III

După această repede ochire asupra întregului tablou, să examină m acum unele părți în detail și să studiem țara în privirea morală, socială și intelectuală.

Moralitatea pe la 1828 - 40 consista mai mult în observarea unor practici religioase, în îndeplinirea unor datorii de creștin, precum se înțelegeau atunci acele datorii, adică: în mergerea regulată la biserică duminicile și zilele de sărbători, în dare de liturghii, în facere de paraclise prin case, în ofrande de pască și ouă roșii în sâmbăta Paștilor, în trimitere de bucate și băutură osândiților din închisori, la ajunul sărbătorii numită Moși, și mai cu seamă în împărtășanii anuale. Însă adevăratele principii ale moralei lui Cristos erau destul de negrijite.

Mituirea, departe a fi considerată ca un delict sau ca un păcat, cum se zicea atunci, intrase adânc în obiceiuri, grație corumperii de moravuri lățite în țară prin fatala domnire a fanarioților, și producea, pe lângă lefi, venituri sigure și permise funcționarilor. Ea forma rodurile cele mai mănoase din ramurile administrației și ale justiției, astfel că un slujbaș al statului care în trei ani de serviciu nu-și făcea avere cădea sub disprețul guvernului. Înșusi clerul se îndulcea de păcatul mituirii, prin fabricarea plătită de preoți și protopopi și mai cu seamă prin înlesnirea despărțeniilor pronunțate de Dicasterie.

Schingiuirea țăranilor și a țiganilor făcea parte din obiceiurile zilnice și era o prerogativă a proprietarilor atât de absolută, încât dacă s-ar trezi din morminte toate nenorocitele victime care au pierit în schingiuri aplicate lor fățiș, ne-am înspăimânta de acel nour de umbre sinistre ce au rămas nerăzbunate!

Și însă... oamenii care comiteau acele delicte și crime nu erau răi la suflet, nu erau cruzi în natura lor, ci, din contra, erau blânzi, generoși, iubitori de săraci; dar aveau dreptul de cruzime și îl exercitau fără a avea conștiință de fapta lor criminală, fără grijă de răspundere, fără teamă de pedeapsă. Astfel era timpul, astfel era starea morală a societății. Inimi bune, fapte crude!... Și cum putea fi altfel, când pe străzile orașelor se petrecea adeseori un spectacol ce era de natură a le împietri: un nenorocit, gol până la șale, legat cu o frânghie lungă și mânat din urmă de Gavril călăul, precedat de un darabancic, înconjurat de slujitori cu săbiile scoase, tremurând, șovăind, oprit la toate răspântiile străzilor, lungit la pământ, bătut de Gavril cu un harapnic, apoi iară sculat pe picioare cu sila și iară pornit pe străzi, pentru ca să fie iară bătut mai departe!

Deschiderea cu plată a frontierelor țării la năvălirea jidovilor, alungați din Rusia și din Austria, devenise un izvor de bogăție, nu numai pentru funcționarii subalterni de pe la hotare, dar și pentru alte persoane, de pe treptele cele mai înalte ale societății: toleranța acordată lor de a specula mizeria poporului, prin dezvoltarea fatală a patimii beției, era un al doilea izvor de înavuțire pentru autoritățile ținutale, și periodica exploatare făcută asupra lipitorilor străine, prin amenințări de izgonire, un al treilea izvor care producea sume colosale oferite pe tablale de aur...

Desproprietărirea răzeșilor ajunsese o manie încurajată și ajutată chiar de brațele puternice ale administrației și justiției (?). Mulțime de procese se iscau din senin în contra acelor nenorociți moșneni, se aduceau la împlinire prin măsuri arbitrare, caliceau mii de familii, pentru ca să îngrașe un vecin căftănit, și produceau uneori scene foarte dramatice.

Un proprietar mare și atotputernic avea alăturea cu moșia lui niște răzeși întețiți, care țineau la pământurile lor, dreaptă avere întemeiată pe hrisoave domnești. Orice propunere din parte-i pentru schimb sau vânzare rămăsese fără rezultat. Ce se întâmplă? Într-o zi, ispravnicul ținutului, însoțit de o ceată de slujitori, aduse un plug și, urmând poruncilor ce primise de la Iași, ordonă a trage brazdă prin mijlocul pământului răzeșesc. Boii pornesc, fierul plugului începe a lăsa o brazdă neagră în urmă-i, când dintr-un rediu apropiat se ivește o româncă naltă, ce purta un copilaș la sân. Ea vine sumeață în fața ispravnicului, depune copilul dinaintea boilor și zice: „De vreme ce ați venit hoțește, ca să ne luați moșia strămoșească, na! trageți brazda peste copilul meu, pentru ca să nu rămână pe lume pieritor de foame la ușile străinilor!“ Toți stătură încremeniți!... afară de ispravnic, care răcni înfuriat la slujitori să deie copilul în lături:

— Nu vă atingeți de el, că-i amar de capul vostru! strigă românca, și în adevăr deodată se văd ieșind din rediu vreo două sute de țărani înarmați cu topoare și coase. Ei veneau repede și amenințători către părintele ispravnic; dar acesta, negăsind de cuviință a-i aștepta, își luă ceata și se făcu nevăzut: „La oarba! la oarba!“ strigau românii din urmă, râzând de spaima lui, și astfel ei rămaseră stăpâni pe moșia lor... până la anul viitor.

De pe atunci s-a răspândit în țară cântecul răzeșilor, ca un semn caracteristic al timpului:

Legăturile de familie erau în genere strânse și bazate pe simțirile de dragoste între soți și de respect din partea copiilor către părinți. (Respect manifestat zilnic prin sărutatul mâinii și prin multe mici nuanțe în obiceiuri casnice, dispărute astăzi din societate.) Căsătoria, considerată ca una din tainele cele mai sacre ale legii creștinești, se consolida sub scutul credinței, și prin urmare multe menajuri erau adevărate modele de bună înțelegere, de bună purtare și de bun trai. Din nenorocire lesnirea fructuoasă, cu care sfânta Dicasterie din Mitropolie dezlega ce era legat de sfânta Biserică, a fost principala cauză a multor despărțenii din acea epocă. Alte două cauze nu mai puțin importante au contribuit a ajuta pe Dicasterie în traficul său:

1 - căsătoriile silite, după placul părinților, fără nici o considerare pentru dorința copiilor;

2 - disproporția de educație ce exista între generația femeiască și acea bărbătească.

În adevăr, începutul civilizației îl datorim sexului frumos (termen foarte potrivit pentru damele societății de la 1828, care au fost înzestrate cu o frumusețe proverbială). Ele mai întâi au primit o educație îngrijită în pensioanele din Iași și chiar în institutele din străinătate, învățând limbile franceză și germană, studiind muzica, deprinzând manierele europene, adoptând costumele și ideile noi și simțindu-se, în fine, create pentru a fi regine, pentru a exercita o influență salutară în societate, pentru a păși triumfal pe calea unei existențe demne de calitățile lor fizice și morale. Din contra, tinerii, meniți a deveni consorții lor, erau crescuți la școalele grecești a lui Govdala, Cuculi, Kirica, școale în care varga și chiar falanga serveau de mijloc de emulație pentru învățarea verbului tipto, tiptis. Simțul de demnitate personală rămânea astfel ucis sub falangă; dar elevul devenea elin desăvârșit.

Afară de câteva excepții, acei tineri rămâneau în păturile neștiinței, precum rămâneau în anteriele orientale și nu erau în stare de a răspunde nici la visurile poetice, nici la aspirările sufletești ale gingașelor soțioare ce se vedeau aruncate în brațele lor prin o absolută autoritate părintească. Din această nepotrivire de idei și de simțiri nășteau o mie și una de scene displăcute, pe care sfânta Decasterie le exploata în beneficiul ei. Despărțeniile, ajunse astfel la un grad de necesitate socială, se înmulțeau, și au mers tot înmulțindu-se, mai cu seamă după întoarcerea în țară a tinerilor crescuți în străinătate. Sub o aparență de imoralitate, societatea își lua nivelul său moral; căci inteligențele dezvoltate prin o educație egală și inimile deopotrivă simțitoare se apropiau, și pe ruinele căsătoriilor silite formau noi, libere și trainice legături.