IV

În privirea socială, spectacolul nu era mai puțin curios [...] Confortul consista în îmbelșugarea camarei și a gerghirului cu feluri de mezelicuri, dulcețuri, vutce etc., toate fabricate în casă, sub privegherea cucoanelor gospodine; căci pe atunci gospodăria, deși cuvânt slavon, exprima însă o calitate ce făcea gloria românilor. Luxul se manifesta prin mulțimea servitorilor, mai toți țigani, prin scumpetea blănurilor, a șalurilor turcești și a hainelor de mătase, prin frumusețea cailor ieșiți din hergheliile țării, prin eleganța echipajelor cu patru cai și prin arnăuții îmbrăcați în dulămi aurite, care din ostași domnești ajunseseră a fi potirași, și din potirași slugi de paradă, acățate dindărătul caleștilor.

Atelajul cu patru cai, faleturi, părea însă a fi o prerogativă a clasei I, căci o cucoană din starea II, permițându-și într-o zi a ieși la primblare cu faleturi, a produs un mare scandal și a pățit o mare rușine. I s-au tăiat hamurile de la caretă în mijlocul străzii.

După acest incident comic, se poate lesne întrevedea mulțimea nuanțelor distinctive ce existau între diferitele clase ale societății, nuanțe în gesturi și întonări protectoare din partea celor mari către cei mai mici, nuanțe în alegerea locurilor și a persoanelor la baluri, acei din starea I dănțuind împreună în fundul salonului, iar ceilalți lângă ușă, în sunetul asurzitor al lăutarilor sau al muzicii militare; nuanțe în proprietatea lojilor de la teatru, boierii mari ocupând exclusiv rândul numit bel-étage; nuanțe comice, însă caracteristice chiar în purtarea, în convorbirea și în corespondența unora către alții.

Așa, de pildă, un boierinaș de starea III săruta poala anteriului unui logofăt mare; boierul de starea II îi săruta pieptul, iar cei deopotrivă în ranguri se sărutau pe bărbi. Cel mic sta în picioare, cu giubeaua strânsă la piept și într-o postură umilită dinaintea logofătului; altul, ceva mai căftănit, se punea cu sfială pe un colț de scaun după mai multe îndemnări quasi poruncitoare; altul avea dreptul de a ședea pe jilț, și altul pe divan. Cel mic, adresându-se către puternicul zilei, îi zicea: milostive stăpâine, măria-ta, luminarea - ta; altul întrebuința cuvintele grecești: evghenestate, eclambrotate, file etc., la care magnatul răspundea: arhonda, frățică, sau mon cher, după persoane. Cel mic scria celui coborât cu hârzobul din cer: sărutându-ți tălpile, sunt al măriei-tale preaplecat și supus rob și i se răspundea cu un al d-tale gata; iar formula: al d-tale ca un frate se uzita numai între egali. Chiar damele aveau un vocabular ad-hoc, cele mai mici în ranguri dând celor mai mari titlul de cucoană și primind în loc un simplu: kera mu.

Pe lângă aceste nuanțe, care împestrițau tabloul relațiilor sociale, mai erau și altele nu mai puțin comice și ridicole, precum forma și proporțiile calpacelor boierești, numite șlice sau ișlice, precum prerogativa de a se închina pe la icoane și a lua naforă la biserică înaintea tuturor (trufie grotescă chiar în locașul lui Dumnezeu, unde toți oamenii sunt deopotrivă), precum dreptul de a fi ras pe cap și la ceafă de bărbier-bașa, bărbierul domnesc, precum obiceiul oriental de a fi ridicat de subsuori pentru a sui scările, precum favoarea, adeseori scump plătită, de a lua dulceți, de a bea cafea turcească și de a fuma ciubuc la curte! etc. etc.

Mărimea șlicelor, care de-abia se țineau în echilibru pe creștetul boierilor, arăta înălțimea rangurilor; așa unii purtau calpace mici și rotunde de pielicică de miel, alții jumătăți de șlicuri cu fund verde de postav ²⁴ ; iar protipendiștii se coronau cu oboroace atât de colosale, încât nu se găsea în Iași rădvan destul de încăpător ca să conțină doi logofeți mari în costumul lor de paradă. Când o pereche de postelnici se urca în aceeași caleașcă, șlicele lor erau expuse a se turti sub desele caramboluri ce făceau între ele pe străzile podite cu grinzi de lemn ²⁵ , și, pentru a le feri de o deformare inevitabilă, bieții boieri se îndemnau a rămânea numai în fesuri, așezând baloanele lor pe banca de dinainte a trăsurii. Nimic nu putea fi mai comic decât acea sintrofie de capete fără șlice și de șlice fără capete.

De pe timpul acela au rămas câteva fragmente de un cântec poporal:

Precât dar damele societății prezentau aspectul unui buchet grațios, elegant, seducător, pe atât consorții lor formau un grup, asupra cărui Orientul și, mai bine zicând, fanariotismul suflase o ceață bizară. Precât ele, cu spiritul dezvoltat, cu inima plină de aspirări frumoase, străluceau de luciul civilizației, pe atât ei rămăseseră acoperiți de vechea rugină. Crescuți în idei de mândrie boierească, victime acelui sistem fanariot de corumpere, care avea drept țel și efect degenerarea românilor, nimicirea demnității personale și stingerea simțului de patriotism în sânul lor, ei nu puteau înțelege progresul omenirii, decât ca o pășire pe calea averii și a onoarelor. Trist rezultat al influenței unui șir de guverne bastarde, care de un secol se abătuseră ca niște corbi răpitori, ca niște omizi otrăvitoare asupra țărilor noastre. Orientul ne trimitea ciuma, Fanarul ne adusese cangrena morală, mai fatală decât toate epidemiile ucigătoare, și din acea cangrenă se născu ciocoismul, se născu umilirea servilă, se născu ambiția egoistă și toate celelalte stafii funeste, care și până astăzi există printre români, deși însă acum tupilate și ascunse.

Ciocoismul îndemna a fi mare cu cei mici și mic cu cei mari; el avea obraz de săftian, după vorba românului; primea zâmbind insulte cât de grave și chiar palme, fără a simți nevoie de vreo satisfacere. Acele palme se spălau cu apă din ibric; căci duelul, introdus în societate de tinerii crescuți în Germania și Franța, inspira o groază salutară ce nu-i da drept de împământenire.

Ciocoismul bine exercitat își da însuși diplomă de ischiuzarlâc (dibăcie), servind de treaptă spre acățare, și atât de puternic el rodea sămânța bună din inimă, cât devenise din înjosire o înălțare, din rușine o fală. Mulți erau care declarau în gura mare că sunt ciocoi de casa cutărui boier mare. . . și mulți îi pizmuiau!

Politica ciocoismului consista în ferventa adorare a numelui împăratului rus, în vizite dese la consulat, în ambiția de a juca vistul sau preferanțul cu dl consul, spre a câștiga nu banii, ci protecția lui. Iar mica opoziție compusă de câțiva competitori la tron, adresa în taină memorii la Petersburg sau jalbe la Poartă, cerând intervenții străine; zic în taină, căci, dacă manoperele sale parveneau la urechea domnească, întreaga opoziție era trimisă la mănăstire spre pocăință. Servilitatea, ciocoismul, sub mască de finețe diplomatică, făcuse din Camera deputaților anticamera domnului, compusă din reprezentanți devotați orbește guvernului.

Aleși prin varga magică a corumperii electorale, ieșiți din urne prin un nămol de decrete de boierii, și de rânduiri în slujbe, clociți sub o atmosferă de intrigi, de promiteri, de amenințări și de hatâruri, ei deveneau umiliții sateliți ai tronului și, bun sau rău, folositor sau păgubitor țării, ei votau cu entuziasm tot ce li se prezenta de sus. Apoi, cuprinși de recunoștință, adresau acte de mulțumire Părintelui Patriei, pentru patrioticeasca sa oblăduire, hărăzindu-i drept recompensă, pe lângă lista civilă, și economiile bugetului anual, ofrandă depusă pe altarul Patriei!

Serbarea cea mai solemnă pentru ciocoism era ziua sf. Nicolae, ilustrată cu ceremonii la curte, vizite oficiale la consulat, Te-Deum la Mitropolie, sunări de muzică militară, descărcări de tun (exista numai unul), bal mare la palat și luminație în oraș. Pe străzi se înălțau transparante cu portretul-caricatură al împăratului; iar primprejurul lui ardeau cu pălălaie balerci de păcură și sunau din cobze bande de lăutari.

Cât pentru vreo serbare națională nici nu se pomenea; căci simțul de naționalitate, pentru cei mai mulți, amorțise de tot, și pentru un mic număr de patrioți nu se întindea mai departe decât până la hotarele țării. Stranie prefacere a lucrurilor, stranie schimbare a oamenilor! Cine ar crede, privind țara de astăzi, că acum treizeci de ani, o mare parte din ideile, simțirile și principiile moderne, care au prins rădăcină adâncă în societatea noastră, erau litere moarte, ba chiar lipseau și cuvintele din limbă pentru exprimarea lor, așa:

Onestitatea nu găsea un substantiv analog în jargonul ce se vorbea, cuvântul omenie (om de omenie) fiind disprețuit ca un termen uzitat printre țărani. Un om onest se zicea pe grecește timios sau om de treabă... de care treabă?

Amorul propriu era poreclit filotimie și prin o bizarerie limbistică, mita sau rușfetul rusesc se chema filotim.

Românismul avea un înțeles insultător pentru tagma evghenistă, căci o apropia de clasa locuitorilor de la țară: „Român e țăranul, eu sunt boier moldovan“, declamau cu mândrie elevii lui Cuculi și Chiriac.

Unirea?... Un vis nevisat încă de nime. Independența? Alt vis îngropat în mormintele lui Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul.

Egalitate, libertate? Utopii ieșite din sânul Goliei și menite a duce pe utopiști iarăși în Golia, dacă ar fi existat asemene vizionari. Și precum sacrele principii de drepturile și îndatoririle omului în societate zăceau sub pâcla ignoranței, asemene și limba, și literatura, și artele frumoase se resimțeau de influența pâclei. Barbaria turcească, corumperea grecească și desele ocupări rusești lăsară urme deplorabile în moravurile și în spiritul societății, și caracterul ei român dispăruse precum dispare pământul sub zăpada iernii. Soarele României era palid și fără căldură națională! Limba, păstrată cu sfințenie de străbunii noștri și de popor, devenise un tutti frutti, împestrițat cu vorbe grecești, turcești, rusești și franceze. Sub domnirea pașalelor ea se corcise cu ogeaguri, cu calemgii, cu taclituri, cu muchelefuri, cu chefuri, cu temenele, cu huzmeturi etc.; sub fanarioți se încuscrise cu evghenii, cu filotimii, cu takismata, cu englendisiri, cu aporii, cu filo to heri, cu istericale, cu baclavale, cu arhontologii, parigorii etc. În fine, studiul limbii franceze introdusese în biata limbă nenumărate cuvinte terminate în arisit: amorarisit, menajarisit, amuzarisit, pretindarisit, perfecționarisit, constituționalizarisit etc.

Un adevărat român rătăcit în societate pe atunci rămânea cu gura căscată și se putea crede transportat într-o lume cu totul străină sau mai bine în turnul lui Babel. Ce putea fi dar literatura unui asemenea timp?

Pe la începutul secolului s-a ivit în Moldova o pleiadă de poeți, care au lăsat urme adânci în memoria contemporanilor. Acea pleiadă compusă de: Tăutu, Conachi, Beldiman, Bălșucă, Pogor, Bucșănescu etc., toți boieri și feciori de boieri, erau înzestrați cu învățăturile clasice ale limbilor: elină, latină și franceză. Ei se îngânaseră cu imaginile poetice ale mitologiei antice și primiseră totodată reflectul depărtat al ideilor voltairiene, pe care revoluția cea mare din 1793 le răspândise în Europa; însă distanța nestrăbătută ce exista între patria lor și izvorul acelor idei, precum și mai cu seamă poziția lor socială îi opriră de a se pătrunde de principiile radicale ale Franței. Spiritul lor lua deci o altă direcție; el se îndrepta cu tot focul tinereții pe câmpul înflorit al poeziei, câmp ce îi ducea în templul amorului. În curând Moldova fu inundată de satire, cântece amoroase și elegii, în care dumnezeii mitologici și mai cu seamă Afrodita ocupau locul cel mai important, precum în poeziile franceze de la aceeași epocă. Acele stihuri descriau în cadențe lungi jalnica stare a inimilor și chiar, sub forma de acrostihuri indiscrete, publicau numele zânelor adorate.

Satirele erau foarte mult gustate, căci ele corespundeau cu natura spiritului râzător al românilor; dar, mai presus de toate, cântecele de lume erau bine primite, fiind cântate de lăutari la mese, nunți, petreceri prin grădini și vii.

Pe atunci breasla lăutarilor dobândise o mare însemnătate, căci fiecare boier ce poseda suflete de țigani avea și banda sa de muzicanți deprinși a suna din viori, din cobze și din naiuri; iar diversele bande se întreceau care de care a compune melodii mai duioase pe versurile boierești și a scoate din piepturi ahturi mai prelungite, mai pătrunzătoare în folosul dragostei stăpânilor.

Lăutarii serveau de tainici curieri ai inimilor, căci declarările de amor se făceau prin gurile lor; prin urmare un ah! sau un of! bine trăgănat plătea pungi de bani și adeseori înstărea pe fericitul țigan, care poseda piept sănătos și răsuflare lungă.

Astfel era obiceiul! Să-l respectăm, ca unul ce a contribuit la fericirea părinților noștri și a păstrat, în lipsă de tipar, producerile poetice ale generației trecute. Acele produceri au patru caractere distincte și se împart în: 1) Cântece de lume (poezii amoroase); 2) Epistole; 3) Satire și 4) Meditații filozofice; însă mai putem adăuga câteva încercări de soiul epic și câteva traduceri în versuri din autorii străini, precum:

Toate aceste scrieri au meritul lor în privirea versificării și a limbii, ades mlădiată cu mult talent; dar nu au putut exercita vreo influență salutară asupra gustului pentru literatură în epoca de care vorbim, fiind nerăspândite în public. Ele probează că printre părinții noștri existau spirite cultivate distinse, ce simțeau nevoia de a-și lua zborul în sfera ideilor înalte, însă nu erau seduse de prestigiul gloriei; căci lipseau mijloacele publicității. Poeții scriau pentru mulțumirea lor, precum diletanții fac muzică în singurătate, și nu se îngrijeau de soarta manuscriselor. Consecința inevitabilă a unei asemene nepăsări a fost pierderea multor din autografe, care după moartea autorilor au servit a acoperi gavanoasele cu dulcețuri. Cămara se îmbogățea cu paguba literaturii.

În adevăr, demnul de laudă Asachi se încercase a fonda o tipografie și un jurnal: Albina românească, însă acea tipografie zăcea în nelucrare din cauza lipsei de materie și biata Albină era condamnată a culege miere numai din florile grădinii domnești. Îi era oprit de a deștepta opinia publică, care pe la 1840 se prezenta în ochii guvernului sub forma unui monstru amenințător; dar îi era permis și chiar impus a relata numai ceremoniile de la Curte și de la consulatul rusesc.

În adevăr, Asachi publică din când în când câte o cărticică de învățătură elementară pentru școale și câte un calendar la începutul fiecărui an; dar și în acele publicații inocente el se găsea constrâ ns de asprimea unei cenzuri neinteligente. Foarfecele cenzurii țineau locul spadei lui Damocles deasupra capului fiecărui autor.

Dezvoltarea ideilor și purificarea gustului literar se resimțeau dar foarte amar de sistemul apăsător al guvernului, și avântul scriitorilor își frângea aripile, lovindu-se de indiferența publică ca de o stâncă. Bătrânii nu citeau decât viețile sfinților; iar tinerii nu citeau nimic, disprețuind cărțile românești, și printre acei tineri numai un Alexandru Hrisoverghi și un Costache Negruzzi: rari nantes in gurgite vasto se băteau cu mâna pe frunte, zicând cu desperare ca Chénier în ora morții lui: Et pourtant je sens que j’ai quelque chose là!