I

În trecerea mea prin Bucovina, am petrecut cu tine câteva zile, de a căror plăcere îmi aduc ades aminte. Multe am vorbit noi atunci despre aceste frumoase părți ale Europei, care se numesc Țările Românești, și despre poporul frumos ce locuiește în sânul lor. Aprinși amândoi de o nobilă exaltare, deși poate cam părtinitoare, am declarat într-o unire că patria noastră e cea mai drăgălașă țară din lume, și neamul românesc unul din neamurile cele mai înzestrate cu daruri sufletești!

Ce puternice simțiri se deșteptaseră atunci în noi, la dulcele și sfânt nume de patrie! Ce entuziasm măreț ne cuprinsese la falnicul nume de român! Cât eram de veseli; cât eram de fericiți atunci! Îți aduci și tu aminte?

În ceasurile acele de scumpă nălucire, munții noștri ni se păreau cei mai nalți și mai pitorești de pe fața pământului; văile noastre, cele mai îmbelșugate cu holde și cu flori; apele noastre, cele mai limpezi; cerul nostru, cel mai senin; frații noștri de la munte, cei mai voinici și copilele românce, cele mai frumoase la privit, cele mai drăgălașe la iubit decât toate zidirile lui Dumnezeu.

În ceasurile acele de patriotică pornire, oricare faptă istorică a strămoșilor creștea în închipuirea noastră cu proporții uriașe; oricare faptă vitejească a vreunui român din zilele noastre, fie măcar hoț de codru, ne insufla o tainică mândrie; orice se atingea, într-un cuvânt, de România: obiceiuri naționale, port național, dansuri naționale, cântece naționale... toate aprindeau în sufletele noastre o electrică scânteie și ne făcea să zicem cu fală:

În ceasurile acele de sperări măgulitoare, presimțirile inimii noastre, pătrunzând veacurile, vesteau României un viitor măreț, și, prin negurile aurite ale acelui viitor, sufletul nostru întrevedea umbre de eroi români mișcându-se pe câmpul gloriei, precum odinioară Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul. Zăream noi, ca printr-un vis, țările noastre ajunse iar[...]n vechea lor putere, și nația noastră ridicată iarăși printre cele mai însemnate nații ale lumii.

O! vis dulce! o! vis neprețuit! care tânăr, cu inimă adevărat românească, nu s-a înfrățit cu tine o dată măcar în viața lui? care tânăr nu te-a dezmierdat cu dragoste într-această epocă în care toate popoarele se deșteaptă la soarele civilizației și al libertății?!

O! vis poetic! o! vis mântuitor! arată-te ades în ochii românilor și le insuflă credința că tu te vei împlini. Spune-le că Dumnezeu le-a dat tot ce le trebuie pentru ca să se facă vrednici de numele lor de români: pământ bogat, spirit deștept, inimă curată, minte dreaptă și o răbdare destoinică de a-i face să izbutească la oricare țel, cât de greu.

Spune-le că un popor care, supus fiind veacuri întregi la tot soiul de întâmplări crude, știe să-și apere naționalitatea ca românul, păstrându-și, ca dânsul, năravurile, portul, limba și legea părinților; că un popor ca acela este menit a se urca pe treaptă cât de naltă; că un popor ca dânsul este chemat la o soartă măreață și vrednică de el.

Spune-le că stejarul deși se usucă, trunchiul său rămâne tot puternic; și că din a sa tulpină cresc alți stejari nalți ca el și ca el puternici!. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Mie mi-e drag românul și știu a prețui bunătățile cu care l-a dăruit natura. Mi-e drag să-l privesc și să-l ascult, căci el e simplu și frumos în înfățișarea lui; căci e curat, înțelept, vesel și poetic în graiul său.

Îmi plac obiceiurile sale patriarhale, credințele sale fantastice, dansurile sale vechi și voinicești, portul său pitoresc care, la Roma, se vede săpat pe coloana lui Traian, cântecele sale jalnice și melodioasele și mai ales poeziile sale atât de armonioase!

Eu îl iubesc și am multă sperare într-acest popor plin de simțire, care respectează, care-și iubește pământul și care, fiind mândru de numele său de român, îl dă ca un semn de cea mai mare laudă oricărui om vrednic, oricărui viteaz, fie măcar de sânge străin.

Am multă sperare într-acest neam a cărui adâncă cuminție e tipărită într-o mulțime de proverburi, unele mai înțelepte decât altele; a cărui închipuire minunată e zugrăvită în poveștile sale poetice și strălucite ca înseși acele orientale; al cărui spirit satiric se vădește în nenumăratele anecdote asupra tuturor națiilor cu care s-a aflat el în relație; a cărui inimă bună și darnică se arată în obiceiul ospeției, pe care l-a păstrat cu sfințenie de la strămoșii săi; al cărui geniu, în sfârșit, lucește atât de viu în poeziile sale alcătuite în onorul faptelor mărețe. Și spre dovadă:

Care din noi nu a fost legănat în copilăria sa cu dulcele cântec de „Nani, puiule” și cu povești pline de zmei ce alungă pe Făt-logofăt, cu o falcă în cer și cu una în pământ?

Care nu a fost îngrozit cu numele de strigoi, de tricolici, de stahii, de rusalii, de babe-cloanțe, care ies noaptea din morminte și din pivnițe pentru spaima copiilor nesupuși?

Care nu a râs și nu râde încă ascultând întâmplările țiganilor ce și-au mâncat biserica sau a jidanilor prin codrul Herței, sau a sârbilor pe malul Dunării, sau a nemților care au degerat de frig în Moldova, zicând că le era kald  ? ș.c.l.

Cine, ajungând noaptea la o casă țărănească, a întrebat: bucuros la oaspeți? și n-a auzit îndată: bucuros! sau trecând pe lângă o masă de țărani, a zis: masă bună! fără a fi poftit îndată la dânsa? sau, fiind față la o nuntă din sat, n-a fost cinstit de cuscrii voioși și nu s-a încredințat de respectul tinerilor către bătrâni?

Cine a intrat la vorbă frățește cu locuitorul de la câmp și nu s-a mirat de ideile, de judecățile lui și nu a găsit o mare plăcere a asculta vorba lui împodobită cu figuri originale? De pildă:

Vrea să grăiască de un om bun? El zice: E bun ca sânul mamei.

De un om nalt și frumos? E nalt ca bradul și frumos ca luna lui mai.

De un om rău? Are mațe pestrițe.

De un om urât? Urât tată a avut.

De un om prost? El socoate că câte păsări zboară, toate se mănâncă.

De un isteț? Scoate pe dracul din pământ.

De o femeie frumoasă? E ruptă din soare.

De un întrebuințat mic? Om cu trei parale în pungă și cu piept de o mie de lei.

De un lăudăros? Intră în doi ca în doisprezece, și nu-l scot nici douăzeci și patru.

De un tânăr cu părul alb? L-au nins devreme.

Ș.c.l., ș.c.l., ș.c.l.

Cine s-a amestecat printre flăcăi și fete la clacă sau la șezătoare și n-a petrecut ceasuri de mulțumire auzind glumele tinerilor, păcălirile lui Pâcală și Tândală, poveștile lui Sfarmă-Piatră, Strâmbă-Lemne și ale lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, istoria văcarului care s-a mâniat pe sat și mai ales cimiliturile propuse fetelor ca să le ghicească?

Cui nu-i place să vadă alergând pe un șes întins o poștă românească cu opt cai? Caii aleargă cât le apucă piciorul; postașii chiuiesc cât îi ține gura, pocnind necontenit din harapnice, și căruța sau caleașca ce coboară văile, trece podurile, suie dealurile cu repejunea drumului de fier... din Austria. Tot drumul e un vârtej spăimântător în care călătorul are prilej de a-și vedea capul frânt de zece ori pe ceas; dar n-aibă frică el, căci, deși drumurile sunt rele, deși caii sunt mici, deși hamurile sunt slabe, deși, într-un cuvânt, primejdiile sunt multe, postașii români sunt dibaci, sunt voinici. Fie noapte oarbă, fie glod, fie costișă, fie vale sau prăpastie... n-aibă grijă călătorul când postașul îi zice: Nu te teme, domnule, că ești cu mine!

Cine a văzut o horă veselă învârtindu-se pe iarbă la umbra unui stejar, sau dansul vestit al călușăilor, sau munteneasca, sau voiniceasca și s-a putut opri cu sânge rece în fața acelor veselii ale poporului atât de vii, atât de caracteristice?

Și, mai cu seamă, care român nu și-a dorit patria cu lacrimi, când s-a găsit în străinătate? și care nu se simte pătruns de o jale tainică și nesfârșită, când aude buciumul și doinele de la munte?

O! trebuie să nu aibă cineva nici o picătură de sânge în vine, nici o scânteie de simțire în inimă, pentru ca să nu se înduioșeze la priveliștea patriei sale și să nu iubească pe fratele său, poporul român.

Aruncă-ți ochii la oricare român, și-l vei găsi totdeauna vrednic de figurat într-un tablou.

De va ședea lungit pe iarbă, la poalele unui codru; de va sta pe picioare, rezemat într-un toiag, lângă o turmă de oi; de va sălta în horă, vesel și cu pletele în vânt; de se va coborî pe o cărare de munte, cu durda sa pe spinare; de se va arunca voinicește pe un cal sălbatic; de va cârmui o plută de catarguri pe Bistriță sau pe Olt ș.c.l.; ... oricum l-îi privi, fie ca plugar, fie ca cioban, fie ca postaș, fie ca plutaș, te vei minuna de fireasca frumusețe a pozei lui și te vei încredința că un zugrav n-ar putea nicăieri să-și îmbogățească albumul mai mult și totodată mai lesne decât în țările noastre.

Vezi-l pe român când vine primăvara, cum i se umple sufletul de bucurie! cum îi crește inima în piept ca frunza în pădure! cu câtă mulțumire el cată la noua podoabă a naturii ce acoperă locul nașterii sale, cu câtă veselie el vede luncile înverzite, câmpiile înflorite, holdele răsărite!

Românul se renaște cu primăvara! El întinerește cu natura, căci o iubește cu toată dragostea unui om primitiv. De aceea și toate cântecele lui încep cu frunză verde. Lui îi place să se rătăcească prin desișul pădurilor; îi place să pocnească și să cânte din frunze; îi place să-și puie flori la pălărie, să asculte cântecele păsărilor și să zică atunci câte o doină de jale, de dragoste sau de hoție.

Pentru dânsul primăvara este un timp de simțiri puternice și ademenitoare. Gingașele flori ale câmpului îi aduc aminte de copile românce cu ochii mari și vioi, cu fețe rotunde și albe, cu gurițe rumene și glumețe, și atunci, fără de voie, el începe a cânta:

sau:

Dar totodată desimea înverzită a codrilor, prin care șerpuiesc și se pierd tainice potici, deșteaptă în inima lui un dor ascuns de voinicie și îl îndeamnă a zice:

sau:

Și dacă acele doruri ale inimii sale se împlinesc, dacă norocul îi aduce în brațe o puicuță bălăioară, el îi jură în cosițe c-a s-o ieie de nevastă și s-o ție tot pe brațe și la sân cât a trăi cu dânsa.

Și dacă întâmplările îl aduc a se face voinicel cu tăișul de oțel, el nu merge în haiducie numai pentru dorința de a câștiga bani, ci pentru că simte în sineși un îndemn neînvins către o viață de lupte și o urăneîmpăcată împotriva ciocoilor.

Și la aceasta avem martori înseși cântecele lui:

sau:

El se duce la hoție pentru ca să vânture țara și să-i iasă vestean lume, și să-l îndrăgească nevestele, și să-l binecuvânteze săracii, și să se facă, într-un cuvânt:

Acesta este visul care frământă închipuirea lui! acesta este dorul care îi arde sufletul! Cât pentru averi, el cum le câștigă așa le și răspândește. Banii luați din chimirul bogatului trec în mâna săracului, căci românul, deși se face hoț, el nu trece cu vederea pe cei ce-i poate ajuta la nevoie.

Bujor, Codreanu, Voicu, Tunsul și alți hoți de demult și din vremile noastre nu întâlneau sărman nenorocit fără a-i da bani să-și cumpere boi; nu vedeau văduvă săracă fără a-i face bine. De aceea, poporul nostru a avut totdeauna o simpatie nemărginită pentru voinici. El îi găzduiește, îi cântă, îi admiră și îi tânguiește amar când ei pică în mâna potirei.

În ochii poporului hoțul este un erou la ale căruia fapte și nenorociri el se interesează ca la un copil al său. Amândoi se iubesc unul pe altul, se ocrotesc la vreme de nevoie și sunt uniți prin o strânsă legătură de aceleași simțiri și de același interes, poate.

În urmare, cele mai frumoase cântece sunt alcătuite de popor în iubirea și în pomenirea hoților; cele mai frumoase româncuțe se îndrăgesc după dânșii, căci tot au mai rămas la românii de astăzi oarecare slabe aduceri-aminte de dumnezeii romanilor celor vechi, Venus și Mars, care se iubeau împreună în Olimp.

Dar spre o mai deplină încredințare de acea iubire frățească ce au hoții și poporul între ei, să cercetăm în treacăt cântecele, poeziile alcătuite de improvizatori și care sunt știute în toată românimea. Aceste cântece au îndoitul merit de a cuprinde în sânul lor și notițe istorice, și flori de poezie vrednice de a atrage admirarea noastră.

În vremea lui Matei Ghica V. V. se arată la Movilău un hoț vestit, anume Codreanu... Să vedem în ce chip îl descrie cântecul poporal:

Care mumă poate să-și dezmierde copilul cu mai multă dragoste?... Pentru poporul român, Codreanu nu e numai un voinic, ci un voinic iubit, un voinic frumos, un voinicel mândru și sprintenel!

Hoțul își găsește în sfârșit un cal după inima lui, se aruncă pe el și...

Ce descriere poate fi mai simplă, mai energică și mai poetică?

Care cuvânt din limba noastră poate arăta o icoană mai lămurită de iuțeala calului și de repejunea fugii lui, decât limpezirea văilor?

Poezia românilor este o comoară nesfârșită de frumuseți originale, care dovedesc geniul poporului.

Codreanu, după multe izbânzi, întinde masă mândră în rediul Breazului, deasupra Copoului, chiar în fața Iașului:

Este de însemnat că în toate baladele voinicești se găsesc aceste două versuri. De unde vine asta? și ce dovedește repetarea lor?

Hoțul e atât de sigur în puterea lui că nu-i pasă de nimic; dar poporul care se îngrijește de viața lui și care, știind că potira îi este cea mai aprigă dușmană, prevede soarta ce-l așteaptă din pricina nepăsării sale, poporul, zic, îl tânguiește amar prin acele două versuri, și adeseori, nemaiputând stăpâni presimțirea și grija sa, îl îndeamnă pe hoț să se ferească de dușmani și îi zice:

Să ne întoarcem însă iarăși la Codreanu. Pe la mijlocul mesei, iată că sosește potira și-l înconjoară.

Răspuns falnic și caracteristic! În el e zugrăvită natura întreagă a hoțului român: fală, nepăsare, voinicie și dărnicie.

În cât se atinge de faptele eroului său, poporul nu trece nimică cu vederea. Îi place să descrie toate mișcările lui și să rezică toate cuvintele sale:

Iată, în sfârșit, cele mai puternice dovezi de simțirile poporului pentru haiduci. Începutul și sfârșitul acestei strofe cuprind toată inima lui:

Blestem și ură asupra dușmanului, asupra învingătorului dragului său Codrenaș!

Acest MI-L este un poem întreg de dragoste, de jale și de desperare.

Să vedem acum ce fel răspund hoții la atâta iubire și ce fac ei ca să o câștige? Faptele lor voinicești sunt în adevăr destoinice a minuna închipuirea poporului, dar prin care fapte ei știu a atrage așa de bine simpatia lui? Să cercetăm dar iarăși cântecele lor și ne vom tălmăci lesne acea problemă. Iată ce găsim în baladele celor mai mulți hoți de codru și de drumul mare:

Tot acel Codrean de care am vorbit mai sus, după ce se luptă ca un leu, e prins, legat și dus spre cercetare înaintea domnului Matei Ghica:

Cântecul lui Bujor zice:

Voicu, întrebat de judecători și cercetat despre averile ce adunase el în vremea hoției lui, răspunde așa:

Destule sunt aceste pilde ca să ne arate totodată și caracterul voinicesc al hoților români, și caracterul iubitor și recunoscător al poporului român, și în sfârșit caracterul original al geniului său poetic.

(Bucovina, 1849)