu din palme şi exclamă:

— Ano, tocmai la tine mă gândeam!

— E nevoie urgentă de mine la secretariat, doamnă directoare?

— Da' de unde, fată dragă! Dar închipuie-ţi că nu-i nici un sfert de ceas de când am primit un mandat telegrafic cu o importantă sumă de bani pentru tine.

— Se poate?! De la cine?

— Nu ştiu! N-am mai auzit de numele celui care-i trimite. Iscăleşte Ion Brad şi notează, iată, priveşte şi tu cuponul: Premiu pentru eleva Ana Muja, premianta întâia a clasei a şaptea. Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat!

Ana se uită la scrisul de pe cupon, bănuind că banii fuseseră trimişi de Dinu, dar scrisul nu era al lui. Citi cifra sumei. Erau cincizeci de mii de lei!

— Frumos premiu! Zise ea zâmbind.

— Mă gândeam: Dacă i s-au trimist telegrafic, trebuie să fie vorba de ceva urgent, şi nu ştiam cum să te anunţ. Ai picat tocmai la timp.

— Ca şi banii! Râse Ana.

— Ai, într-adevăr, nevoie urgentă de-atâţia bani?!

— Foarte urgentă, doamnă directoare!

— Tu, sau părinţii tăi?

— Mi se pare că şi ei, şi eu.

— Atunci înseamnă că-l cunoşti pe expeditor!

— Numele ăsta, Ion Brad, nu-l cunosc. Dar, vă rog, de unde sunt trimeşi banii?

Se uitară la ştampila de pe cupon. Mandatul telegrafic fusese expediat din Iaşi.

— Nu cunoşti nici scrisul?

— Nu. Dar cred că ştiu cine mă premiază. Doamnă directoare, pot lipsi de la secretariat până joia viitoare? Azi e sâmbătă.

— Desigur! Dar…

— Voi mai putea lucra la secretariat încă două săptămâni. Apoi, cu mare regret pentru mine, va trebui să renunţ la acest post care mi-a fost de un mare ajutor.

Directoarea păru că începe să se lumineze.

— Dar ce s-a întâmplat, draga mea?

— Mă mărit, doamnă directoare! La douăzeci şi doi septembrie fac cununia.

— Cu inginerul Dinu Marinescu?

— Da, doamnă directoare!

Directoarea, într-un mare elan, o îmbrăţişă şi o sărută. Te felicit, draga mea. Eşti o fată norocoasă.

— Credeţi că fac bine?

— E o partidă excelentă!

Ana stătu o clipă la îndoială, apoi cuteză:

— Aş putea să vă rog să-mi faceţi marea cinste de a primi să-mi fiţi naşă?

— Cu cea mai mare bucurie, draga mea!

— Şi, în această calitate, să-mi daţi câteva sfaturi în legătură cu ce va trebui să-mi pregătesc pentru nuntă?

— Toate vor fi în regulă! Dar pentru ca trebuie să stăm de vorbă pe-ndelete, până dimineaţă rămâi la… Naşa ta. Dar nu numai pentru asta, ci şi pentru că trebuie să te prezint – nu-i aşa?

— Şi naşului tău!

SFÂRŞIT