SCENA I

Două dame pe o canapea, în fundul salonului; una din ele, vădană ce a fost odinioară frumoasă; cealaltă tânără, nurlie și destul de nevinovată încă. Cea dintâi poartă o rochie de catifea vișinie; cea a doua — rochie de crep trandafiriu cu bucheturi albe.

ROCHIA DE CATIFEA: Cum ai petrecut alaltăseară la adunarea doamnei A.?

ROCHIA DE CREP: Cât se poate de bine; am jucat până la trei ceasuri.

ROCHIA DE CATIFEA: Eu n-am găsit adunarea plăcută... Era prea multă amestecătură... Numai jupâneasa mea din casă lipsea.

ROCHIA DE CREP: Se poate; însă eu, doamna mea, nu caut într-un bal decât petrecere și nu cer alta decât să am cavaleri plăcuți pentru joc.

ROCHIA DE CATIFEA (zâmbind): Și mai ales pe vărul d-tale aghiotantul. Nu-i așa?

ROCHIA DE CREP (tulburându-se): Aghiotantul?... vărul meu?... Pentru ce mai ales el?

ROCHIA DE CATIFEA (cu glas prietenesc): Ascultă, draga mea, știi cât te iubesc, și cred că nu te-i supăra de cele ce ți-oi spune, pentru că ești o persoană de spirit, deși încă foarte tânără.

Lumea începe a vorbi de d-ta, și aceasta mă mâhnește, cât nu-ți pot mărturisi... Vărul d-tale e ușor de minte, și nu-l socot să fie în stare de a simți vreodată câte are obicei a înșira din gură. Eu îl cunosc...

ROCHIA DE CREP: Îl cunoști?... cum?

ROCHIA DE CATIFEA (coborând ochii): A cercat să-mi facă curte; dar l-am luat în râs, și de-atunci...

ROCHIA DE CREP (în parte, zâmbind): Și de atunci, draga mea, îți pare rău și faci morală altora (sculându-se): Pardon; mă duc să zic seara bună doamnei B. care a sosit.

(Se închină rochiei de catifea și se îndreaptă către ușa unui salon lăturalnic unde se întâlnește cu un aghiotant strălucitor sub uniforma sa aurită.)

AGHIOTANTUL: Sărut mâna, verișoară; ești frumoasă în astă seară ca o zână! Vrei să jucăm cel întâi contradans împreună?

ROCHIA DE CREP: Nu se poate, verișorule, că-l joc cu domnul D.; însă dacă n-ai damă, du-te de poftește pe doamna cea cu rochie vișinie, care îți vroiește mult bine.

(Se depărtează, râzând cu mulțumire)

AGHIOTANTUL (posomorându-se): Ce însemnează asta?...

Dnul D. joacă mai toate contradansurile cele dintâi cu verișoara!...

Nu-mi prea place, nu, nicidecum.

(Se apropie de bărbatul verișoarei, tânăr smolit, foarte îngrijit de când s-a însurat, și care stă înfipt, ca o sentinelă, lângă ușa salonului pentru ca să poată urmări cu ochii toate pasurile nevestei sale.)

AGHIOTANTUL (dându-i mâna): Ce ai, vere, de stai așa pe gânduri? Ți s-au înecat corăbiile?

BĂRBATUL (cu glas înădușit): N-am nimică.

AGHIOTANTUL: Ba ai. Te vezi de pe față că-ți pare rău de ceva.

BĂRBATUL (mirându-se): Mie?... De ce să-mi pară rău?

AGHIOTANTUL (în taină): Pentru că verișoara joacă totdeauna cel întâi contradans cu D.

BĂRBATUL (boldind ochii): Ba că să zici!... N-am băgat de seamă pân-acum.

AGHIOTANTUL: Hmmm!... vere, nu-mi place, nu-mi place! dnul D. ...

BĂRBATUL (ștergându-și fruntea): Nu pot să-l sufăr; parcăi o muscă leșinată.

AGHIOTANTUL : Muscă, muscă; dar știe să bâzâiască frumos la urechile damelor. Ia seama, vere, ia seama bine.

(Bărbatul, roș ca un bujor îmbobocit, își caută nevasta prin salon și, nezărind-o, se repede pe urma ei, în vreme ce aghiotantul se apropie de dama care poartă rochie de catifea vișinie.)

ROCHIA DE CATIFEA (foarte grațioasă): Unde-oi scrie că-ți mai aduci aminte de prietene și că te apropii de ele!

AGHIOTANTUL: Doamna mea, am avut totdeauna de mare plăcere a mă g[...]n compania d-tale, și dar...

ROCHIA DE CATIFEA (iute): Și dar, vii să mă poftești la cel dintâi contradans?... Primesc cu mare mulțumire. ''(Făcând loc pe canapea.) ''Pune-te lângă mine, că am să-ți vorbesc multe.

AGHIOTANTUL (în parte): Am pățit-o.

(Se pune pe canapea, fără voie, și în vreme ce Rochia de catifea îi înșiră o mulțime de vorbe măgulitoare, el se posomorăște cu atât mai mult că zărește mai departe pe verișoara lui, care, ochindu-l cu coada ochiului, se face că ascultă cu multă plăcere complimentele ce-i adresează D. Lângă ușa salonului, bărbatul își mănâncă o mustață și aruncă asupra lui D. fulgerătoare căutături.)