SCENA IV

(Toți cavalerii din scenele precedente, împreună cu alții, adunați într-un salon destinat pentru fumători; unii își fac țigarete împrejurul unei mese, pe care se găsește un vas frumos de bronz plin de tutun turcesc; alții stau lungiți pe divanuri și urmează cu ochii fumul albăstriu ce se ridică în văzduh.)

DOMNUL V.: Frumos și strălucit e balul din astă seară!

Toaletele damelor sunt de minune, și se deosebesc atât prin eleganța cât și prin luxul lor.

DOMNUL C.: Cred și eu dacă-s aduse din cele mai cunoscute magazii de la Paris.

AGHIOTANTUL: Așa este, însă trebuie să mărturisim că damele noastre au un gust mai deosebit pentru toaletă, și că nicăieri nu ai putea găsi o adunare de femei elegante și frumoase totodată, ca în salonurile Iașului.

DOMNUL C.: Dar de cavaleri ce zici?

DOMNUL V.: Noi?... Fracurile și legăturile albe de gât ce purtăm ne fac a semăna cu cioclii din Paris.

UN BOIER CU ANTERIU: Nu știu cum or fi acei ciocli, pentru că m-a ferit Dumnezeu de a merge peste hotar de când trăiesc, dar, curat să vă spun, nu vă șade frumos nici de frică în hainele astea strâmte și sucite. Parcă sunteți niște ahtori nemți.

(Râde cu hohot.)

DOMNUL V.: Bine zice boieriul. Când, dimpotrivă, priviți, mă rog, la d-lui, ce mândru îl prinde anteriul în care se împiedică și giubeaua asta în care se coace de atâți amar de ani și tot încă nu-i copt!

BOIERUL: Ce face? Poate blana mea nu-i frumoasă? Ce râdeți, mă rog, ce râdeți?

DOMNUL P.: Râdem pentru că ți-e blana de râs.

(Toți râd cu veselie. Boierul supărat iese.)

UN TÂNĂR JURNALIST (intră repede): Domnilor, ați auzit vestea cea nouă?

TOȚI: Ce veste?

JURNALISTUL: Francezii și englezii au debarcat la Crâm.

TOȚI (se scoală cu entuziasm): Au debarcat!

UN FOST MINISTRU (decorat cu Vladimir): Ha, ha, ha.

Cum au debarcat, nu știu, dar îi jelesc de s-or întâlni cu rușii.

JURNALISTUL: Și pentru ce îi jelești, boierule?

FOSTUL MINISTRU: Pentru că Mencicof are să mi-i dea de-a rostogolul în Marea.

JURNALISTUL: Asta ți-e grija? Apoi liniștește-te, boierule, pentru că armiile aliate au și avut o lovire cu armia rusească.

FOSTUL MINISTRU: Unde?

JURNALISTUL: La Alma.

FOSTUL MINISTRU (cu sarcasm): Și câți anglo-francezi au mai rămas în Crâm?

JURNALISTUL (scoțând o gazetă): Ascultă. (citește) “Astăzi, 10 septembrie, armiile aliate au câștigat cea întâi biruință asupra dușmanului, silindu-l, după o luptă crâncenă de câteva ceasuri, a părăsi pozițiile întărite ce ocupa pe înălțimile de la Alma. Generalul Mencicof a fost nevoit a să retrage în grabă spre Sevastopol cu toate puterile sale, deși aceste erau mult mai numeroase decât ale noastre!”

TOȚI: Ura! să trăiasca Franța și Englitera!

JURNALISTUL: Ce mai zici acum, boierule?

FOSTUL MINISTRU (tulburat): Nu se poate una ca asta...

Minciuni de jurnalist! (Iese.)

JURNALISTUL (râzând): Mergi de-ți pune lipitori ca să nu-ți vie damla.

AGHIOTANTUL (cu lacrimi în ochi): Francezii și englezii își varsă sângele pentru popoarele Imperiului Otoman! pentru scăparea noastră, fraților! pentru viitorul României! și nici un român nu aleargă să ia rând printre vitejii eroi ai Occidentului!

Când mă gândesc că țările noastre sunt una din pricinile acestui război și că ele sunt cu brațele legate, că nu pot să le ridice spre apărarea lor... mi se umplu ochii de lacrimi și sufletul de amar!

BĂRBATUL: Ei! vere... nu mă face... că plâng și eu... na...

(Scâncirile bărbatului nasc un râs nebunesc.)

DOMNUL V.: Să lăsăm politica, domnilor, că dumnealui e în stare să se bocească în mijlocul balului. — Iată prietenul nostru X., veșnicul călător! Haideți mai bine să-l rugăm ca să ne spuie vro anecdotă din călătoriile lui.

DOMNUL X (zâmbind): Dacă mi-ți face o țigaretă, voi istorisi înecarea vaporului Seceni pe Dunăre.

TOȚI (făcând țigarete): Bucuros, bucuros.

DOMNUL X: Și eu iar bucuros. Iată că încep, dar să nu mă întrerumpeți, după cum vă e obiceiul. Poftim pe divanuri și ascultați:

În noaptea de la 9 noiembrie 1851, vaporul Seceni al companiei Loyd se cobora repede pe Dun[...]ntre Giurgiu și Brăila.

Deși nu este voie a călători pe acest fluviu după ce înnoptează, deși nu era lună, nici stele, căpitanul însă dase poruncă să urmeze drumul, căci avea toată încrederea în dibăcia cârmaciului, care era român.

Luneca deci vaporul între malurile Țărilor Românești și Sârbești, ca un balaur de noapte, tulburând fața Dunării sub loviturile lui și lăsând în urmă-i o lungă coloană de fum negru și de scântei.

Frigul și umezeala nopții goniseră toți călătorii de pe pod și, prin urmare, ambele saloane de rândurile I și II, precum și cabinele, erau ticsite de tot soiul de neamuri: români, italieni, englezi, francezi, turci, sârbi, greci, jidovi, ba încă și un principe indian, nababul Ecbalod-Daula-Dod cu care plecasem odată din Paris. Unii din ei jucau cărți, alții citeau, alții scriau, iar cei mai mulți grăiau în deosebitele lor limbi, prefăcând astfel vaporul într-un adevărat turn de Babel! De pildă: împrejurul unei mese rotunde din salonul I, eu mă găseam în adunare cu un turc, un italian și cu prințul indian, și vorbeam între noi în chipul următor:

Nababul, vroind să aibă ceva lămuriri asupra drumului pe uscat de la Galați la Constantinopol, adresa întrebările sale în limba arăpească italianului care îi slujea de dragoman.

Italianul mi le tălmăcea mie în limba franceză.

Eu le repetam grecului în limba elină-apla.

Grecul le spunea turcului în limba otomană.

Și pe urmă răspunsurile turcului treceau iar înapoi pe la grec, pe la mine, și pe la italian, până la urechile indianului, care da din cap spre semn de mulțumire.

Această harhalaie limbistică ținu până despre miezul nopții, când începu somnul a amorți glasurile, a micșora ochii și a produce un căscat obștesc, care făcu de mai multe ori jurul salonului.

Atunci, câte unul, câte unul toți se lungiră pe laițe, pe scaune și pe mese; candela se stinse ca nealtădată și în sânul întunericului se ridica o horăitură uriașă, alcătuită de deosebite horăituri botezate și nebotezate. Salonul răsuna ca zece ogeaguri aprinse și ca zece mori hârbuite!

Pas de dormi, dacă poți, în mijlocul unei asemene armonii!

Cât pentru mine, după ce am făcut toate chipurile ca să adorm, după ce m-am întors multă vreme când pe o coastă, când pe alta, după ce am cercat să număr până la o mie, în zadar!... mi-am aprins țigareta și m-am pus să ghicesc naționalitățile deosebitelor horăiri care-mi da o serenadă atât de melodioasă. Studie nouă, interesantă, și pe care sfătuiesc să o facă toți acei călători nenorociți ce sunt osândiți de împrejurări a petrece nopți întregi de nesomn.

Așa, la picioarele mele suspina o horăire muzicală care semăna cu o gamă de la do și până la mi, și care câteodată părea că o să înceapă o arie din Bărbierul de Sivilia, dar acel început înșelător se sfârșea îndată cu o notă jalnică din Lucia. Cine putea fi acel horăitor-diletante? Negreșit un italian! Și, în adevăr, era un tânăr care mergea la București. [...]

Lângă ușă șuiera un horăit ascuțit și subțire ca siriitul unui șarpe, și, cu toate aceste, insufla un soi de miloasă compătimire.

El te înfiora și totodată îți fura luarea-aminte; te ademenea și totodată îți zbârcea nevrele. Omul ce horăia astfel trebuia să fie primejdios; o lighioaie cu două fețe, cu buze dulci și cu dinți înveninați, cu ochi blânzi și cu inimă pestriță! Ce putea fi acel necunoscut?... patriot de drumul mare sau spion? Care era naționalitatea lui, meseria lui?...

Deodată, pe la două după miezul nopții, toți călătorii se treziră speriați, într-un vuiet grozav și o grozavă zgâlțâire a vaporului! Laițele, mesele, scaunele se răsturnară jos cu acei ce dormeau pe dânsele, și soba se dărâmă ca de cutremur. Întunericul era cumplit! cumplită și spaima tuturor, c[...]n vălmășagul acela, deodată se ridicară vro douăzeci de răcnete înfricoșate care ziceau în deosebite limbi:

Dincolo de salonul nostru, peste tindă, cabina damelor răsuna de țipete ascuțite, de istericale, de plânsete, de bocete care dau fiori!

Ce se întâmplase? Nime nu o putea spune, dar toți strigau delaolaltă că ne-am înecat, și, strigând, toți se repezeau spre ușă, împiedecându-se de mobilele răsturnate și dând chiorâș unii peste alții. Mulți cădeau prin întuneric și se sculau încă mai speriați! În sfârșit, după o luptă desperată la ușă, izbutirăm a ne urca pe pod.

Vaporul nostru era oprit în mijlocul Dunării, ca o fiară rănită, iar în zarea nopții se vedea mai departe o matahală neagră ce fugea în susul apei. Cârmaciul ne spuse că era un alt vapor care, după ce căzuse orbește peste al nostru și ni-l fărâmase, se depărta acum de noi fără a ne da cel mai mic ajutor. În vremea asta, un marinar, venind de la provă, trecu repede pe lângă noi, zicând cârmaciului: mor oamenii noștri!... și, sărind într-o barcă mică, se îndreptă către capătul de înainte al vaporului.

Neînțelegând încă nimică din câte auzeam, mă dusei prin întuneric spre locurile al 2-lea, unde răsunau glasuri de femei speriate. Lângă mașina vaporului zării un om lungit pe pod și văitându-se că-i rănit de moarte la cap și la picioare. Mai înainte, mă întâlnii cu pasagerii din salonul II, care fugeau strigând că se umple vaporul de apă și că salonul lor e înecat. Cu toate aceste, mă coborâi înlăuntru, și tabloul ce mi se înfățișă mă făcu să uit că pășeam prin apă. Trei oameni înarmați cu topoare cercau să dărâme peretele din fund, care despărțea salonul de cabina marinarilor, pentru ca să scape doi tovarăși ai lor, prinși și zdrobiți între fiarele acelei cabine prin ciocnirea vapoarelor. În acea groaznică lovitură tot capătul de dinainte al corăbiei noastre se frânsese, și doi din oamenii echipajului mureau acum turtiți și fărâmați în patul lor!... Gemetele lor slabe se auzeau dincolo de perete împreună cu bulbucitul apei care năvălea în cabină; iar oamenii de dincoace, din salon, loveau mereu cu topoarele. Cercare zadarnică! căci peretele era îmbrăcat cu table groase de fier.

Peste puțin nu se mai auzi glasul acelor nenorociți, ci numai un vuiet surd de valuri. Dunărea îi înecase pe amândoi!... Ieșii afară din salon, cu sufletul înfiorat de jale și de groază!

Pe pod, căpitanul, frângându-și mâinile cu desperare, da porunci ca să debarce pasagerii pe mal, c[...]n vremea cât fusesem în salonul II, cârmaciul îndreptase vaporul spre țărmul Țării Românești, și Dunărea, luându-l la vale, îl lipise de uscat. Se aduse îndată luntrea între vas și mal; iar călătorii, aruncându-se grămadă în ea, săriră de pe dânsa pe pământ.

Acum era trei după miezul nopții. Vaporul era pustiu și aburii mașinii, ieșind cu putere pe țevia ogeagului, produceau un vuiet trist și îngrozitor. Se părea o dihanie uriașă ce și-ar fi dat duhul în valurile Dunării!

Toți tovarășii mei de călătorie se primblau pe mal, ca niște umbre rătăcite; eu, însă, văzându-mă lângă pământ, găsii de prisos a mă coborî din vapor și, pentru ca să scap din ochii căpitanului, mă vârâi în cabina principelui indian. Această cabină era pe pod, lângă roata care venea în partea Dunării. Acole, întinși pe divanuri cu dragomanul Nababului, începurăm a vorbi despre felurite înecări de vase pe mare, fără să avem idee de pericolul în care ne aflam. Vaporul se răsturna pe nesimțite în Dunăre, și noi nu știam nimică!

Apa care năvălise în salon și în magazia locurilor al 2-lea pleca vasul încet, și călătorii de pe mal priveau la el așteptând din minut în minut să-l vadă răsturnându-se cu totul. Prin urmare, Nababul, dragomanul și eu, prinși de valuri în cabină, ne-am fi înecat chiar la mal, întocmai ca oarecine!

Soarta însă nu vroi să pățim asemene rușine, c[...]n vreme ce Nabubul îmi istorisea, arăpește, o cruntă înecare pe marea Indiei, auzii, ca prin vis, un glas strigând: Se răstoarnă vaporul! Într-o clipală sării, ieșii din cabină și alergai la marginea vaporului despre mal. Malul mi se păru mult mai jos decât înainte.

— Oameni buni! veniți de mă scoateți! strigai la marinari.

— Da' tot în corabie ești? îmi răspunde unul. Fugi degrabă că te îneci!

— Împingeți luntrea spre mine.

— Nu-ți trebuie luntre. Apucă înainte pe pod că-i găsi o punte de scânduri de pe vapor pe mal.

Mă întorsei degrabă la cabină ca să dau de știre tovarășilor mei să fugă, și, găsind puntea cea de scânduri, ieșirăm tustrei pe uscat în mirarea tuturor. Țărmul pe care ne aflam era mlăștinos și coperit de stuh în întindere de mai multe poște; pustietatea domnea în toate orizonturile, iar malul unde debarcasem înfățișa un tablou vrednic de zugrăvit. La para unui foc aprins, lângă apă, se zărea de-o parte vaporul cufundat pe jumătate și răsturnat într-o coastă; iar de altă parte lumina se răsfrângea pe deosebitele grupe de călători și pe feluritele lucruri scăpate din vasul înecat; funii, pânze, fierării, saltele, perine, saci de drum, lăzi, farfurii stricate, sticle sfărâmate, găini și curcani legați de picioare etc., toate azvârlite unele peste altele. Mai la deal, pe un pat de stuh, vro șase dame stau culcate în mantelele lor și tremurau de frig; alături câțiva din pasageri se căinau împreună despre pierderea mărfii lor; alții, mai departe, se primblau fumând și glumind; alții cătau să mângâie pe unul din marinari care plângea pe frate-său înecat în cabină, și să dea ajutor nenorocitului ce fusese rănit la cap și la picioare în izbitura vapoarelor. Cei mai mulți însă se grămădiseră pe lângă foc și se lăudau că nu le-a fost frică nicidecum!

Frigul era mai cumplit și umezeala mai pătrunzătoare cu cât se apropiau zorile; iar noi, în nerăbdarea de a vedea ziua, țineam ochii țintiți asupra unei dungi albe ce se ivise la poalele cerului, peste Dunăre. Răsăritul soarelui era pentru mulți din noi un spectacol nou și îl doream ca o veste bună. Însuși cârmaciul îl aștepta cu vie dorință, căci el și începuse a cânta:

Soarele se ivi îndată la glasul lui, răspândind un snop de raze aurite peste noi, iar noi îl primirăm ca pe un oaspe iubit, cu o lungă urare de bucurie. După el se arătară îndată printre stuh vro patru dorobanți de la pichetul megieșit și vro zece țărani români, care ne spuseră că ne găsim chiar în dreptul Călărașilor, și în lungă depărtare de orice sat. Această aflare ne desperă, căci toate proviziile noastre se înecaseră! A scăpa de apă și a muri pe uscat de foame era un lucru care nu ne venea la socoteală nicidecum.

Căpitanul, însă, care se îngrijea mai mult de lucruri decât de stomacuri, puse îndată oamenii ca să descarce vaporul și trimise o stafetă la Brăila ca să înștiințeze compania despre întâmplarea acestei nopți. În curând lucrurile noastre fură aduse pe mal.

Iată că pe luciul Dunării se ivi o ghimie cu pânzele umflate!

Ea ni se arătă ca corabia lui Noe în mijlocul potopului! Atunci, toți delaolaltă începurăm pe loc a striga în gura mare, a trage clopotul vaporului, a face semne, pentru ca să cerem ajutor.

Ghimia cârni spre mal, coborî pânzele, se opri puțin, ne luă pe vro câțiva pe dânsa, plecă din nou, căci avea vânt bun, și ne aduse pân-în seară la Brăila.

De acolo, a doua zi, mă dusei la Galați cu o căruță jidovească în două ceasuri, și de la Galați venii la Iași în patru zile, cu cai de poștă și pe șosea!”

Astfel s-a întâmplat cu vaporul Seceni, care în două rânduri mai-nainte s-a stricat pe Dunăre, și care în sfârșit s-a pierdut în ființa mea, pentru ca să mă puie în nevoie de a istorisi înecarea lui de 27 ori pân-acum.

(La sfârșitul acestei povestiri, intră stăpâna casei, și toți cavalerii se scoală în picioare, aruncând țigaretele.)

STĂPÂNA CASEI: Domnilor, domnilor, cotilionul se începe și damele se plâng că le-ați părăsit.

CAVALERII: Domnul X e pricina șederii noastre aici.

STĂPÂNA: Cum?

CAVALERII: Ne-a povestit înecarea sa în Dunăre.

STĂPÂNA: Așa, domnule X? d-ta îmi smomești cavalerii din bal? Am să te pedepsesc, ținându-te prizonier lângă mine până la sfârșitul balului. Dă-mi brațul.

DOMNUL X (dând brațul): Pedeapsa d-tale e cea mai dulce răsplătire pentru mine, doamna mea!...

(Ies cu toții ca să se întoarcă în salonul balului.)

(România literară, 1855)