III

Spre a completa aceste studii asupra țărilor noastre și asupra poporului român, socot că nu este de prisos a adăuga aici câteva fragmente dintr-un cuvânt ce am ținut la 1848, în Paris, dinaintea unei societăți de străini filo-români:

Domnilor!

Dați-mi voie a vă expune aici un repede tablou de provinciile Dunării locuite de români. Ca fiu al României, mă propun să vă slujesc de călăuz în primblarea ce vroiți a face prin acele țărmuri depărtate și așa puțin cunoscute încă de Europa occidentală.

Să trecem în grabă Germania, Galiția și Bucovina (provincie mănoasă pe care Austria a despărțit-o de Moldova la 1775 și a încorporat-o imperiului) și să ajungem în acele locuri cărora locuitorii lor dau numele de România, și pe care străinii le cheamă Provincii Danubiene. Acum pășim Molnița, pârâu ce slujește de hotar între Bucovina și Moldova, și iată-ne în sfârșit pe acest colț de pământ atât de necunoscut, încât mulți diplomați și mulți vestiți învățați l-au confundat când cu pământul Turciei, când cu pământul Rusiei.

Iată-ne într-o țară cu totul nouă, dar unde vom avea plăcere a găsi o mulțime de cunoștințe făcute de noi în cărțile Istoriei Romane.

În sânul acestor văi atât de bogate și mănoase, pe vârfurile acestor munți uriași, pe malurile acestor râuri limpezie, auzim deodată pronunțându-se nume antice, care deșteaptă în mintea noastră mari suveniruri, și rapoartă închipuirea la epoca glorioasă a Împărăției Romane: numele lui Traian, Aurelian, Ovidiu, Caracala, Septim-Severus etc., ieșind din gura unui țăran simplu și neștiitor! Ochii noștri întâlnesc pretutindene urmele poporului Suveran! Iată: ''valea lui Traian pe Dunăre, Romanu, Caracal, Cetatea-Albă, Gherghina, Iașii (Municipium Jassiorum), Turnul Severin, Băile lui Ercul'' (Mehadia din Banat), Lacul lui Ovidiu (în Basarabia, altă provincie a Moldovei luată de Rusia la 1812). Acest lac a văzut adeseori pe Ovidiu primblându-se pe malurile lui și meditând poate poemul Metamorfozelor, pe când era exilat în Dacia. Tradiția poporală spune încă în zilele noastre despre acest mare poet al vechimii că era un frumos bătrân cu pletele albe, și că graiul lui dulce curgea ca mierea din buzele sale. Aceste nume aduc negreșit o adâncă mirare, auzindu-le într-o țară pierdută ca Moldo-Valahia în fundul Europei, și ca o stâncă în sânul mării, necontenit bătută de valurile a trei neamuri mari, neamurile german, slav și otoman. Firește dar străinul își face întrebare, cum aceste nume romane s-au rătăcit așa departe de Roma și ce furtună le-a azvârlit aici? Și atunci el își aduce aminte de luptele romanilor cu dacii și de duelul eroic ce a fost între marele împărat al Romei, Traian, și marele rege al Daciei, Decebal, care s-a otrăvit în ziua când a fost învins! Îmi aduce aminte totodată că multe colonii romane au venit ca să împoporeze aceste țărmuri pustiite prin desfacerea dacilor, spre a forma cu piepturile lor un zid puternic împotriva năvălirilor de barbari. Și astfel, încet-încet, adevărul iese la lumină, și acel adevăr arată că există în lume o Românie, deși ea nu figurează pe hărțile de geografie!

Vechii romani înțeleseseră bine interesele imperiului lor, așezând cele mai viteze legioane ale Italiei ca santinele despre răsărit. Ei știau că provinciile Daciei erau porțile naturale pe unde treceau năvălirile popoarelor asiatice asupra Europei, și pentru dânșii era o chestie de viață sau de moarte așezarea de garnizoane tari pe pragul acelor porți.

Dacia Traiană se făcu deci cea mai sigură fortificare pentru Cetatea Cezarilor și se împotrivi mulți ani valurilor de barbari care se zdrobiră de ea ca de un mal stâncos. Acum 2000 de ani poporul roman înțelesese ceea ce astăzi Europa civilizată, Europa învățată nu vroiește a înțelege. Și însă, după 2000 de ani, rolul provinciilor Danubiene este în totul același ca în timpul romanilor. Ele se găsesc ca în vechime expuse la cele întâi loviri a unei puteri năvălitoare ce caută a se revărsa peste Europa.

Să aruncăm ochii asupra surfeței acestor șesuri nemărginite a țărilor românești, și vom vedea o mulțime de movile singuratice.

Ce sunt aceste movile? Ele sunt paginile istoriei năvălirilor, căci cuprind oseminte de barbari! Fiecare tumulus e un monument al trecutului ridicat pentru priceperea viitorului, o lecție spăimântătoare pentru popoarele Asiei care țin ochii țintiți asupra Europei, și o prevestire pentru aceasta. Fiecare pare a zice: că cerul a destinat această țară a fi bulevardul civilizației și mormântul barbarilor!

Pe lângă acele movile istorice, găsim câmpuri de bătălii ale cărora nume amintesc luptele eroice susținute de poporul român împotriva goților, a hunilor, a turcilor, a tătarilor, a leșilor etc. Iată Valea-Albă, poreclită astfel de tradiție, fiindcă în vreme de jumătate de veac a fost coperită cu osemintele nenumăratelor mii de turci ce cotropiseră Moldova sub domnia lui Ștefan-Vodă: iată Dumbrăvile Roșii, arate cu leșii înhămați la juguri; iată Războienii, Călugărenii, Baia, Valea Tutovei, ruinele Târgoviștei, ruinele Cetății Neamțului etc...

De pe zidurile acestei cetăți Doamna Ruxandra, mama lui ȘtefanVodă, a refuzat de a deschide porțile fiiului său alungat de o armie numeroasă de turci, și i-a poruncit să moară mai bucuros, decât să-și scape viața cu rușine prin mila unei femei! De pe zidurile acestei cetățui, 18 plăieși români s-au împotrivit mai multe zile armatei întregi a lui Sobiețki, riga Poloniei, mântuitorul Vienei!

În toate părțile unde vor alerga ochii, ei vor vedea adevărul scris cu litere de sânge, și acest adevăr este că Țările Românești au fost, în vechime cât și în veacurile de mijloc, pragul templului civilizației, și că poporul român s-a ținut totdeauna cu tărie în poziția sa de santinelă a acestui templu.

Și însă! Europa pare că nu vrea nici măcar să ție socoteală de tot sângele vărsat pentru apărarea ei! Ce-i pasă Europei de această țară slăbită prin atâte războaie și atâte nenorociri! Ce-i pasă de naționalitatea acelui popor român care vroiește astăzi să se ridice din căderea sa, pentru ca să-și ia din nou postul ce Dumnezeu însuși i-a încredințat! Acest popor, această țară, merită oare de a trage luarea-aminte a Occidentului?

Veniți cu mine, domnilor, ca să cercetăm împreună adevărul la izvorul său, și sunt încredințat că în sfârșit veți zice: Bună țară! bun popor!

Și mai întâi să trecem Carpații pentru ca să ieșim în văi. Acești munți, adevărate tării în privirea strategică, sunt acoperiți cu păduri frumoase în care se găsesc copaci de catarguri cât de nalte.

Ei cuprind în sânul lor băi de fier, de pucioasă, de aramă, de argint, și de aur, încă nedescoperite, și izvoare minerale pentru vindecarea boalelor.

Văile sunt formate de un pământ producător care ar putea hrăni o populație întreită de aceea care le locuiește. Ochiul se rătăcește în depărtare pe orizonturi albastre care vădesc o climă sănătoasă și fericită. El pătrunde în lunci pline de vânaturi de tot soiul; întâlnește râuri, iazuri, pâraie pline de pești; livezi frumoase încărcate cu pomet; colnice cu podgorii care produc vinațe minunate; și zărește în văzduh roiuri de albine ce fac o miere albă și parfumată ca acea vestită a muntelui Himet din Grecia. Pe întinsul câmpiilor pasc turme numeroase de oi și vite mari care sunt una din cele mai mari bogății ale țării; herghelii de cai voinici; sate acoperite cu stuh, în toată simplitatea arhitecturală a timpurilor patriarhale; orașe în care civilizația se arată la tot pasul, în forma caselor, în mobilarea lor, în hainele locuitorilor, în manierele lor, în graiul lor ce a adoptat limba franceză, și chiar în defectele lor. Mai departe se zăresc frumoase locuințe de țară, albind între copacii grădinilor și pe șosele noi, calește de Viena, trecând cu repejune în fuga cailor de poștă și în chiotul sălbatic al postașilor. Ele trec pe lângă șiruri lungi de care (carru) trase de boi, ca la romani.

Căci trebuie să o mărturisim. Această țară este țara contrasturilor. Deosebitele veacuri sunt aici reprezentate prin deosebitele clase ale poporației. Locuitorul țăran a rămas tot același de 2000 de ani și înfățișează antichitatea. Nobilii bătrâni (boierii) cu ideile și obiceiurile lor feudale, înfățișează veacurile de mijloc și noua generație, ce a fost crescută în străinătate și mai cu seamă în Franța, înfățișează al XIX veac.

Țara aceasta este dar, precum vedeți, domnilor, destul de interesantă a o vizita, și cuprinde mari sugeturi de studiu pentru filozofi și pentru artiști. Ea este frumoasă, avută și bine înzestrată de Providență în toate privirile. Dar ceea ce aș dori eu ca să vă fac a înțelege este farmecul ademenitor al acestor părți ale lumii, care face pe românii din Moldova să zică în iubirea lor de Patrie:

Și tainica atragere ce au ele pentru inimile străinilor, încât românii din Valahia zic:

Astfel este România, numită de români gura raiului. Să cercetăm acum poporul care o locuiește.

Ce este el? De unde vine? Care e limba sa? Care sunt tradițiile lui? Ce trecut a avut? Ce viitor va avea?

Ce este? El însuși ne va spune într-o limbă pe care chiar d-voastră, domnilor, o veți înțelege lesne, căci el ne-a grăi în limba romană veche. Iată-l dinaintea noastră, în costumul său jumătate dac și jumătate roman: cușma de oaie a dacilor pe cap, și opincile romane în picioare. Iată-l cu poza sa antică, cu tipul său roman ce l-a păstrat de 2000 de ani. S[...]ntrebăm acum ce este el, și să ascultăm răspunsul său:

„Eu sunt român. Împăratul Traian a venit în vechime cu multă putere de a învins pe daci, locuitorii țării acestea. Toată averea mea este o casă, un câmp, o fântână, un car, o vacă, doi boi de jug și un cal. Am o femeie bună, frumoasă și lucrătoare. Ea nu lasă furca din mâini cât e ziua de lungă, nici nu pierde din ochi fiul ce ne-a dat Dumnezeu... etc., etc.”

De ajuns sunt aceste câteva cuvinte ca să vă dovedească, domnilor, că poporul ce grăiește astfel e de neam latinesc, iar nu slav precum au îndrăznit a o pretinde campionii panslavismului care s-au înșelat a crede că naționalitățile se pot scamota prin câteva note și manifesturi diplomatice.

De nu vă veți mulțumi însă cu atâta, vă propunem să mergem mai departe cu cercetările noastre, spre a descoperi noi dovezi despre romanismul românilor. Aceste dovezi le vom găsi:

1. În obiceiul ospeției care s-a păstrat din vechime; în respectul tinerilor pentru bătrâni; în ceremoniile nunților și ale înmormântărilor etc.

2. În credințele superstițioase ale țăranilor.

3. În poveștile poporale ce sunt pline de zeii păgânismului, purtând titlul de sfinți, precum: Sfânta Vinere (Venus), Sfânta Joe (Jove), Sfânta Miercure (Mercur) etc.

4. În cântecele poporale care pomenesc de împărații Traian și Aurelian.

5. În tradițiile istorice ale țării.

6. În nevinovata mândrie cu care poporul dă titlul de români tuturor eroilor, chiar străini de-ar fi.

7. În plecarea firească ce are către dulcele far niente ce caracterizează pe italieni etc., etc., etc.

Îmi pare foarte rău, domnilor, că lipsa de materialuri mă oprește de a mă întinde, precât aș dori, asupra acestei chestii, spre a vă putea da o idee completă de toată originalitatea obiceiurilor poporului român, de toate comorile de închipuire ce strălucesc în basnele sale, de toată poezia armonioasă ce răsună în cântecele sale și de adânca cuminție ce domnește în proverburile sale.

Fie-mi iertat deocamdată a vă spune câteva notițe generale asupra țărilor noastre:

România întreagă se compune din 6 provincii ce cuprind aproape la 9 milioane de oameni de același sânge, de același nume, de aceeași limbă și care se numesc frați. [...]

Istoria revoluției românilor vă este cunoscută prin gazetele ce au publicat actele ei. Nu-mi rămâne mie a vă observa decât ca să nu vă mirați că glasul patriei voastre a găsit un răsunet atât de grabnic și de puternic în patria mea, căci dintre toate conchetele Franței, cea mai frumoasă, cea mai trainică și mai neștiută de dânsa poate este concheta morală a nației române.

(Paris, 1848)