III
În timpul captivității sale, Russo avea obicei să scrie pe bucățele de hârtie cugetările care îi treceau prin minte. Multe din ele s-au pierdut și e o mare daună, căci amicul meu avea o judecată profundă și un spirit cu totul original.
Nepăsarea caracterului său l-a susținut necontenit în lupte victorioase cu soarta. 0 singură dată, cât a fost el în închisoare, puterea sufletească l-a părăsit și atunci el a început o scrisoare tristă către amicii săi, însă nu a sfârșit-o...
„Fraților! le zicea, nenorocirea care prigonește țara noastră mă apasă și pre mine. De săptămâni întregi stau închis fără a cunoaște culpa mea. Am așteptat dreptatea, și dreptatea nu vine! Iubiții mei! Socotiți-mă de azi ca mort, căci de nu voi muri de mâhnire sau de boală, pierderea libertății mele mă oprește de a fi țării de folos... și dar eu mă consider ca un om șters din cartea vieții.
De trei zile cânt necontenit aceste versuri din balada lui Toma Alimoș; să fie oare o presimțire?...
„Închinare-aș și n-am cui,
Închinare-aș murgului;
Dar mi-i murgul cam nebun
Și de fugă numai bun.
Închina-voi ulmilor,
Uriașii culmilor,
Că sunt gata să-mi răspunză
Cu freamăt voios de frunze
Ulmii că s-or clătina,
Frunza că s-a scutura,
Trupul că mi-a astupa.“
Afară de aceste rânduri, găsesc între puținele hârtii rămase de la el următoarele fragmente, demne de a fi publicate ca unele ce cuprind cugetări adânci.
A. Russo avea multe scrieri începute, însă cruda moarte nu i-a permis să le termine. La anul 1859 el s-a stins cu zâmbirea pe buze în mijlocul entuziasmului național de pe atuncea și a lăsat o dureroasă jale în inimile celor ce l-au cunoscut și l-au iubit. Trecut-au junele poet ca un meteor de-abia zărit pe cerul patriei sale, însă numele lui va crește cu timpul și va străluci glorios în fruntea poemului Cântarea României.
