V

Tabloul de mai sus va părea poate depins cu culori cam mohorâte. Societatea este prezentată sub o lumină puțin favora– bilă; timpul este arătat cu un nămol de defecte și de ridicole. E drept, prin urmare, să examinăm și părțile avantajoase ale tablo– ului, pentru ca să ne facem o idee exactă de epoca părinților noștri, epocă interesantă, de care ne ținem noi înșine prin legături intime ²⁶ .

Am pretins că până la 1840 și chiar mai încoace cu câțiva ani, ideile și principiile moderne înrădăcinate astăzi la noi nu pătrunseseră încă în țară, că societatea purta sigiliul oriental, că spiritul și inima se luptau și amorțeau sub suflarea otrăvitoare a fanariotismului, că precum guvernul nu avea altă ambiție decât aceea de a fi bine văzut la Petersburg, asemene boierimea nu avea altă preocupare decât a fi bine văzută și protejată de guvern.

Am spus că generația stătută era înțelenită în vechile datini și privilegii, fără nici o dorință de a ieși vreodată din cercul lor; vom adăuga că tinerimea ce reprezenta viitorul țării nu avea nici o însemnătate, nici o aspirare, nici o inițiativă și negreșit ea ar fi rămas pierdută în hăugașul trecutului dacă unii din părinții noștri nu ar fi avut ideea de a-și trimite copiii la universitățile din Francia și Germania. Această idee providențială, acest act revoluționar, putem zice, a deschis porțile României la toate reformele civilizatoare ce au năvălit la noi și s-au împământenit cu o repejune fără exemplu în oricare altă parte a lumii. Să fim drepți și să ne închină m cu respect și recunoștință dinaintea memoriei părinților. Ei prin traiul lor păreau a face parte din secolul XVI, dar au avut meritul sublim de a introduce în Patria lor un secol de progres și de regenerare, secolul XIX, adus din străinătate prin copiii lor.

Glorie și onor părinților noștri! Ei au pregătit viitorul, un viitor plin de frumoase promiteri, care s-au realizat în parte și din care se bucură generația de astăzi.

Acei oameni venerabili au undit în inima lor cea mai sublimă aspirare: căci ei păstrau cu sfințenie în fundul inimii calitățile moștenite de la străbuni și neatinse de cangrena fanariotismului. Pentru acei boieri demni, țara, numită moșie, era cel mai scump odor, cea mai sacră avere strămoșească. Demnitatea lor personală îi ținea pe picioare și amenințători în fața puternicilor intriganți de la Fanar, simțul lor de naționalitate îi făcea a plânge, privind înjosirea Patriei lor, căzută din culmea gloriei la rangul de un simplu pașalâc. Respectul lor pentru persoana împăratului Rusiei era izvorât din recunoștință, căci Rusia pusese capăt domnirii fanarioților, ea reînviase tractatele vechi ale țării cu Turcia și dotase România cu o constituție mult mai liberală decât ale imperiilor vecine. Ei au fost singurele coloane rămase al timpului naționalităț ii noastre; pe fruntea lor venerabilă aurora viitorului reflecta razele sale; însă amar de naturile alese, de inteligențele nerăbdătoare care trăiau în așteptarea acelui viitor depărtat! C. Negruzzi a fost una din acele naturi.

Crescut în țară sub privegherea părintelui său, el își dezvoltă spiritul, își înmulți cunoștințele prin citirea autorilor clasici, atât eleni, cât și francezi, și de la sine se înfrăți cu școala romantică, al cărei șef era Victor Hugo. O oprire destul de lungă în Basarabia și Rusia de sud punându-l în relație cu vestitul poet Pușkin, gustul său pentru literatura modernă se afirmă încă mai mult și, ca prin un efect magic, el se trezi deodată cu o avere bogată de idei noi, de poezii armonioase și de stil curat românesc. Avea, sărmanul, o comoară, și nu se putea bucura a o împărți cu nimeni, căci împrejurul său nimeni nu era în stare să o prețuiască la adevărata ei valoare.

Efect curios al legii de contraste! efect natural al sistemului de opresie! Pe când stilul general arlechinat cu grecisme, slavonisme, francisme mirosea a birocrație, modelându-se pe fraza stereotipă de așa precum și în urmarea celor mai sus pomenite; pe când poezia lâncezea în versuri trăgănate de 16 picioare și șchiopăta sub forma de ode lingușitoare către ministru, domn și împărat, C. Negruzzi traducea cu o măiestrie artistică baladele lui V. Hugo și minunata poezie a lui Pușkin Șalul negru. Limba lui era corectă, versificarea armonioasă și traducerea demnă de original.

Pe când clerul ținea într-o mână discul drăgălaș și în cealaltă fulgerele afuriseniei, C. Negruzzi îndrăznea a scrie pe Toderică, jucătorul de cărți ²⁷ și să traducă, în colaborare cu A. Donici, Satirele prințului Antioh Cantemir, în care se găsesc pasaje ca următorul:

Pe când tradițiile istorice căzuseră în uitare și faptele glorioase ale strămoșilor noștri se pierdeau în întunericul ignoranței, C. Negruzzi avu nobila dorință de a deștepta simțul național prin poemul istoric Aprodul Purice. Acest mic poem cuprinde tablouri de o rară frumusețe și se deosebește atât prin armonia versurilor, cât și prin o energie de stil necunoscută încă până la dânsul.

Începutul e pastoral și încântător:

Iar cu cât poetul intră mai afund în sugetul său, versul devine oțelit, și când descrie lupta de pe malul Siretului, între ostașii lui Ștefan-vodă și armia ungurească a lui Hroiot, poemul ajunge la înălțimea epică. În acel pasaj poezia descriptivă produce efecte de minune în ochii și în auzul cititorilor prin nechezarea cailor, prin zângănitul armelor și mai ales prin eroismul domnului. Se cunoaște că nu fără intenție Negruzzi colora atât de viu tabloul său; lui îi plăcea să puie în fața tronului imaginea sublimă a lui Ștefan, ca un contrast amar; îi plăcea să arate boierilor degenerați din timpul său cum erau acei de pe timpurile vitejiei, care, în loc de a trăi în trândăvie, știau să moară cu sabia în mână pentru apărarea țării. Aprodul Purice a fost o palmă dată de trecutul glorios prezentului mișelit.

Pe când palatul domnesc era considerat ca un soi de templu, iară domnul ca un soi de Buda nefailibil, C. Negruzzi avea curajul a scoate la lumină imaginea cruntă a lui Alexandru Lăpușneanu și a spune boierilor un mare adevăr: „Poporul e mai puternic decât boierimea!“

„Proști, dar mulți!“ răspunde Lăpușneanu vornicului Moțoc, în scena măcelului din palat, atunci când poporul adunat la poarta curții striga: „Capul lui Moțoc vrem!“ Acel răspuns al domnului: „Proști, dar mulți!“ cuprindea în trei cuvinte o adevărată revoluție socială. Prin urmare nuvela istorică fu rău văzută la palat, rău primită de boieri; însă ea își dobândi pe loc rangul cel mai înalt în literatura română, și va rămânea totdeauna un model perfect de stil, de limbă frumoasă, de creație dramatică și de o necontestată originalitate.

Nu mai enumăr celelalte păcate ale tinereților, toate spirituale, atrăgătoare și plăcute ca păcatul; însă voi declara fără nici o părtinire de veche amicie că valoarea scrierilor lui C. Negruzzi, mare prin calitățile lor, se mărește în proporție colosală când gândirea mea se raportă la timpul de sterilitate în care ele au fost produse. În anii de secetă rodurile copacilor sunt mai cu seamă prețioase.

Bagajul literar al lui Negruzzi este mai puțin voluminos, precum a fost și acel al lui Prosper Mérimée în Francia; însă câștigă în calitate ce-i lipsește în câtime. El zicea: „Mai bine vreau un armăsar arăpesc decât o herghelie tătărească“ și „decât un câmp de măcieși, mai bine un singur trandafir“. Avea multă dreptate și zicea un mare adevăr în limbajul său original: căci mai bucuroși să fim de a poseda în bibliotecă un singur volum de păcatele lui Negruzzi decât o sută de tomuri ale unor literați păcătoși.

Am asemănat pe Negruzzi cu Mérimée în privirea câtimii operelor; acea asemănare o găsim și în natura talentului și chiar a spiritului lor. Amândoi aveau condeie de oțel mlădios, cu care știau a cizela foarte fin limba de care se serveau. Ei aveau deopotrivă simțul estetic în producerile lor și posedau același farmec de narație. Orice întâmplare zilnică, orice istorioară cât de neînsemnată, Negruzzi știa să o prezinte sub forme interesante, și atât convorbirea lui variată, cât și tactul purtării, modestia și blândețea caracterului său l-au făcut a fi mult simpatic contemporanilor săi.

Ca om politic, deși rolul lui nu a fost însemnat, e de ajuns să amintim aici că, fiind deputat sub domnia lui Sturza-vodă, el a fost exilat de două ori la moșia sa Trifești de pe malul Prutului, pentru crima neiertată că avea idei liberale și făcea opoziție guvernului. Însă și diversele posturi ce a ocupat, de la simplu diac de visterie, post în care intrau întâi feciorii de boieri pe atunci, până la postul de ministru de finanțe, și cariera politică erau contrare gustului și tendințelor sale literare. În nămolul de dele, adunate împrejurul lui de șicana proceselor, în mijlocul lucrărilor seci de cancelarie, la care a fost condamnat o mare parte din viață, el găsea timp a comite plăcute păcate, colaborând la toate foile ce se iveau pe orizontul literar. Astfel: Curierul de ambe sexele al lui Heliad, Albina lui Asachi, Alăuta românească, Dacia lui Kogălniceanu, Progresul, România literară ale lui Alecsandri, Lumina lui Hasdeu și chiar Convorbirile literare s-au ornat cu mărgăritare ieșite din șiragul său. Însuși repertoriul teatrului național se îmbogăți cu două piese originale, care au avut mare succes pe scenă: Doi țărani și cinci cârlani și Muza de la Burdujeni; această muză a rămas un tip în panorama noastră socială. Așadar, ca membru al societății, C. Negruzzi a fost o individualitate marcantă printre contemporanii săi. Ca om politic, a fost liberal într-un timp unde liberalismul era periculos, căci îl amenința exilul.

Ca om de litere, a fost, este încă și va fi mult timp în fruntea prozatorilor români.

Ca român, cu simțul de adevărată naționalitate, să-l lăsăm însuși a se exprima:

Mircești, ianuarie 1872