Prefaţa autorului

Puţini spanioli, chiar numărându-i şi pe cei mai puţin culţi şi citiţi, vor fi cunoscând istorioara banală care stă la temelia modestei lucrări de faţă.

Primul pe care l-am auzit povestind-o a fost un cioban de capre, necioplit, care nu ieşise niciodată din cătunul pierdut unde văzuse lumina zilei. Era unul dintre acei oameni simpli, neştiutori de carte, dar de o şiretenie şi un comic înnăscut, şi pe care îi întîlnim atât de des în literatura noastră naţională sub denumirea de picaros. Ori de câte ori era câte o petrecere în cătun, cu ocazia vreunei nunţi, a vreunui botez sau a vizitei oficiale a stăpînilor, el era acela care trebuia să interpreteze farsele şi pantomimele, să facă pe măscăriciul, să recite romances şi să spună istorioare; şi tocmai într-o astfel de ocazie (de atunci s-a scurs o viaţă de om... adică peste treizeci şi cinci de ani) a găsit cu cale, într-o anumită noapte, să ne încânte şi să ne fascineze inocenţa (destul de relativă) cu povestirea în versuri a JUDECĂTORULUI ŞI MORĂRIŢEI sau a MORARULUI ŞI A SOŢIEI JUDECATORULUI pe care o oferim azi publicului nostru sub titlul mai transcedental şi filozofic (căci aşa cere gravitatea acestor vremuri) de TRICORNUL.

Îmi amintesc, pe cât se pare, că în vreme ce ciobanul ne distra cu povestirea lui, fetele de măritat care erau acolo de faţă se făcură roşii ca focul, fapt din care mamele traseră concluzia că povestirea era cam deocheată, și-l făcură pe cioban cu ou şi cu oţet, dar bietul Repela (acesta era numele ciobanului) nu-şi muşcă limba, ci spuse că nu aveau nici un motiv să se scandalizeze în felul acela, căci în povestirea lui nu era nici un lucru pe care să nu-l cunoască până şi călugăriţele, ba chiar şi copiii de patru ani...

— Şi dacă nu credeţi, atunci hai să vedem, făcu ciobanul: ce se desprinde din povestea JUDECĂTORULUI ŞI A MORĂRIŢEI ? Că cei căsătoriţi dorm împreună şi că nici unui soţ nu-i convine ca nevasta lui să se culce lângă alt bărbat ! Halal noutate, n-am ce zice !

—Asta aşa-i ! răspunseră mamele, auzind hohotele de râs ale fiicelor.

—Dovadă că moş Repela are dreptate, adăugă la aceasta tatăl logodnicului, e că toţi cei mici şi mari, aici prezenţi, au şi aflat că de îndată ce-o să se termine dansul, Juanete şi Manolilla o să se culce în patul acela frumos pe care mătuşa Gabriela l-a arătat tocmai fetelor noastre, pentru a admira broderia pernelor...

—Şi încă ceva, spuse bunicul logodnicei; până şi în Biblie şi chiar şi în predici, li se vorbeşte copiilor de toate lucrurile astea atât de fireşti, încunoştinţându-i de îndelunga sterilitate a Sfintei Ana, de virtutea neprihănitului Iosif, de vicleşugul Iuditei şi de multe alte minuni de care nu-mi mai amintesc pentru moment. Aşa că, domnilor...

—Ce mai, moş Repela ! exclamară, pline de curaj, fetele. Mai spune o dată povestea; e-aşa de hazlie !

—Şi chiar foarte cuviincioasă ! adăugă bunicul. Căci nimic în povestirea asta nu îndeamnă la rău : nici nu te-nvaţă să fii rău, iar cel care e nu rămâne nepedepsit...

—Haide ! Mai povesteşte-o o dată ! spuseră în sfârşit, cu îngăduinţă, şi mamele.
Atunci moş Repela începu să recite versurile din românce; şi analizând textul povestirii în lumina acelei critici atât de ingenue, nu-i găsiră nici un cusur; ceea ce vrea să spună că îşi dădură consimţămîntul necesar.

Pe măsura trecerii anilor am auzit numeroase şi foarte diferite versiuni ale aceleiaşi aventuri a MORARULUI ŞI A SOŢIEI CORREGIDORULUI, întotdeauna din gura unor hâtri de prin sate sau de pe la ferme, după cum lăsase cu limbă de moarte Repela, şi pe lângă aceasta am citit-o tipărită în diferite Romanţe ale orbilor şi chiar şi în faimosul Romancero al neuitatului Don Agustin Durán ³ .

Fondul povestirii este la fel de tragicomic, glumeţ şi teribil de ironic, ca toate lecţiile de morală emoţionante pe care le îndrăgeşte poporul nostru; dar forma, elementele neesenţiale, procedeele întâmplătoare se deosebesc umil, foarte mult de povestirea ciobanului nostru, atât de mult încât acesta nu ar fi putut să recite în cătunul său nici una din noile versiuni, nici chiar acelea care circulă tipărite, fără ca fetele cinstite să nu-şi astupe dinainte urechile sau fără a nu se opune riscului ca mamele să le scoată ochii. Atât de mult au exagerat şi pervertit neciopliţii de ţărănoi din alte provincii întâmplarea aceasta tradiţională, atât de savuroasă, de discretă şi de frumoasă în versiunea cunoscutului Repela!
De aceea ne-am propus de mai multă vreme să restabilim adevărul, redând originalei povestiri despre care orbim caracterul ei de la început care, fără nici o îndoială, este cel ce păstrează mai bine dccât oricare altul buna-cuviinţă. Şi cum ne-am putea îndoi de acest lucru ? Acest gen de povestiri, de îndată ce ajung în mâinile vulgului, îşi pierd din naturaleţe, dar nu pentru a deveni mai frumoase, mai delicate şi mai decente, ci dimpotrivă, pentru a se stâlci şi murdări, în contact cu ceea ce e grosolan şi vulgar.

Aceasta este istoria cărţii de faţă... Aşadar, să-i dăm drumul, adică, vreau să spun, să începem povestea CORREGIDORULUI ŞI A MORĂRIŢEI, nu fără a aştepta judecata ta sănătoasă (o, respectabil public!) care, „după ce o vei fi citit şi-ţi vei fi făcut mai multe cruci decât dacă l-ai fi văzut pe dracu-n persoană”(cum spunea Estebanillo Gonzales la începutul cărţii sale[3]„o vei socoti demnă şi meritorie de a fi văzut lumina tiparului.

iulie. 1874