Pe-aici a trecut cerbul.

Vezi urma, Toroipane?

Văd, iaca!... Tomșa, Harnov, Moțoc, Spancioc, Șoimane,

Veniți!

Stroici copilandrul, abia scos din pelinci,

A dat de urme...

Urme de cerb?

Ba, de opinci.

Era încălțat cerbul.

Stroici este copil încă.

El, câte păsări vede...

Le prinde și mănâncă.

M-am înșelat întocmai ca vărul meu Spancioc

Când te-a luat pe tine de urs, ca moș Moțoc

Când te-a luat de bivol, și chiar, zău, ca și tine

Când te crezi om.

Ia seama cu cine grăiești...

Cine?

Măi, pane Toroipane, gorunu-i nalt și gros,

Securea-i mică, însă gorunul cade jos.

Ia seama,-ți zic.

Ajungă atâte vorbe goale.

Hei! de și-ar sparge capul, ce de mai hârbi de oale

Ar zbura-n vânt!

Așa e, Spancioc, dar, fătul meu,

Stricatul este lesne și dresul este greu.

Noi am plecat de-acasă voioși în vânătoare

Prin munți, la cerbi, la iepuri, la urși, la căprioare.

Din jalnica Suceavă cu toții am ieșit,

Să răsuflăm un aer mai viu, mai răcorit,

Să azvârlim în vânturi gâlceava și aleanul,

Să mai uităm în pace de Vodă Lăpușneanul,

Iar nu să facem certe.

Moțoace, în zadar

Cutreierat-am munții chiar până la hotar,

Sărind din stâncă-n stâncă prin dealuri și vâlcele,

Și nopțile pe iarbă dormind sub brazi, la stele.

Eu unul pretutindeni zăresc trecând, zburând,

O umbră urâcioasă muncită de-un rău gând

Ce tainic printre arbori se furișă-n tăcere

Și cu doi ochi de ură ne fulgeră.

Părere,

Spancioc!... tu ești lunatic, ți-e frică de strigoi,

De iele, de vântoase, de stafii, de moroi,

Și ai ajuns acuma în mintea-ți visătoare

Să faci din Lăpușneanul o umbră pânditoare...

Nu-i umbră-acel ce mușcă din sânul bietei țări,

Nu, chinurile țării nu-s umbre de dureri.

Nu-i umbră tirania călare pe robie!

Da-i umbră, tristă umbră a noastră bărbăție,

Căci de-am avea vroință și inimi de oțel,

Tiranul... vai! nici umbră n-ar rămânea din el!

Moțoace, ești prea aspru, și asprele-ți cuvinte

Îmi par nepotrivite cu vârsta ș-a ta minte.

Privește împrejuru-ți cu ochi mai bărbătești

Și spune nouă-n față: de cine te-ndoiești?

De mine?

Ba nu, Tomșa.

De mine?

Niciodată.

De mine?

Nu, copile, ai inimă curată.

De mine, dar?

Nu, Harnov.

De mine?

Nicidecum.

Nu mă-ndoiesc de nime, boieri, dar...

Spune-acum

Pe-a cărui frunte astăzi vezi scrisă mișelia

Când este-anevoință de-a-și apăra moșia?

O! vornice Moțoace, năprasnic luptător,

De domni ce nu-ți plac ție dibaci răsturnător,

Care-ai văzut atâtea ș-atâtea zile rele,

Răspunde verde-n ochii-mi: în cumpenele grele

Găsit-ai vreodată român nepăsător

Când draga lui moșie îi cere ajutor?

Nu, nu! în lumea largă și care ne-nconjoară

Mai lesne tu găsi-vei un vultur mort ce zboară,

Un grec fără trufie, un deal fără suiș,

Copaci fără de vârfuri, văi făr’ de coborâș,

Decât, atunci când țara e la neîndemână,

O lipsă de-ndrăzneală în inima română.

Așa e, Tomșa.

Tomșa, îmi place să te-ascult

Când ne grăiești tu astfel... și voi, îmi place mult

Să văd a voastre fețe aprinse de-acea pară

Ce falnic izbucnește din dragostea de țară.

A! simt o nouă viață intrată-n al meu sân

Când întrevăd sfârșitul tiranului hain...

Acest stolnicul Petre, un om de rând, un stolnic

Ce până la domnie s-a prefăcut nevolnic,

Puhoi făr-obârșie, uitat-a cine-a fost...

Să te ferească cerul de mintea celui prost!

El calcă deopotrivă cu-o oarbă nepăsare

Pe capul celui smerin, pe fruntea celui mare,

Și taie, schingiuiește, și trece prin popor

Ca viforul de gheață ce cade pe-un ogor.

Priviți: e țara plină de tristele-i victime,

Ologi, ciuntiți, orbi, mizeri, sluțiți de-a lui cruzime,

Încât, de-a sta calăul mult timp domnind aici,

O să prefacă neamul în turmă de calici!

Amară-i este limba de când nu-i la putere.

Așa turbează viespea când nu mai are miere.

Ce mormăiești din buze tu, Harnov, într-ascuns?

Îți place Lăpușneanul? cu el nu ți-e de ajuns?

Ba... însă-aș zice-o vorbă...

Eu nu știu ce ai zice,

Dar zic eu, Ștefan Tomșa, cu cerul față-aice,

Că mie nu-mi priește și țării nu-i doresc

Un domn, supusă slugă a craiului leșesc,

Un om a cărui frunte când mândră, când pălită,

Stă dârză-n sânul țării ș-afară umilită.

Această țară-a noastră nu știe-a slugări;

Ea lasă altor neamuri pe brânci a se târî.

De însuși Ștefan-Vodă Moldova e deprinsă

Să ție mai sus capul cu cât e mai învinsă.

Deci piară orice proclet, țăran, vecin, stăpân,

Pe tron, sub tron, oricine nu știe-a fi român!

Deci piară Lăpușneanul cu-ntreaga-i seminție!

Prea bine, dar pe cine să-l punem la domnie?

E lesne-a schimba domnii, bătrânii însă spun:

Schimbare de domnie, fălire de nebun.

Cum? tu, Spancioc, om tânăr, cu mintea luminată,

Te-nchini la vorbe proaste din timpi de altădată?

Mă-nchin și cred, Moțoace, în datini strămoșești

Ca-n dogmele preasfinte a legii creștinești;

Cred că treptat se pierde a neamului ființă

Când el se depărtează de-a bunilor credință.

Dar! cred că astă țară, lipsită de noroc,

Sătulă-i de-a fi astfel tot scoasă-n iarmaroc,

De-a trece ca o vită din mână-n altă mână,

Și Zimbrul să ajungă un bou ce toți îl mână.

E rău cu rău, se zice, dar mai rău făr’ de rău!

Și când privesc în juru-mi, Moțoace, nu văd, zău,

Menit pentru domnie din noi toți nici pe unul,

Doar numai Ciubăr-Vodă, Ciubăr-Vodă nebunul,

Și, de vă place vouă, nu mie-ntr-adevăr,

Nu-mi place să văd tronul ascuns sub un ciubăr.

Spancioc, ești bun de glumă, dar gluma-ți câteodată...

Rostește adevărul?

Ba-i groasă și prea lată.

Dar unde-i Ciubăr-Vodă? Noi l-am uitat de tot.

Lăsatu-l-am în codru călare pe un ciot,

Crezând că se găsește pe Ducipal călare

Și intră în Suceava ca domn cu îngâmfare.

Sărmanul! încă unul cu gărgăuni domnești.

Aceasta-i trista boală a minții românești!

Săriți! ajutor!

Ce e?

Ciubăr strigă-n pădure.

Aleargă, Stroici.

Cu urșii s-o fi-ntâlnit la mure.

Săriți! mă mâncă ursul!

O! trist al lumii curs!

Cătăm un domn, și domnul e-n laba unui urs!

În contra tiraniei lui Lăpușneanul ura

Crește și la toți umple și inima și gura.

Răzvrățul e în aer ca fulgerul în nori.

Răbdare...

Ciubăr vine adus de vânători.