SCENA II

N. B. Această scenă se petrece într-un salon mic, pe care francezii îl numesc boudoir, alături cu salonul de joc. El este luminat prin două lămpi cu gazojen, care răspândesc o palidă lumină pe tapiseria bogată, pe mobilele elegante și pe etajerele pline de bronzuri artistice și de porțelane pețioase care împodobesc acel locaș misterios. Trei dame tinere s-au retras în el, urmărite fiind de un cortej de cavaleri admiratori ai frumuseții lor. Una din ele șade pe o canapea îmbrăcată cu stofă argintie; a doua s-a încuibat, ca o porumbiță delicată, într-un jilț elastic; a treia stă pe picioare lângă un clavir mic de Erhard, și degetele sale fragede se primblă pe tușele instrumentului, scoțând note armonioase și cercând melodia unei romanțe noi. Fiecare dintr-aceste trei grații este înconju­rată detineri eleganți ce flutură cu uimire împrejurul lor.

DAMA DE PE CANAPEA: Frumoasă melodie!... Ce arie-i asta?

UN CAVALER SPÂN: Un solo din Trovatore.

DAMA DE LA CLAVIR: Te înșeli, domnul meu, că-i o romanță nouă ce mi-a dedicat mie domnul X.

UN CAVALER BĂRBOS: Nu știam că X este compozitor de muzică... Pân-acum l-am cunoscut ca un mare amator de cai, și nu-mi închipuiesc ce relație poate fi între călărie și arta muzicală.

DAMA DE LA CLAVIR (zâmbind): Un om cu gust iubește tot ce e frumos, încântător și armonios; prin urmare, domnul X poate fi și bun călăreț, și muzic de talent, precum, de pildă, d-ta ești și dănțuitor desăvârșit și judecător cu știință.

CAVALERUL SPÂN (încet către altul): L-a lovit unde-l doare. Prietenul nostru cade la toate valțurile și nu știe să descurce două buchi la judecătorie.

(Toți încep a râde încet. Cavalerul bărbos se posomorăște și iese din salon, sub cuvânt că are să poftească o damă la contradansul viitor.)

DAMA DE PE JILȚ: Oricum să fie, te fericesc, draga mea, că ai insuflat asemene plăcute compuneri unui tânăr ca dnul X.

Eu mărturisesc, fără sfială, că aș dori foarte mult să fiu geniul inspirator al unui compozitor sau al unui poet.

CAVALERII (în cor): Cuvintele dumnitale sunt în stare să ne prefacă pe toți în genii poetice și muzicale.

DAMA DE LA CLAVIR: Nu știu, eu am fost pricina inspirării dlui X, dar știu că romanța d-sale mi-a pricinuit o nespusă plăcere.

DAMA DE PE CANAPEA: De este așa, nu fi egoistă, și ne împărtășește și pe noi cu acea plăcere.

DAMA DE LA CLAVIR: Cum?

DAMA DE PE CANAPEA: Făcându-ne să auzim romanța. Cânt-o numai pentru noi, ca să vedem dacă poezia e vrednică de armonia cântecului:

(Dama de lângă clavir, rugată de toți, primește, în sfârșit, și cântă următoarea romanță cu un glas limpede și duios:)

TOȚI (încântați și bătând din palme): Bravo! bravo! minunat!... Doamna mea, ai un glas de înger.

(O sută de complimente zboară împrejurul damei de la clavir.)

DAMA DE PE JILȚ: Romanța e de minune; dar sunt foarte intrigată de a ști cine-i acea Margărită atât de frumoasă?

DAMA DE LA CLAVIR: Socotiți poate că e vreo persoană în ființă?... Vă înșelați. Domnul X e un original înamorat de o floare.

DAMELE (apropiindu-se iute de clavir): De o floare?

DAMA DE LA CLAVIR: Dar domnul X mi-a mărturisit chiar însuși că într-o zi de primăvară, fiind la vânat și adormind sub un copac, a avut un vis foarte poetic... I s-a părut că se găsește într-un câmp acoperit cu flori de margărite și că a văzut deodată pe una din acele flori crescând și prefăcându-se într-o ființă albă, grațioasă și încântătoare; o minune cerească, o închipuire fără seamăn pe lume! Acea floare însuflețită se apropia de dânsul, se pleca zâmbind asupra lui; îi zise câteva cuvinte misterioase, și apoi se făcu nevăzută în seninul albastru al cerului. De atunci X este înamorat de acea drăgălașă arătare a visului său, și o slăvește ca pe un înger, și pentru dragostea ei s-a dedat poeziei și armoniei, pentru ca să o cânte în versuri și în note.

DAMA DE PE JILȚ (zâmbind): Si non e vero e ben trovato, zic italienii. Dar oricum să fie... primește, draga mea, mulțumirile noastre pentru plăcerea ce ne-ai pricinuit prin cântecul Margăritei.

DAMA DE LA CLAVIR (zărind pe X lângă ușă): Complimentele d-voastră se cuvin mai cu drept autorului. Domnule X, vină de culege laurii ce meritezi.

DOMNUL X (intrând): Cel mai prețios laur pentru mine este că am avut norocire de a fi cântat de d-ta și ascultat de prietenele d-tale.

DAMA DE PE JILȚ: Domnule X, vrei să-mi dai voie de a-ți face o rugăminte?

DOMNUL X (închinându-se): Orice rugăminte din partea d-tale oi socoti-o ca o poruncă, doamna mea.

DAMA DE PE JILȚ: Însă îmi făgăduiești că nu mă-i refuza?

DOMNUL X: Făgăduiesc tot ce-i vroi.

DAMA DE PE JILȚ: De este așa, apoi te rog, atât din partea mea cât și din partea prietenelor mele, ca să ne cânți d-ta însuți una din melodiile d-tale.

DOMNUL X (râzând): Foarte bucuros; însă mi se pare că aici suntem la bal, iar nu la concert.

DAMELE: Ba suntem la petrecere, și petrecem cum ne place.

Nici o lege nu ne silește a ne desfăta numai cu dansul.

DOMNUL X: Fie precum doriți. Numai vă rog să nu râdeți prea tare de glasul meu.

DAMELE: Fii liniștit; vom râde cât se poate de încetișor.

(Domnul X se pune la clavir, face câteva acorduri armonioase, și apoi cântă următoarele versuri, pe o melodie plină de lacrimi:)

(Cântecul e întrerurpt prin năvălirea în salon a mai multor cavaleri ce vin să poftească damele la contradans. )

UNUL DIN CAVALERI: Știți ce s-a întâmplat mai dinioarea?

TOȚI: Ce?

CAVALERUL (în taină): Să rămâie între noi... Domnul D. grăia cu Rochia de crep și îi zicea vorbe foarte plăcute, judecând după zâmbetul grațios cu care acele vorbe erau primite, când deodată Aghiotantul, ce sta lângă Rochia de catifea, se apropie de bărbatul Rochiei de crep, ce era ocupat a-și mânca cealaltă jumătate de mustață, și-i zise cu un ton tragic:

Deșteaptă-te, sărmane! și lasă cea mustață,Căci soarta îți atârnă de la un fir de ață!

Bărbatul tres[...]nspăimântat și întrebă ce este? Aghiotantul îi arătă pe domnul D care tocmai atunci se plecase la urechea Rochiei de crep pentru ca să-i spuie... că salonul e foarte bine ceruit! La această privire Bărbatul se face Dunăre, își smulge trei peri din mustața ce-i rămânea, se repede, lunecă și se arată ca o fantasmă între femeia lui și domnul D.

— Domnule! îi zice el cu un glas răgușit de mânie, femeia mea nu-i surdă; n-ai nevoie să-i vorbești la ureche.

— Nu te înțeleg, domnul meu, îi răspunde D. cu mirare.

— Te credeam mai priceput, adăugă bărbatul cu un aer râzător.

— Pricep, în adevăr, că îmi cauți pricină, dar nu-mi pot închipui pentru ce?

— Pentru ce?... Du-te de întreabă pe vărul meu, Aghiotantul, el e însărcinat să-ți dea toate tălmăcirile ce vei vroi.

— Foarte bine! răspunde D. și, închinându-se la Rochia de crep, care sta îngălbenită și speriată de această scenă, se apropie de

Aghiotant și, după o scurtă convorbire cu dânsul, îi zice: Mâine dimineață secondanții mei se vor înțelege cu d-ta despre locul întâlnirii mele cu vărul d-tale și despre condițiile duelului.

DAMELE: Iar un duel? Ce nebunie!

CAVALERUL SPÂN: Așa suntem noi! când iubim ne facem lei!

O DAMĂ (încet către alta): Leu spân încă n-am văzut.

''(Intră cu toții veseli în salonul de joc și, în curând, plăcerea dansului îi face să uite și duelul domnului D. cu bărbatul Rochiei de crep, și romațele domnului X.)''