II

Eu fac întocmai ca neguțitorii de pietre scumpe, care când îți arată vreun briliant minunat se simt fără voie îndemnați a rosti mii de laude asupră-i, deși el însuși se recomandă destul ochilor prin frumusețile sale. Nu pot să-ți trimit vreo baladă mai însemnată fără a o întovărăși de câteva rânduri pline de entuziasm pentru dânsa. Ce să fac?... M-am înamorat de poezia poporală ca de o copilă din Carpați, tânără, mândră, nevinovată și așa de frumoasă că, după cum zice vorba românească, pe soare ai putea căta, iar pe dânsa, ba! Iată dar că, dezvelind astăzi la lumina soarelui comoara nesfârșită a poeziei românești, aleg din colecția baladelor și a cântecelor ce am adunat prin munții și văile Moldovei trei balade și câteva hore destinate a apărea în coloanele foaiei Bucovinei. Cea dintâi baladă este a lui Mihu copilul.

Acest Mihu este un adevărat cavaler-trubadur din veacul de mijloc. Voinic vânturel de țară și gingaș cântăreț, el trezește codrii vechi, trecând ca o nălucă înarmată prin desișul lor, pe la ceasul când toată suflarea doarme, pe la miezul nopții!

Zice balada, dar lui Mihu nu-i e grijă nici de fantasmele spăimântătoare ale întunericului, nici de fiarele crude ale codrului. El merge voios pe murgușoru-i mic care, când se urca la dealul

Se duce Mihul meu dezmierdând codrii prin dulceața unui cântec armonios, unui cântec de voinic ce suna așa de duios, încât mult în urmă-i codrii vuiau tainic și se clătinau ca la suflarea unui geniu nevăzut.

În zadar calul său cearcă a lăsa drumul și a apuca colnicul! În zadar murgul năzdrăvan zice:

Mihul nu-și numără dușmanii niciodată; lui nu-i pasă de-ar fi patruzeci și cinci, cincizeci fără cinci, de-ar fi chiar haiduci levinți; de-ar fi chiar duși de la părinți de când erau încă mici; de-ar fi, într-un cuvânt, acei dușmani, lipsiți de orice simțire omenească, ca ființe ce de mult s-au depărtat de la izvorul îndulcitor al inimii omenești, de la sânul părintesc, Mihu răspunde cu fală:

La aceste cuvinte Murgul se supune, lasă colnicul și apucă iar drumul, căci murgu-i ca gândul, zice balada; dar iată că în fundul codrului, la o muche de stâncă, benchetuiește un ungur bătrân cu patruzeci și cinci de nepoți de ai lui, și iată că deodată el tresare, auzind:

Acesta e Ianuș cel vestit! Ianuș care domnește în codri cu o ceată de voinici cu chivere nalte și cu cozile late, lăsate pe spate! Ianuș care poruncește la haiduci făr' de leafă: hoțoman bătrân și neîmpăcat,

El are săbii lucitoare, are durdă ghintuită, are inimă oțelită, dar sufletul lui e măreț, căci măreață e porunca ce dă el voinicilor lui haramini. Mergeți, le zice, și-i ațineți calea la pod, la hârtop etc.

O parte din unguri merg de ies în calea Mihului și cad uciși de paloșul lui, căci le-a zis Mihu:

Pe urmă Mihu purcede iar prin cel codru verde, cântând duios din cobuz, și merge de se înfățișează deodată în ochii lui Ianuș.

Ungurul se înfurie, și cu glas de răzbunare poruncește nepoților să dea cu flintele, să dea cu lăncile. „Lăsați lăncile”, le zice Mihu,

Ungurii se opresc la glasul lui, și însuși Ianuș rămâne mut. Aici vine o scenă vrednică de geniul lui Ossian! În fundul unui codru vechi ca pământul și tăcut ca mormântul, în fața unui bătrân ce pare a fi chiar zeul fantastic al codrului, în mijlocul unui mare număr de hoți turbați de dorul răzbunării, la razele stelelor ce lunecă și se răsfrâng pe arme lucitoare... un voinicel singur, privind moartea cu nepăsare, începe a cânta, și deodată natura întreagă se trezește, bătrânul se îmblânzește, și hoții stau porniți pe gânduri, uitând mânia lor. Dar cine cântă așa? Mihu copilu! Și ce fel cântă Mihu?... Balada zice:

Cine nu s-ar fi înduioșat la asemene armonie încântătoare, dacă înseși stelele s-au oprit din calea lor ca să o asculte, ele care aud melodiile cerești? cine n-ar fi zis în urmă, ca Ianuș:

Ianuș și Mihu se pun la masă și benchetuiesc și ciocnesc pahare, deși ei fac acum praznicul morții. Unul din doi trebuie să moară, căci nu poate încăpea pământul doi viteji ca Mihu și Ianuș. Iată dar că se scoală și

Cine va fi oare învingător? Lupta le e de moarte! De vroiești s-o afli, citește balada, căci ar fi păcat să-i dezvelesc eu toate tainele.

Cea a doua baladă se numește Păunașul codrilor. Ea se deosebește de cântecele numite haiducești prin un caracter romantic ce îi dă o mare asemănare cu baladele cavalerilor din veacul de mijloc. Subiectul ei de dragoste și de vitejie, precum și chipul cu care este tratat de necunoscutul ei autor te face a cugeta la unele scene din poemul lui Tasso, la luptele eroilor cântați de acest geniu nemuritor al Italiei, la vitejiile nobililor cavaleri, care aveau drept deviză două singure cuvinte: Amor și glorie! și care mureau cu mulțumire pentru apărarea iubitelor lor.

Așa în balada românească vedem un voinicel trecând cu mândra lui pe culmea unui colnic, la o margine de codru. Amândoi sunt tineri, uimiți de dragoste. Ea-i pruncuță bălăioară, cu cosița gălbioară; el e voinicel mândru și cu statul tras pintr-un inel. El o roagă să cânte și-i tot zice:

Prunca ar împlini cu bucurie dorința iubitului ei, dar se teme ea însăși de puterea fermecătoare a cântecului, căci presimte că acel cântec va răsuna în codri și le va scoate în cale pe un viteaz vestit, neînvins încă, Păunașul codrilor! Inima-i spune că frumusețea ei ar fi pricină de luptă periculoasă și nepotrivită între un voinicel tinerel ca bădițul ei și un păunaș de codru, care și-a dobândit falnicul titlu de voinicul voinicilor. Însă, deși nu vrea să cânte îndată, ea nu mărturisește de-a dreptul frica ce o stăpânește, căci o nobilă simțire de delicatețe o oprește a lovi amor-propriul iubitului ei, ci îi dă numai a înțelege de departe despre pericolul ce l-ar amenința, când și-ar cânta ea cântecul:

Această strofă este vrednică de însemnat ca dovadă de ființa simțirilor celor mai delicate în inima poporului român și de recunoștința instinctivă a poeților poporali în ceea ce privește finețile artei poetice.

La răspunsul copilei, voinicelul, citind în inima ei, se înduioșează și, în exaltarea dragostei lui, îi dă numirile cele mai dezmierdătoare:

Cuvântul aurică cuprinde ideea de frumusețe, de preț mare, de raritate, de lucire și de toate calitățile aurului. Voinicelul nostru (căruia negreșit aurul i se părea un metal foarte rar) nu putea dar găsi un termen mai bogat, mai original și mai potrivit cu iubita lui, ce avea cosiță gălbioară. Amorul e neolog în țara noastră.

Cuvântul drăgulică ne îndeamnă a observa aici asemănarea ce se află între limba românească și cea italiană, în privirea diminutivelor. Așa, din dragă românul face drăguță, ș-apoi drăguliță sau drăgulică, precum face italianul din caro, carino, carinetto. Una din calitățile cele mai vederate ale poporului nostru este caracterul său blând, simpatic și dezmierdător.

Să ne întoarcem însă la șirul baladei.

După cea întâi izbucnire a inimii sale, voinicelul nostru urmează a zice cu o falnică bărbăție, sprijinită de însăși puterea dragostei lui:

Iată că prunca începe a cânta și, precum ea presimțise, iată că dulceața cântecului trezește răsunetele depărtate și le scoate în cale pe Păunașul codrilor! Cine-i el? Ce soi de ființă este acest om care poartă un nume atât de poetic și care este cunoscut în lume de voinicul voinicilor? Îl vom afla în cele întâi cuvinte ale lui, cuvinte făloase, poruncitoare și amenințătoare:

Pentru un păunaș de codru ca dânsul, pentru voinicul voinicilor toți ceilalți oameni i se par negreșit băieței, voinicei; în urmare, când vorbește de dânsul, el zice: Noi, Nouă! întocmai ca un stăpânitor, și crede că toți trebuie să se supuie la poruncile lui, căci altmintrelea amar de ei!

Care este însă soiul dorinței lui? O dorință născută din dragoste. El vrea pe mândra care l-a tras din codri prin glasul ei și care acum îl farmecă prin frumusețea sa. Porunca este scurtă și hotărâtoare. Răspunsul asemene este scurt și energic:

Îndrăzneață mândrie a tinereții! bărbăție insuflată prin focul dragostei! nobilă pornire a inimii fără frică... toate aceste simțiri sunt tălmăcite în două versuri. În ele domnește un ce cavaleresc, care rapoartă mintea la veacul de mijloc. Se pare a vedea doi cavaleri înzeuați, cu lăncile în mâini, cu coifurile pe frunte și provocându-se la luptă în gloria unei dame iubite de amândoi.

Dar, deși acele cuvinte dau baladei un caracter mai deosebit, versurile ce urmează îi adaugă o nouă podoabă prin colorul lor de naționalitate netăgăduită.

A jura dragoste în cosițele copilelor este un obicei țărănesc cunoscut și întrebuințat de toți holteii câmpiilor și ai munților noștri. Jurământul în cosițele fetelor înfățișează ideea șoaptelor amoroase și tainice, care se fac pe furiș la șezători, la scrânciobe, la sărbători, atunci când ochii părinților încetează de a priveghea mișcările copiilor.

Poeziile poporale sunt, precum vedem, comori neprețuite, în care putem descoperi icoane vii și poetice de obiceiurile și de prejudițciile neamului românesc. Așa, mai departe, citim în baladă că voinicii se apucă de brâie și se iau la luptă. Lupta trupească era la romani un exercițiu zilnic, care slujea a forma ostașii pentru războaie și care era totodată o petrecere precum și un mijloc de a pune sfârșit sfezilor particulare. La romani erau luptători publici ce dau reprezentații mari. Asemene și la românii de astăzi lupta trupească a rămas din vechime un obicei care domnește pretutindeni la munți și la câmpi, și biruitorul este înconjurat de stimă și respect, precum odinioară la Roma gladiatorii cei mai vestiți.

Trânta joacă un rol mare la sărbătorile poporale și adeseori ea hotărăște înclinarea inimilor fecioare. În vreme ce bătrânii stau culcați pe iarbă, povestind despre vremea veche, în vreme ce nevestele și însurățeii joacă în horă, mulți din flăcăi fac rămășaguri pe trânte, se apucă la luptă, și copiii îi imitează primprejurul lor.

Trântele dar sunt împărțite în deosebite categorii precum:

Și cine a văzut acele ale românilor din veacul nostru cunoaște de înainte tablourile și statuile ce înfățișează luptele gladiatorilor romani. Aceleași poze, aceleași apucări, aceleași mișcări se reproduc la strănepoții lor, după două mii de ani.

Lupta voinicească consistă a se apuca trupul cu brațele cruciș și a se arunca la pământ, aducându-se unul pe altul peste mână; iar cea mocănească consistă a se prinde de brâie, a se frânge mijlocul și a se pune unul pe altul în genunchi sau a se aduce peste cap. Puterea luptașilor stă dar în tăria șalelor și a brațelor precum și în strânsa legătură a brâielor. Iată pentru ce balada zice:

Și mai departe adaugă:

Acum lupta între amândoi voinicii se apropie de sfârșit. Păunașul frânge mijlocul badiului, care slăbește cu cât i se desface legătura șalelor; și acesta, simțind că în curând o să fie dovedit, zice în desperare:

Până în minutul cel de pe urmă gândul lui este preocupat de soarta iubitei sale, și dacă el dorește a mai prinde la putere, este numai pentru ca s-o poată apăra pe dânsa. De viața sa el nu se îngrijește. Deși pericolul e mare pentru dânsul, rugăciunea ce face el către Dumnezeu pomenește numai de ea:

Care sunt averile unui voinic?... Puterile lui! Ce zici de un popor cu asemene simțiri cavalerești? Să vedem acum ce răspunde copila la acele cuvinte. Vine ea în ajutorul badiului sau nu?

Poporul român are un respect nemărginit pentru dreptate. Fie în orice întâmplare, el pleacă capul dinaintea ei. În ochii poporului dreptatea este o dumnezeire, și când vorbește de dânsa, el o numește sfânta dreptate! Iată pricina pentru care mândrulița baladei nu vroiește a lua parte la lupta badiului cu Păunașul, căci lupta e pe dreptate! Totodată acea luptă voinicească ce se face sub ochii săi pentru dobândirea ei măgulește natura sa de femeie și de româncă. Ca femeie, îi place a vedea că frumusețea ei naște porniri atât de aprinse în inimile vitejilor; ca femeie, ea simte milă pentru voinicelul ce-și pierde puterile și, vroind a-i da ajutor prin un chip oarecare, ea îl îmbărbătează, zicând că va primi de bărbat pe cel care va fi biruitor, căci negreșit asemene cuvinte sunt în stare a da putere de leu oricărui tânăr înamorat; dar, cercetând bine înțelesul acestor cuvinte, se descoperă lesne tragerea instinctivă a inimii sale de româncă pentru cel mai viteaz dintre ambii luptători.

În urmare, lupta se începe cu mai mare furie; dar în curând unul din doi luptași cade biruit. Balada zice:

Poetul necunoscut al acestei poezii pare a fi compus aceste patru versuri înadins pentru ca să ațâțe curiozitatea ascultătorului și să mărească interesul subiectului prin o prelungire premeditată.

Tablou viu al vitejiei răsplătite prin biruință.

Tablou trist ce varsă în suflet o tainică simțire de jale. În adevăr, poetul cel mai ingenios nu ar putea să sfârșească un poem mai bine și mai frumos decât precum se sfârșește balada prin contrastul vieții și al morții.

Viață cu dragoste! moarte pentru dragoste!

Cea a treia baladă, intitulată Miorița, este o veche cunoștință a ta.

Îți aduci aminte de o seară din luna lui iulie a anului trecut, când ne aflam mai mulți prieteni adunați la moșia voastră, la poetica Cernauca? N***, R***, C***, tu și eu ne porniserăm de la curte cu gând de a face vânat la rațe și, sosind pe malul iazului de lângă casă, ne lungiserăm pe iarbă, așteptând ca rațele să vie la buza puștii. Zic buza puștii, căci, deși eram patru vânători, numai o singură armă aveam!

Soarele, culcându-se în dosul pădurilor Cernaucăi, răspândea valuri de raze înfocate, care lunecau printre frunzele copacilor ca niște șerpi de aur și veneau de a se juca pe fața iazului. Aerul era lin, cerul împodobit cu vopseli de minune, și natura întreagă cufundată într-o tăcere adâncă în fața măreței apuneri a soarelui.

Pământul părea a zice cel de pe urmă adio luminii cerești și a se pregăti de serbat tainele nopții. Frumoasă seară era aceea! frumoasă și plină de simțiri dulci pentru noi! Nu se zărea altă mișcare împrejur decât clătinarea papurii din iaz, pricinuită prin trecerea vreunei păsări de baltă ce își căuta cuibul. Nu se auzea alt sunet decât glasul lung, tainic și pătrunzător al unui bucium, care răsuna din partea Moldovei. Acel sunet trezi fiori fierbinți în inimile noastre, căci părea a fi glasul țării chemându-și copiii rătăciți în străinătate!

Atunci, ca totdeauna, începurăm tuspatru o lungă și mult interesantă disertare asupra neamului românesc. Unul vorbi despre istoria lui atât de bogată în fapte eroice, încât ar putea sluji de izvor la sute de romanuri istorice, dacă s-ar naște vreun Walter Scott la noi. Altul făcu analiza proverbelor ce culesese din gura poporului și care sunt de natură a da o mare și minunată idee de cuminția lui, dacă este adevărat că: les proverbes sont la sagesse des nations ! Un al treilea descrise obiceiurile și năravurile românilor, căutând a face o alăturare comparativă între ele și ale vechilor romani, și ne dovedi în multe puncturi că locuitorii țărilor noastre au păstrat mai multe rămășițe strămoșești decât locuitorii Romei de astăzi. În sfârșit, veni rândul meu, și fusei rugat a zice balada Mioarei. Deși eu nu o știam întreagă pe de rost, totuși vă spusei câteva părți din ea, care deșteptară în voi o mare admirare pentru poezia poporală.

Iată dar că, în memoria acelei seri minunate de la Cernauca și în sperare de a descoperi la lumină comorile de dulce poezie ce stau ascunse în sânul poporului român, iată, zic, că îți trimit acum întreaga baladă a Mioarei. Oricare român o va citi în gazeta ta va avea dreptul de a se făli de geniul neamului său!

Această baladă, al cărei subiect e foarte simplu, începe prin două versuri ce sunt, totodată, și o minunată icoană poetică, și o dovadă de dreapta prețuire ce poporul știe a face de frumusețile țării sale.

Românul își iubește pământul unde s-a născut ca un rai, din care nici tiraniile cele mai crude nu sunt în stare a-l goni. Câte năvăliri de barbari au trecut peste biata țară! câte palme dumnezeiești au căzut peste bietul român!... și cu toate aceste, poporul a rămas neclintit pe locul său, păstrându-și naționalitatea în mijlocul aprigelor nevoi și zicând spre mângâiere: apa trece, pietrele rămân!

Strofa aceasta ne arată un tablou viu de emigrările (pribegirile) turmelor ce se cobor în fiecare an din vârfurile Carpaților și trec prin Moldova de se duc să ierneze peste Dunăre. Sute și mii de oi, mânate de mocani îmbrăcați cu sarice albe, ies din gurile munților îndată ce frigul toamnei sosește prevestind iarna și merg să găsească pășuni în câmpiile țării turcești, sub poalele Balcanilor.

Unele vin de la Vrancea, altele de pe coastele Ceahlăului, altele de prin văile Bistriței și ale Moldovei, iar cele mai multe de peste Carpați, din Transilvania. Deosebitele turme se adună la un loc și formează caravane numeroase, ce se coboară încet spre Dunăre, unind zbieratul lor jalnic cu lătratul câinilor de pază, cu sunetul telincilor aninate de gâtul măgarilor și cu șuieratul pătrunzător al mocanilor călăuzi. Viață simplă și patriarhală! tablou vrednic de veacurile acele nevinovate, pe când regii nu erau decât niște păstori!

Adică, unu-i de pe valea Moldovei, unu-i de la Vrancea și unu-i din Ardeal. [...] Puțini sunt la număr între români, care au cunoștință de întinderea neamului lor, și mai puțini încă acei care sunt convinși de puterea ce ar dobândi acest neam nenorocit, când toate ramurile lui ar fi readunate pe lângă vechea lor tulpină. Străinii ne cunosc mai bine decât noi înșine, și prevăd viitorul nației noastre cu deosebite simțiri!... Zic nație, căci avem dreptul de a pretinde acest nume, fiind opt milioane de glasuri românești care îl putem revendica în fața lumii. [...]

Toți laolaltă români de aceeași religie, de același trecut și de același viitor!

Poporul român are mare plecare a crede în fatalitate, în soartă.

El își împarte viața în zile bune și în zile rele, și, prin urmare, nenorocirile îl găsesc totdeauna pregătit la lovirile lor. Așa, nici o întâmplare cât de aprigă nu-l poate dărâma, căci el se mângâie și se întărește cu ideea că: așa i-a fost scris!... așa i-a fost zodia!... așa i-a fost menit să fie!

Nu poate fi vreo zicere mai poetică și totodată mai potrivită pentru descrierea morții! Moartea este o mândră crăiasă care domnește peste omenirea întreagă, și totodată ea este mireasa lumii! Tot omul e logodit cu moartea din minutul ce intră în viață.

Stelele au o mare înrâurire asupra închipuirii poporului român.

El crede că fiecare om are câte o stea, care, din minutul ce el se naște și până ce moare, este tainic legată cu soarta lui. Steaua românului se întunecă când îl amenință vreo nenorocire și cade din cer când el se apropie de gura morții. Sunt iarăși stele ce se arată din vremi în vremi ca o prevestire de mari întâmplări între popoare. Așa sunt unele stele roșii ca de sânge, care apar, zice românul, înaintea războaielor... ș.c.l.

Poetul necunoscut al acestei balade preface cu puterea închipuirii lui tot universul într-un templu luminat de făcliile cerești și aduce toate constelațiile și toate podoabele pământului față la cununia omului cu moartea!...

Judece oricine, fără părtinire, sublimul unui tablou atât de măreț și hotărască, dacă se poate, cât e de adâncă, cât e de bogată comoara poeziei românilor. Totodată, în privirea simțirii înduioșătoare, cât și în privirea frumuseții limbii noastre, însemneze cititorul câtă dragoste este cuprinsă în descrierea dezmierdătoare ce face muma de copilul ei, când zice:

Asemene nu mai puțin este de însemnat cu câtă îngrijire dulce și fiască ciobănelul se roagă Mioriței ca să spuie mamei lui că el nu s-a însurat cu-o mândră crăiasă, a lumii mireasă, ci cu o fată de crai, pe-o gură de rai, nici să-i spuie că la nunta lui a căzut o stea! ș.c.l., căci inima unei mame nu se înșeală niciodată. Biata mamă ar înțelege că fiul ei a murit!

Iată, iubite, toată balada Mioriței, precât am putut-o descoperi.

Eu nu cred să fie întreagă, dar cât este măcar, ea plătește în ochii mei un poem neprețuit și de care, noi, românii, ne putem făli cu toată dreptatea.

*

Într-o epocă ca aceasta, unde țările noastre au a se lupta cu dușmani puternici care cearcăa întuneca nu numai drepturile politice, dar și chiar naționalitatea românilor, poezia poporală ne va fi de mare ajutor spre apărarea acesteia, căci oricât de măiestre să fie manifesturile cabinetului de Petersburg, românii tot români vor rămânea și vor dovedi că sunt români prin limba lor, prin tradițiile lor, prin obiceiurile lor, prin chipul lor, prin cântecele lor și chiar prin jocurile lor.

Așa, spre pildă, de vom cerceta aceste din urmă, vom găsi, pe lângă nenumăratele dovezi de orgine romană a poporului ce locuiește pământul vechii Dacii, că dansurile lui sunt de mare însemnătate.

Două din aceste mai cu seamă și anume; jocul Călușeilor și Hora păstrează până în ziua de astăzi un caracter antic, care răstoarnă toate secile pretenții ale acelora ce se cearc[...]ntuneca naționalitatea românilor. Jocul Călușeilor este un dans alegoric, care înfățișează răpirea sabinelor; iar Hora este adevăratul dans roman, chorus, și se joacă în România cu aceeași rânduială coregrafică precum se văd săpate în marmurile antice, horele vechilor romani!

Flăcăii și fetele, bărbații și nevestele dintr-un sat sau din mai multe sate adunate într-o zi de sărbătoare, se prind cu toții de mâini și fac un cerc larg, care se învârtește încet din stânga în dreapta și din dreapta în stânga pe măsura cântecului. Aceasta este hora! joc simplu și patriarhal! simbol al unirii tuturor în o singură familie!

Înlăuntrul cercului stau lăutarii, care umblă necontenit pe lângă danțași, improvizând strofe șăgalnice pentru fete, vesele pentru flăcăi și adeseori atingătoare de bărbații însurați. Aceste improvizații trecătoare, care se tipăresc în mintea poporului și rămân cu vreme proprietatea sa poetică, se numesc iar hore. Ele ațâță veselia jocului și adeseori, dezvelind tainele inimilor, slujesc de misterioasăcoînțelegere între acei ce se iubesc.

Așa, de pildă, lăutarul, care este geniul însuflețitor al horei, trecând pe lângă o copilă din cercul dansului, îi cântă:

Pe urmă, alăturându-se de badea în altă parte a cercului, îi arată mândra cu ochiul și zice în treacăt:

Badea și cu fata se întâlnesc cu ochii; copila se roșește și cată-n jos; voinicul ridică capul și-și răsucește mustața... iar lăutarul trece mai departe cântând unui bărbat:

Bărbatul se mânie; danțașii râd cu hohote și se uită la femeia odorului, lângă care s-a oprit lăutarul zicând:

Afară de lăutarul care este plătit ca să cânte câte știe și câte nu știe, adeseori vreunul din dănțașii horei începe a rosti în cadență versuri potrivite cu vro întâmplare nouă sau cu starea inimii lui. Fiecare își cântă dorurile în auzul tuturor, căci ce are românul pe inimă o are și pe limbă.

Un flăcău care-i singur pe fața pământului își revarsă necazul în strofa următoare: Frunză verde alunică,

Altul, om cărunt, care-i lângă dânsul, urmează șirul cântecului pe cuvintele ce se potrivesc cu pofta inimii lui:

Vecinul său, Pepelea, taie improvizația moșneagului și-i răspunde râzând, făr-a întrerupe aria horei:

După toate aceste pilde se înțelege caracterul poeziilor numite hore. Ele sunt improvizații din fugă, cugetări rostite în versuri în repejunea dansului, destăinuiri naive ale dorințelor inimii, pâcâlituri șăgalnice între dănțași. Prin urmare, și forma acestor poezii este neregulată ca ideile improvizatorilor.

Unele hore sunt lungi și corecte, precum a Zoiței, a Ilenuței și altele; dar cele mai multe sunt scurte de zece, de opt, până și de patru versuri. În cât privește însă originalitatea ideilor, frumusețea expresiilor și calitățile lor poetice, oricine poate mărturisi că atât horele din Moldova, cât și cele din Transilvania, din Bucovina și din Valahia sunt vrednice surori ale baladelor. Geniul poporului român, fie din orice provincie, este pretutindini bogat de poetice comori.

(Bucovina, 1849)