XX.

În sara zilei în care se întâlnise cu Dinu, Ana nu adormi până târziu după miezul nopţii. Din aluziile lui, din tot ce se întâmplase peste zi, avea sentimentul că Dinu nu venise întâmplător la Sinaia, ci venise anume pentru ea, şi anume ca să-i spună, prin aluzii, despre intenţia lui de a se căsători cu ea. Aceasta era problema ce aştepta să fie rezolvată şi care nu putea-să fie rezolvată decât în doi. Înţelesese şi până acum multe lucruri. Dar ceea ce o ţinuse în loc era sentimentul că totuşi el îi este străin, şi cu un străin nu poţi discuta lucruri intime. Cu atât mai puţin prin scrisori. Dar ce minune! Străin până acum, şi azi, dintr-odată, i s-a părut atât de apropiat… Nici un bărbat nu se apropiase sufleteşte atât de mult de ea ca Dinu!

Se gândea la el ca la un prieten venit de departe. Ca la un prieten? Nu! Era mai mult decât un prieten! Era altceva… Era sentimentul ce-i inundase privirile şi obrajii la intrarea în curtea vilei, când îi venise să-l ia de mână şi… Să rămână aşa, mână în mână. Oare aceasta e iubirea? Te cuprinde aşa, pe neştiute? Cum stătea cu ochii închişi, chipul lui îi apărea mereu, aşa cum îl văzuse la intrarea în curtea vilei. Imaginea lui sporea în sufletul ei o dulceaţă imaterială, şi o aromă necunoscută îi inunda întreg trupul.

Nu se mai îndoia că Dinu o iubeşte. Impresia aceasta începuse să-ncolţească în sufletul ei încă din vara trecută, când plecase de la mare, şi el îi strecurase în mână bileţelul acela, îşi dădea acum limpede sama că fiecare scrisoare pe care el i-o trimitea nu cuprindea decât mărturisiri indirecte ale iubirii lui pentru ea. Faptul că el rămăsese senin în scrisorile lui şi după ce dânsa îi descoperise situaţia socială a părinţilor ei, era încă o dovadă că sentimentul lui era atât de puternic încât era în stare să treacă peste orice obstacol material… Toate acestea ea le intuia mai demult, dar niciodată nu fusese atât de sigură de ele ca după convorbirea plină de tâlc ce se ţesuse între ei la întoarcerea din pădure.

Ceea ce i se revelă însă cu putere pentru întâia oară şi o surprinse fu faptul că ea, după nici un an de corespondenţă cu Dinu, ajunsese atât de intimă cu el încât îşi permitea să-i facă observaţii chiar şi asupra viitorului lor, fără a se mai sfii la gândul că el poate intui, din aceste observaţii, însuşi consimţământul ei. Doamne, oare cum trăbă să mă port mâne cu el, când ne vom întâlni?… Voi mai putea să mă prefac că pricep tot, dar că nu vreau să iau cunoştinţă de ceea ce am priceput? Vom continua convorbirile noastre spirituale, aluzive, pierzând timpul degeaba, cum a spus Dinu? Sau va trebui să-i iau mână în mână mea, şi cu cealaltă să-l îmbrăţişez uşor pe după cap? La gândul ăsta, se aprinse toată ca focul, şi inima-i prinse să bată ca un ciocan. Sufletul ei începu să cânte şi i se păru că întreaga ei fiinţă se schimbă în armonie… Oare aşa e iubirea?

— Se întrebă Ana. Şi singură îşi răspunse: Mi se pare că aşa e iubirea… Îşi simţi ochii umezi. Dar numai o clipă, în clipa următoare lacrămile-i curgeau îmbelşugate de pernă. Era un plâns liniştit, pornit parcă dintr-un izvor aflat în adâncurile fiinţei sale, neştiut până acum. Şi intensitatea izbucniri lui îi strecura în vine o osteneală dulce. Din când în când ofta ca de o suferinţă prea mare pentru sufletul ei neobişnuit cu fericirea.

Lacrămile-i curseră multă vreme, şi Ana simţea cum în ea, treptat, se închidea o lume şi se deschidea o alta; din intuirea vieţii întră în viaţă. Ea, care reacţiona instinctiv, respingând până şi gândul de a fi atinsă de un bărbat; ea, care nu avusese niciodată dorinţa de a se atinge de un bărbat, acum, închipuindu-şi-l pe Dinu, fremăta toată de dorinţa de a-l mângâia, de a-l îmbrăţişa, de a se contopi cu fiinţa lui. Sări din pat. Trupu-i încins nu mai putea suporta cearşaful cu care se-nvelise. Deschise geamul. Larma râului de munte năvăli în cameră cu putere înzecită: fierbea între cei patru păreţi tot răsunetul pădurilor de brad, prin care trecea murmurând sfada cântătoare a undelor. Odată cu zvonul apelor învolburate o izbi şi valul de aer rece şi îmbălsămat din împărăţia lunii care o învăluise şi în sară sosirii ei la Sinaia. Se strânse în cămaşa de noapte, dar nu putu rămâne mult timp la fereastră. Se retrase, luă plapuma uşoară şi, înfăşurându-se în ea, se aşeză pe marginea patului. De-afară, prin geamul deschis, pătrundea nu numai freamătul apelor ce se spărgeau de bolovanii albiei înguste şi adânci, ci şi vuietul surd al pădurilor întunecate, prin care se abătea suflarea nopţii înalte şi pure. Misterul vieţii parcă se-nvolbura cu misterul iubirii, şi Ana, deşi răpusă de amândouă, se simţea puternică şi vie în puternicia ei nouă, crescută peste fiinţa, peste existenţa-i proprie. Nu mai ştia de cât timp şedea pe marginea patului, înfăşurată în plapumă. Dar, la un moment dat, îşi simţi picioarele reci, şi se cuibări din nou în aşternut. Dar abia începu să se încălzească, şi un alt gând o făcu să sară iarăşi din pat: Oare sunt eu într-adevăr atât de frumoasă încât poate să-i placă lui Dinu de mine?

Aprinse lumina şi se duse în faţa oglinzii. Da, era frumoasă! Era frumoasă, gravă şi parcă uimită de propria-i frumuseţe fata din oglindă! Da, are de ce să mă placă! Îşi zise ea surâzând, şi, întorcmdu-se pe un călcâi, stinse lumina, închise fereastra şi se cuibări din nou în pat. În câteva minute adormi. A doua zi dimineaţă, pe când cei trei tineri se pregăteau să plece la plimbare, doamna Teodoru o ruga pe Dina să rămână acasă. Pusese la fiert nişte compoturi, şi fata urma să-i dea o mână de ajutor. Inginerul nu mai stărui. Stărui însă Ana, dar fără rezultat. Ana se sculase cu hotărârea de a rezolva problema de care îi vorbise Dinu cu o zi înainte. Numai că, pe măsura ce se apropia momentul plecării la plimbare, simţea ca nu-i va fi chiar atât de uşor pe cât îşi închipuise. I se părea că nu se cuvenea să vorbească despre asemenea lucruri atât de repede. Şi se gândea să profite de prezenţa Dinei pentru a lăsa să mai treacă o zi. Dar neputând s-o convingă pe doamna Teodoru s-o lase pe Dina cu ei, se resemna şi plecă singură cu Dinu.

Cum vila era răzleţită, la marginea staţiunii, intrară curând în pădure şi o luară pe aceeaşi potecă şerpuitoare pe care se plimbaseră şi cu o zi mai nainte. Nu se vedea ţipenie de om. Nu-i însoţea decât fierberea râului, prinsă de bolta pădurii, şi, din când în când, şuieratul hotărât al mierlelor negre sau trilurile mărunte ale sticleţilor ce se teşeau printre crengile brazilor.

Cei doi tineri înaintau încet, fără să se privească, fără să-şi spună nici un cuvânt. Mergeau depărtaţi unul de celălalt, parcă anume ca să evite orice posibilitate de a se atinge întâmplător. Dar peste distanţa dintre ei, gândurile lor se încrucişau mereu.

Dinu îşi zicea: Oare cât timp vom mai merge aşa, ca doi drumeţi străini? Ar trebui să-ntrerup tăcerea asta apăsătoare şi să-i spun de ce am venit la Sinaia, s-o întreb dacă vrea să se mărite cu mine. Dar, Doamne, cum să încep? Dacă n-aş fi tăcut de când am ieşit pe portiţa, acum mi-ar fi mai uşor să-i vorbesc. Dar aşa… Şi de la distanţa asta…!

Ar trebui să rnă duc lângă el şi să-l iau de mână-se gândea Ana. Că el nu va cuteza în veci! Nu-şi dă sama că acuma mi-ar plăcea!

Dar nu-ndrăzni nici măcar să se depărteze de marginea potecii. Iar Dinu tăcea mereu şi înainta cu ochii în pământ, neabatându-se nici el, cu nici un pas spre mijlocul potecii.

De la o vreme, Anei i se păru că faţa lui se-ntunecă, şi-atunci prinse curaj. Se apropie cu hotărâre, aşa cum fac femeile când se lasă conduse de instinctul lor sigur, îl prinse de mâna dreaptă şi-l opri în loc.

— Dinule, uită-te în ochii mei. Inginerul, palid, ridică privirile spre ea.

— Ai învins! Ai tot ţesut în jurul meu o reţea de sentimente până m-ai prins! Acum, iată-mă, sunt a ta, ia-mă.

Şi Ana îi duse braţul pe după grumaji.

— Şi… Îţi pare rău? Întrebă Dinu, mai mult din ochi decât cu vocea, devenită abia perceptibilă.

— Nu! Te iubesc!

Îi lăsă mână şi se alipi de el. Dinu o îmbrăţişă uşor, parcă temându-se să nu o sperie, să nu o frângă.

— Nu aşa, dragul meu! Strânge-mă tare! Te iubesc!

— Tu abia acum! Dar eu te iubesc din clipa în care te-am văzut la mare.

— Sărută-mă!

Dinu o sărută prelung. O aromă de fragi de câmp i se răspândi în toată fiinţa.

— Încă o dată! Ceru Ana, înlăţuindu-i grumajii cu braţele.

— Şi încă o dată! Gemu ea uşor, lăsându-şi capul pe umărul lui.

Apoi i se desfăcu din braţe şi o luă la fugă. Cărarea se despărţea în două, şi ea o apucă la stânga.

— Să nu încerci să mă ajungi, că nu o să mă poţi prinde. Azi nu vreau să te mai văd, până mâne dimineaţă. Adio, iubitule!

Şi tot alergând, dispăru la o cotitură.

Dinu mai făcu vreo câţiva paşi şi, ameţit, se aşeză pe un trunchi de brad. Şi timpul se spulberă în el şi-n jurul lui.

Gând îşi veni în fire şi se uită la ceas, era târziu, aproape două. Nu-şi dădea sama ce se întâmplase cu el în vremea care trecuse: trăise începutul unui vis care se va destrăma, sau un început de viaţă, care de-acum înainte îşi va ţese zilele fericite până la sfârşitul sfârşitului?

Desigur că Ana va fi coborât pe alte poteci şi va fi ajuns la vilă, îşi zise el, şi porni spre oraş.

Ana nu se întoarse la vilă până sara.

— Am început să ne îngrijorăm – zise doamna Teodoru, privind-o cu bucurie. O vedea schimbată. Aţi mers departe?

— Da, foarte departe, răspunse Ana zâmbind. Îi venea să spună: Am fost până sus detot, până la cer!

— Şi aţi prânzit undeva împreună?

Ana nu înţelese dintr-odată întrebarea. Apoi răspunse:

— Da, împreună.

Abia acum îşi aduse aminte că, de azi dimineaţă, nu mâncase nimic.

— E amuzant nepotul meu, nu-i aşa, Ano?

— Da! E un izvor de…

Se opri. Era să spună ceea ce simţea şi îşi spunea mereu de la întâiul sărut al lui Dinu: E un izvor de viaţă, de bucurie!

— Da, e un izvor de spirite. Cu el nu te poţi plictisi niciodată, nu-i aşa?

— Ba, aşa-i, răspunse doamna Teodoru surâzând. Doamne! Cum de m-am putut prosti în halul ăsta?

— Se întrebă Ana. Nu mai sunt în stare nici măcar să dau un răspuns cum se cade la o-ntrebare. Parcă mi s-a legat limba în gură…!

— E un băiat minunat, Ano. E numai bună dispoziţie şi duh, dar să ştii că, în fond, e un om foarte serios.

— Ştiu! Răspunse scurt Ana.

Apoi, îndată, pentru sine: Se vede că m-am prostit detot!

— Îmi pare bine că ştii. Dinu se interesează îndeaproape de tine.

Acum ce să mai răspund?

— Se întrebă Ana. Mai bine să nu mai răspund nimic şi să dau fuga în camera mea ca să-mi schimb rochia.

Dina, care îi ajutase toată ziua mamei sale la compoturi şi la dulceţuri, ieşise, spre sară, în oraş şi încă nu se întorsese.

Ajunsă sus, în cameră, pe Ana o lovi o foame de lup. Deşi ştia că nu are nimic de mâncare, cotrobăi pretutindeni, sperând să găsească ceva, cel puţin o bomboană! Dar nu găsi nimic!

La cină, nu se mai sătura. Era mereu cu gura plină şi nu mai apuca să spună şi ea o vorbă. Doamna Teodoru începu să râdă.

— Ori aţi umblat până n-aţi mai putut, ori prânzul vostru a fost cam subţire. M-aş mira, fiindcă Dinu nu e zgârcit, iar cu femeile este deosebit de galant.

Ana îşi dădu sama că numai ea mai mânca, şi se aprinse la faţă de ruşine, îndepărtă farfuria.

— Dar, vai de mine, Ano! Se poate?! Îmi pare bine ca ţi-e foame. E o dovadă de sănătate. Cine ştie pe ce drumuri grele te-a purtat Dinu azi! Ori, ia spune drept, nu cumva l-ai condus tu pe el?

Ana citi o mare bucurie pe faţa doamnei Teodoru. Izbucni în râs şi îşi trase farfuria dinainte.

— Aveţi dreptate! Bine că nu ne-am rupt gâtul!

A doua zi dimineaţă, până a nu ieşi Dina din camera ei, Ana se repezi la Dinu, care tocmai sosise, îl sărută şi-i zise:

— Să ştii că ieri am prânzit împreună!

Urmă o săptămână pe care n-aveau s-o uite toată viaţa. Doamna Teodoru se purta cu ea cu o mare duioşie, şi Ana înţelese că Dinu i-a spus taina lor. Când se plimbau împreună cu Dina, cei doi îşi reluau felul lor obişnuit de conversaţie, părând a fi mereu în luptă şi în întrecere spirituală, şi duelul lor de cuvinte o amuza pe Dina. Dar doamna Teodoru găsea mereu câte o treabă pentru fiică-sa, în aşa fel încât Ana şi cu Dinu să rămână cât mai mult timp singuri.

La sfârşitul săptămânii, Dinu îi spuse că i s-a terminat concediul.

— Până acum a fost cum a fost, dar să vedem ce vom face de-acum înainte…

— Păi, spui că trăbă să pleci!

— Tocmai de aceea! La începutul lui octombrie trebuie să plecăm în străinătate. Ştii, pentru specializarea mea.

— Să plecăm?!

— Dar se-nţelege! Până atunci trebuie să fim căsătoriţi.

— Vai de mine! Aşa degrabă?! Şi eu ce fac cu şcoala, cu clasa a opta?

— Nu-i nici o piedecă! Începând din anul viitor se introduce liceul cu şapte clase.

— Serios?

— Foarte serios. N-ai citit în ziare? Ana se alipi de el.

— Dinule, trăbă s-o întreb şi pe mama.

— Asta se-nţelege!

— Şi pe… Doamna directoare…

— Şi pe ea?! De ce?

— De ce? Pentru ca ţine foarte mult la mine şi la tine.

— La mine?! Dar nici nu mă cunoaşte!

— Ba, te cunoaşte! Ţi-a cetit toate scrisorile.

— Ei, asta-i bună! Ce treabă avea dânsa să-mi citească scrisorile? Se vede treaba că-i o scorpie.

— Ba nu-i deloc! E o femeie încă tânără şi e foarte inteligentă. Ea mi-a atras mai întâi atenţia, după ce ţi-a cetit scrisorile, că tu vreai să mă prinzi în mrejele tale.

— În ce să te prind?

— În mrejele tale…

— Ba în braţele mele! Şi Dinu o cuprinse într-o îmbrăţişare tandră. Apoi, desprinzându-se de ea, adaogă: şi ce ţi-a mai spus… Scorpia?

— Să ştii că dacă-i mai spui aşa, mă supăr!

— Bine, bine. Gata, nu-i mai spun cum îi spuneam. Dar ce ţi-a mai zis?

— M-a sfătuit să mă las prinsă.

— Nu mai spune!

— Da! Ea este de aceeaşi părere cu tine: că şcoala multă, universitatea, nu e pentru fetele frumoase.

— Şi tu eşti frumoasă?

— Mi se pare că da.

— Cine ţi-a spus?

— Chiar tu!

— Eu?! Nu mi-aduc aminte!

— Ia vezi! Mai bine sărută-mă şi taci. Eu vorbesc serios, şi ţie îţi arde de glumă!

— Iar ţie de sărutat! Asta numeşti tu a vorbi serios?! Şi, după ce o sărută:

— Şi fetele frumoase ce trebuie să facă, după părerea directoarei tale?

— Să se mărite!

— Mi-a furat punctul de vedere!

— Nu ţi-a furat nimic! Hai, te rog, nu vreai să discutăm serios? Are argumentele ei. Zice ca o femeie nu se realizează şi nu poate fi fericită dacă nu se mărită.

— Da' ştii că-i cuminte directoarea voastră?!

— D-apoi nu? Vezi că trăbă să-i spun şi ei? Merită! E o femeie inteligentă şi de treabă. Şi, dragul meu, ea a fost ca o mamă pentru mine.

Aleseră ziua cununiei: 22 septembrie, ziua de naştere a Anei.

În aceeaşi după-amiază, Dinu stătu mult de vorbă cu mătuşă-sa. Pe urmă, doamna Teodoru o chemă în camera ei şi pe Ana.

— Copila mea, ştiu totul. Dinu mi s-a spovedit. Vino să te îmbrăţişez. Cred că nu o să regretaţi nici-unul. Vă potriviţi.

Cu trenul de sară, Dinu plecă. Ana mai rămase câteva zile.