O părere pe marginea cărţii de faţă ¹

Sunt câteva zile, puţine la număr într-adevăr, de când circulă, din mână în mână şi dintr-un ziar intr-altul, o carte de volum redus şi dimensiuni modeste, pe care o citesc şi o laudă toţi. N-aş fi apucat să cercetez raţiunea unei primiri atât de bune şi a unei reputaţii atât de remarcabile, dacă această cărticică nu mi-ar fi fost cunoscuta şi dacă nu aş fi cunoscut, în acelaşi timp, pildele de bunătate pe care le cuprinde şi preţioasele ei însuşiri. Fiindcă, la drept vorbind, pare ciudat ca o cărţulie care nu este rodul unor îndelungate nopţi de veghe, nici al unor studii prea îndelungate, nici nu tratează un subiect serios si nici nu îmbogăţeşte cu noi date tezaurul moralei și ştiinţei sau istoriei, să stârnească atâta vâlvă, să seducă publicul şi să aibă atâta succes.

De aceea, nu încape nici o îndoială, unii dintre cititori şi nu dintre cei mai naivi şi care cu uşurinţă apreciază o carte — se arată neîncrezători şi chiar supăraţi, fără a-și da seama de adevărata cauză pentru care a fascinat , și a fost îndrăgită de tineri şi bătrâni, de doamne de vârstă respectabilă şi de fetişcane. Aceştia deplâng faptul că o născocire a minţii, care povesteşte doar o înâîmplare obişnuită şi banală şi care se prezintă cu o dezinvoltură și o îndrăzneală destul de periculoase pentru anumite conștiinţe înguste şi şubrede, a prins atât de repede aripi, câştigând cu atâta uşurinţă bunăvoinţa tuturor şi satisfăcând în mod desăvârşit toate gusturile.

Mărturisesc şi eu cu toată sinceritatea că, în esenţă, cartea e uşoară, nu pluteşte prin regiuni eterice şi nici nu se coboară în abisuri de nepătruns. E o povestire foarte simplă, scrisă într-o castiliană limpede şi împodobită cu straie modeste de către un scriitor discret.

Ce vrea să arate cartea aceasta? Ce scop îşi propune? Ce problemă aduce în discuţie? Ce avantaje prezintă? Întrebările se îngrămădesc precum stoluri de vrăbii asupra unor grăunţe aruncate în loc deschis şi toate la un loc par să tragă de paginile cărţii, ameninţând s-o rupă sau s-o descompleteze...

Ei bine, domnii mei (spun aceasta înconjurat fiind de un mare cerc format din auditori plini de bunăvoinţă şi dispuşi dinainte să aplaude zgomotos argumentele mele, chiar aşa, înconjurat de publicul care-şi scoate pălăria cu respect şi dragoste în faţa tricornului): ei bine, domnii mei, ce vrea să-nsemne asta ? Vrea să-nsemne că nu e nevoie ca un autor spaniol să se inspire din surse străine pentru a da o operă valoroasă şi matură. Ce scop urmăreşte? Nobilul scop de a arăta că perfidia şi lăcomia se pedepsesc, fie chiar folosind un ton ceva mai batjocoritor şi mai zeflemitor. Ce problemă ridică? Aceea de a scrie romane fără a trata subiecte încâlcite sau de groază, fără a face eforturi supraomeneşti, fără a recurge la mijloace anevoioase, şi de a vedea dacă acest lucru poate avea drept rezultat — şi în cazul de faţă aşa se şi întâmplă — desfătarea paşnică a sufletului celui care citeşte, fără a-l tulbura sau plictisi, în sfârşit, ce avantaje prezintă? Avantajul — înainte de toate — de a arăta modul de existenţă a romanului spaniol, de prezentare, sub forme diverse, de păstrare a ceea ce e bun din vechea lui tradiţie, bucurându-se de-o viaţă prosperă şi viguroasă, atrăgând publicul către acest gen de lectură sănătoasă şi curată şi făcând pe autori să se îndrepte către această sursă bogată şi vastă a spiritului.
Ne obişnuiserăm de multă vreme să recunoaştem inventivitatea romanelor lui Pedro Antonio de Alarcon, graţia şi spiritu-i subtil şi fermecător, de origine şi educație franceză, pe care îl mânuia cu o rară îndemânare şi cu o uşurinţă fără seamăn. De data aceasta a vrut să ni se prezinte ca un pictor priceput şi de şcoală bună, păstrător credincios şi dibaci al celor mai bune tradiţii ale școlii spaniole şi care a ştiut, în anumite momente, să înmoaie pana lui Quevedo în paleta lui Goya.

Căci, intr-adevăr, acest mic cadru de moravuri sau de gen cum i se mai spune anul acesta şi care poartă titlul de Tricornul, se aseamănă, mai mult decât orice, cu tablourile lui Goya. Se observă în el prospeţimea şi vigoarea culorii artistului Capriciilor, tipurile sale şirete și îndrăzneţe, sublinierile sale energice de clarobscur şi admirabila uşurinţă a penelului său, care, abia atingând pânza, si îngroşând uneori liniile, reproducea cu fidelitate uimitoare naturalul.

În schimb, Alarcón îl întrece în ceea ce priveşte preciziunea liniilor, iar acea difuziune şi frecventă incorectitudine a contururilor pe care o întâlnim la Goya nu apar în acest splendid tablou al Judecătorului şi Morăriței. Dimpotrivă, coloritul strălucitor şi uşoara trăsătură de penel care au dat naştere pe pânză unor manolas atât de minunate şi unor majos atât de chipeşi se supun unui desen energic, ca cel al unui sculptor.

Mii de felicitări, deci, scriitorului ingenios care, cu un condei ager şi un stil magistral, a ştiut să răspândească vorbe de duh şi glume care înveselesc şi dau o notă de prospeţime savurosului său Tricorn.

Nu fac parte dintre cei care consideră că genul acesta de compoziţii ar fi cel care trebuie să aibă prioritate şi să domine literatura spaniolă contemporană; căci, de fapt, nu despre acest gen de cărţi este vorba, ci de o povestire picarescă, în genul unor romane de Cervantes sau Hurtado de Mendoza ² . În secolul nostru, în care publicul vrea să afle cauza fiecărui lucru şi să găsească o lecţie sau o învăţătură în tot ceea ce îi cade în mână, este nevoie să dai la tipar opere care să prezinte o mai mare importanţă şi să implice o mai mare perspicacitate.

De aceea mi se pare că nu au întru totul dreptate cei care îi recomandă stăruitor lui Alarcón şi-i cer să nu se depărteze de această nouă cale şi să restaureze, cu stilul său pur, literatura noastră aproape veştejită.

Să-şi folosească într-un ceas bun talentul său fericit, la crearea de tablouri atât de reuşite ca cel ce inspiră aceste rânduri: să îndepărteze cu succes romanul, prin exemplul său, de la calea greşită pe care o urmează de la o vreme, din pricina influenţelor străine sau a sterilităţii. M-aş bucura ca nimeni altul ca Alarcón, căruia atât de mult îi datorează literatura noastră, să-i aducă cel mai mare folos, şi anume, să-i redea întreaga sa consideraţie şi tot prestigiul, fără a recurge la amestec sau ajutor străin. M-aş bucura, sau mai bine-zis mă bucur — repet — şi spun asta pentru că Alarcón, într-adevăr, a reuşit acest lucru şi cu o singură pildă a pus în valoare marile bogăţii ale vechii şi glorioasei literaturi a patriei noastre, dar îmi închipui că nu acesta este — şi nici nu poate fi — punctul final al justei sale ambiţii şi că scriind o farsă spirituală, hazlie, abundând în vorbe spuse cu dibăcie, nu înseamnă că va renunţa la opere mai serioase în care talentul său va găsi terenul adecvat de desfăşurare.

Fiindcă eu cunosc, sau îmi închipui că ştiu, intenţiile autorului; fiindcă ştiu câte parale face Tricornul ca să mă exprim aşa. Adversarii şi chiar şi unii dintre prietenii poetului din Guadix credeau că scrisul său, contaminat de incurabilele galicisme, nu va mai ieşi din cercul format de imitaţiile franceze şi, pentru a dezminţi în mod solemn spusele lor, autorul a schiţat cu o dezinvoltură fără seamăn un tablou tot atât de adevărat spaniol ca frumuseţea femeilor din Sevilla şi focul vinurilor de Jerex.

Şi mă întorc la tema mea: Alarcón s-a dovedit un pictor de geniu; nu apare şi nici nu vrea să apară (şi asta nu trebuie uitat) nici ca filozof, nici ca istoric sau ca moralist, ci doar ca povestitor, un povestitor de talent.

Iar că a izbutit s-o facă, asta e clar. Mai mult decât condeiul, mâna sa a mânuit penelul pentru a reliefa pe pânză întâmplările şi personajele care îlanunţă pe pictor. Îl întâlnim pe peisagist în descrierea morii, a amurgului, a zorilor, a nopţii însăşi; pe portretist în prezentarea doñei Frasquita, a judecătorului, a lui Lucas, a lui Garduña, a doñei Mercedes şi a altor personaje de mai mică importanţă, schiţate cu nu mai puţină îndemânare; pe căutătorul de efecte, în întâmplarea de la vie, în sosirea nocturnă a lui Lucas la moară, în spectaculoasa înfruntare pe care o pregăteşte soţia lui Zuniga în casa judecătorului: pe pictorul de talent, la fiecare pas; pe artistul înțelept, dibaci şi plastic în orice compoziţie, pretutindeni.
Alarcón excelează în această carte în crearea de tipuri și în individualizarea lor, peste care inteligenţa sa a împrăştiat o lumină atât de vie, încât contrastele sale de clarobscur au forţa şi farmecul pe care le au foarte puţini scriitori.

Închei aceste superficiale rânduri aşteptând noi şi măgulitoare produse ale fecundei inspiraţii a lui Alarcón, după cum el este pe deplin îndreptăţit să aştepte categorice si măgulitoare triumfuri.

Ajungând aici îmi vine în minte, cam târziu, de fapt, că tot ceea ce am scris pînă acum a fost o muncă peste măsură de plictisitoare şi de inutilă, căci ar fi fost mai firesc, mai concis şi mai precis dacă i-aş fi spus direct cititorului:

Dacă dintr-o neglijenţă condamnabilă sau dintr-un ghinion remediabil nu ai citit încă această carte a lui Pedro Antonio de Alarcón care poartă titlul de Tricornul, fă rost de ea imediat, citeşte-o şi după aceea îmi vei fi mai puţin recunoscător mie decât romancierului, care cu atâta măiestrie a ştiut să-ţi captiveze atenţia şi să-ţi delecteze sufletul.

LUIS ALFONS