DESPOT
(pe scaun, lângă masă)
O! soartă schimbătoare ce râzi de omenire!
Nebun cine se-ncrede în tine cu orbire!
Nebun cine se urcă pe-al muntelui suiș,
Prapastia-l așteaptă cu-adâncu-i prăvăliș!...
Așadar eu, sărmanul, a soartei jucărie,
Ajuns iubit de-un înger, aproape de domnie,
Iată-mă-acum aice din raiul meu căzut
Și din lumina lumii în umbră iar pierdut!...
Sunt eu?... Sunt treaz?... în viață?... și adevăr e oare?
Eu, Despot, vultur falnic, eu zac la închisoare!
(Se scoală și cată împrejur)
Acești pereți sunt umezi, triști, negri!... Ah! ei sânt
Nu ziduri de palate, dar ziduri de mormânt!
În ele cine intră din ele nu mai iese
Decât pe-o raclă neagră cu zilele-i culese!
(Înfiorându-se)
O! reci fiori de groază prin sufletul meu trec.
Răsuflu-aburi de moarte... Un biet străin, un grec,
La cine pot să aflu o rază de-ndurare?
La Doamna numai, însă nici o putere n-are,
Căci Vodă Lăpușneanu de milă-i depărtat
Cât de pământul negru e cerul înstelat.
Cum?... mort în floarea vieții!... Cum? mort ca un mișel,
Ucis de Lăpușneanu, lipsit de tron... și el!...
O! nu, nu! nu se poate... cu unghiile tocite
Voi sparge-această hrubă ce-n sânul ei mă-nghite.
(Se azvârle turbat peste pereți și-i lovește cu pumnii.)
Deschide-te, morminte!... dă-mi drumul să-mi răzbun.
Cădeți, infame ziduri! (Căzând pe scaun.)
Ah! Doamne, sunt nebun...
(După o scurtă pauză.)
Mizerie!... cu gândul pătrund bolta cerească
Și brațul meu nu poate o piatră să urnească!
(Înduioșindu-se.)
:*Ah! nu-i nici o sperare... Cei ce m-au cunoscut
:*Vor zice-a fost un Despot, a fost... ce s-a făcut?
:*Și toți m-or da uitării... chiar Ana... lume, lume!
:*Uita-va și amorul și jalnicul meu nume.
Adio, planuri nalte! Adio, mari sperări,
A lumii ideale sublime aspirări!
Adio tot: junie, lumină, fericire...
Nălucă este omul și viața — o clipire.
(Privește fereastra.)
O! Despot, te salută ai veciniciei zori.
Fii om!... Când vine moartea, te-nchină ei și mori!
(Stă abătut, cu capul plecat pe brațul lui.)